POVESTEA 1 : FAURITORII DE PALATE
Povesta Ateneului Roman
Elena si Andrei il priveau cu teama si curiozitate pe uriasul catel auriu care le taia calea. Pe aleea micului parc el parea ca ii asteapta special chiar pe ei stand in pozitie de observare si uitandu-se tinta in directia lor. Pe masura ce se apropiau acesta se scula din pozitia de sezut si parea sa ii intampine cu cateva latraturi de salut miscandu-si voios coada.
- Hei, catelul asta parca te cunoaste, spuse Elena uitandu-se cand la caine cand la colegul ei.
- Vorbeste in numele tau…eu nu cunosc asa un catel. Deloc.Totusi, priveste ce prietenos este! Andrei il maingaie curajos pe crestet in timp ce se uita prin parc dupa stapanul lui dar nu vazu decat o fata ce asculta muzica la casti prea preocupata ca sa-i fie stapana si un grup de bunici cu copii ce se deplasau spre locul de joaca.
Catelul continua sa se gudure pe langa ei. Observara ca nu avea nici o zgarda.
- Cred ca este pierdut si ar trebui sa incercam sa il ajutam.
- De acord, stai sa il sun pe tata sa vina sa ne ajute. Nu stiu daca o sa ne urmeze asa mult incat sa ajungem cu el...
In timp ce vorbeau catelul facea rotocoale de bucurie in jurul lor si incerca sa se joace cu ei latrand vesel. Deodata ii apuca Elenei rucsacul si fugi iute indepartandu-se ca un hot priceput.
- Hei, stai….Hei!
Cei doi copii fugeau dupa caine nestiind ce altceva ar putea sa faca si cand acesta disparu dupa niste tufisuri ei il urmarira. Intre tufisuri era o pacla ciudata in care cainele sari si nu se mai vazu. Copiii privira cateva secunde mirati si apoi dupa ce se privira se aruncara dupa el. Odata ce pasira prin acel perete verde se uitara inapoi si acesta era inca acolo, ascuns intre tufisuri dezvaluind parcul mic in care fusesera. Elena cauta repede cu privirea direct inainte cautand cainele insa tabloul din fata ei o lasa fara cuvinte. Il trase si pe Andrei:
- Hei, priveste…aici nu mai pare Bucurestiul nostru ci se pare ca am traversat si timpul nu doar locul…
O lume complet diferita, veche si totusi cumva cunoscuta se infatisa in fata ochilor lor. In fata ochilor lor faceau parada galagios un tablou intreg : trasuri, doamne elegante si tarani carand pe umeri bocele cu verdeturi, femei sarace vanzand flori, strazi pavate cu pietre, tarabe cu tot felul de marfuri….
- Wooow, ….dar oare cum? Si crezi ca….Uite cainele, Elena! Daca trece de coltul strazii aceleia nu il mai putem gasi.
Copiii nu avura mult timp sa isi revina din soc si fugira uitandu-se tinta la locul unde disparu cainele. Ajunsi acolo ii astepta insa o surpriza. Cainele nu era pe strada ce se intindea in fata lor si probabil ca intrase intr-o curte a carei poarta era semideschisa.. Elena apasa clanta si se intoarse catre Andrei ce statea nehotarat:
- Haide, ce mai astepti? Sigur ca stapanul lui o sa imi dea inapoi rucsacul .
- Bine, bine cum zici tu…
Nici nu pasira bine in curtea acelei case ce parea un conac ca iata un domn in varsta imbracat in straie de valet ii intimpina cu un salut:
- Ziua buna stimabile domnisor si frumoasa duduita. Rogu-va iertati-mi indrazneala dar pot eu oare sa va ajut cu ceva?. Nadajduiesc ca domniile voastre s-au ratacit sau au venit cu o chestiune anume la acesta casa?
- Buna-ziua, indrazni baiatul de 13 ani sa spuna timid. Noi, noi….cautam un caine mare auriu care se pare ca….
- Cine, cainele nostru? Mare poznas mai e! Vreti sa va jucati cu el, nu-i asa?
Fata, care statu pana atunci tacuta il ciupi usor pe baiat si ii soptii in viteza ceva la ureche uitandu-se apoi cu subinteles la valetul de mica statura din fata lor, imbracat cu niste haine demne de muzeu. Ea il prinse pe baiat si trase il ferm de bratul liber.
- Haide, haide Andrei. De ce nu ii spui ca mi-a luat rucsacul? Fata, mai inalta cu un cap decat baiatul incerca agitandu-si o mapa cu desene aflata in cealatata mana sa patruda in curte dupa caine. Baiatul se smulse din stransoare si aranjandu-si gulerul de la haina lui in carouri.
- Domnule, cainele ne-a luat rucsacul…adica bagajul adauga repede vazand cautatura ciudata a valetului . Poate in joaca?
- Oh, dragutii mosului. Sa stiti ca acela e un caine special…al unui oaspete al acestui conac. Intati cu mine. Haideti. O sa gasim noi…rucsul sau ce o fi, poate boceluta duduiei. Haideti sa il strigam: Patry! Patry! Vina la mosu’…
Cei trei pornira alene sa il caute inchizand usor poarta casei dupa ei. Cei doi copii erau prea curiosi si incantati de acesta aventura ca sa mai fie speriati. Pasira dupa valet in casa ce parea desprinsa din imaginile falnicelor conace boieresti de odinioara ale Bucurestiului.
In casa trudeau de zor doua slujnice imbracate in straie nationale.
- Haide Nea Petrache ca nu ai zabovit prea mult la afara…intreaba conasul oaspete de dumneata.
- Cine sunt acesti copii?
Taranca mai in varsta se priponi in fata lor scruntandu-le vesmintele de sus pana jos.
- Ei, ei, Veto lasa copiii in pace. O sa mearga cu mine in gradina la conas si la caine. Se pare ca l-au intalnit pe Patry al nost’ si le-a cazut cu tronc de el.
Pertache ii trase prin holul lung spre o gradina frumoase cu trandafiri, si pomi bine ingrijita ce se afla in spatele casei. Dintr-un foisor se auzeau glasuri invalmasite de barbati discutand aprins. Pe masura ce se apropiau se distingeau tot mai bine:
- Trebuie sa semene cu un templu antic! Asa va spun ca va fi nemaipomenit.
- Da de unde ce avem noi cu grecii? Ei cu istoria lor si noi cu a noastra si asa, ar trebui sa fie un simbol al romanilor dar sa aduca si ca o biserica de-a noastra…
- Eu te contrazic cumetre insa plebea tarii ar trebui sa isi aduca aminte de marii oameni care au insemnat ceva pentru natinea romana…asadar niste statui falnice ar trebui sa o inconjoare. Le si va tronand de jur imprejurul cladirii povestind istoria noastra zbucimata….
- Stimati domni, stimati domni! Am fost chemati aici din ordin regesc sa il sfatuim pe tanarul nostru proiector de palate si noi ce facem? Noi ce facem domnilor? Sporavoim fara sir de cateva ceasuri. Suntem in anul 1886, domnilor! Suntem in plina dezvoltare a iubitei noastre patrii si tarisoara noastra are nevoi….
Copii se departara incet ocolind printre copaci si tufisuri foisorul unde cei sase domni imbracati bine in straiele vremii continuau sa dezbata aceeasi tema. Glasurile lor se estompara tot mai mult si mai mult pe masura ce se indepartau. Ajusera intr-un ungher indepartat al gradinii unde langa un mic iaz cu o tasnitoare statea pe o banca un tanar domn tintind cu privirea tufele de trandafiri. Straiele lui erau fine. Avea o mica barba la moda atunci si o privire vivace. Statea linistit si visator pana cand il zari valetul cu cei doi copii. Sculandu-se grabit il intampina cu bratele deschise si un larg zambet:
- Monsieur Petre, oh je suis incantat acum. Ce bine drag slujitor si ami…Te asteptam cu dor si anxieux. Tu as promis une solution.
- Bien sûr, mon monsieur. Ei sunt solution pour toi, spuse piticul prezentandu-i: Elena et Andree…intodeauna copiii se pricep sa descreteasca frunti. Ei au venit fermecati de Patry.
- Dansul este Monsiur Albert Galleron cel care a venit tocmai din Franta sa proiecteze Ateneul Roman…Va las cu dansul. Stati aici oleaca cu monsiuer si eu caut cainele. Vin inapoi acusica ma duc in casa sa va aduc o bautura rece si niste serbet…caci pareti sunteti osteniti .
Nici nu se indeparta prea mult Petrache ca si incepura sa vorbeasca cu tanarul domn ce se dovedi foarte prietenos si vesel. Pareau sa se cunoasca de o viata. Elena incepu sa ii vorbeasca despre pasiunea ei de a desena intr-o limba amestecata franceza si romana. Fura asa de recunoscatori pentru orele ce parusera plictisitoare la scoala dar erau asa de folositoare acum… Tanarul le arata schitele care incepuse sa le faca pentru marele edificiu ce se pregatea sa fie construit. In timp ce le arata desenele fata lui incepu sa tradeze neliniste si ramase pe ganduri. In timp ce vorbeau auzira un latrat ce parea cunoscut. Patry aparu cu o mutrisoara jucausa ducand inca rucsacul Elenei. Il aduse la picioare si se posta langa stapanul lui ce il mangaie absent pe crestet. Nici nu observa povara ce o avusese in gura.
Elena dupa un timp in care ii facu cu ochiul lui Andrei il impunse pe tanarul arhitect vrand sa ii dea putina atentie si ii inmana sfioasa un desen din mapa ce o carase neincetat in mana. Desenele ei calatorira perfect intre doua lumi indepartate si dupa atatia ani. Fata lui se lumina deodata si ochii i se facura mari. Tinandu-l in maini sari in sus de pe banca si ii imbratisa pe copii. Tocmai atunci valetul Petrache aparu cu doua pahare si o tava cu bunatati pe care copii o insfacara.
- Pierre je suit tre tre tre heureux. Am reusit…cu copiii.
- Stiam ca asa va fi, Monsiur Albert. Petrache le zambi copiilor. Intodeauana copii aduc zambete…
Tanarul se apuca grabit sa refaca un desen si din cateva miscari de creion cat timp copii mancau fericiti si povesteau cu valetul langa iazul cu tasnitoare, el termina plin de fericire.
- Je nu stiu cum multumesc la vous? Cred ca…
- Ei isi vor aminti de mata si de aceasta vizita aici, incerca sa il linisteasca Petrache.
- Mare pacat ca o petit lucru mai este acum. Nu destul leu aur pentru palat.
Petrache se intoarse si el mahnit catre copii. El le povesti cum donatia initiala care o facuse un mare boier nu era indeajus pentru a fauri mandretea de palat cu scari de marmora, picturi maiestre pe pereti si toate statuile ce urmau sa impodobeasca parcul din fata ei.
- Avem doar 200 000 de lei aur si lucrarea depaseste 500 000 ….
Dupa ce ramasera o clipa fara cuvinte gandindu-se profund Elena incepu sa se intrebe cu voce tare:
- De ce nu mai doneaza nimeni? Oare nu mai sunt oameni cu avere in tara? Intreba plina de compasiune Elena.
- Oamenii sunt saraci si nimeni nici macar regele insusi nu ar avea atatia bani cat ar trebui.
- Eu am o idee, ce ar fi daca ar contribui toti oamenii din tara?sari Andrei
- Cum sa se intample asa o minune? intreba Patri
- Cum? Cum? e tare simplu. Noi o facem de cate ori trebui sa strangem bani pentru un proiect special la scoala. Cu o tombola.
- Cum adica?
- Adica, fiecare om cumpara un bilet pe o suma de bani si are sansa sa castige un premiu mare. Se dau atatea bilelte incat sa acopere suma care trebui si un premiu. Asta e o idee geniala, Andrei!
- Am si un mesaj de trecut in ziare care sa atrag oamenii: “Dati un leu pentru Ateneu!”
- Sunt tare nazdravani copiii, nu-i asa? Valetul cauta aprobarea din priviri a tanarului arhitect. V-a trimis Dumnezeu aici..
Cainele se ridica si latra fericit de parca isi revendica locul in acesta poveste.
Albert ii privea putin confuz nereusind sa patrunda tot intelesul discutiei dar pricepu ca era ceva de bine si aplauda incantat. Le stranse mana copiilor cu emotie, le multumi cu gratie si un ton serios apoi se scuza si se indeparta spre foisorul unde erau ceilalti domni.
Mos Petrache se intoarse catre copii:
- Cred ca sunteti mandrii de meritele voastre, nu-i asa? Acum ar fi timpul sa va intoarceti la drumul vostru.
- Oh, da….Asa este. Am petrecut ore minunate in acest loc. Ce pacat insa ca trebuie sa ne intoarcem…zise Elena.
- Andrei, Elena o departire nu inseamna si un sfarsit. De abia ati cunoscut pe unul dintre fauritorii de palate si alte minuni. Eu cred ca va mai asteapta si alte aventuri. Cat sunteti inca copii totul e posibil, nu? Valetul le facu cu ochiul. Paty latra voios si se gudura intre picioarele lor.
- Chiar asa! Minunat! exclama Andrei
- Grozav!Abia astept si eu. Oare, o sa ne mai revedem?
- Aveti rabdare. Toate vor venii la timpul lor.
Petrache ii insoti pana la ciudata frunzisul involburat impreuna cu Patry, care de data asta era foarte ascultator si nu pasi dupe ei in lumea in care acestia se intorceau..Valetul nu fu mirat deloc de acel loc, probabil ca il stia.
Cand ajunsera pe aceeasi alee fata cu castile pe urechi se indeparta foarte putin de locul unde o vazura prima data. Ceasul din parc arata un minut peste timpul de dinaintea intamplarii...parca nu se schimbase nimic.
- Wooow….mi se pare mie sau am visat?
- Haide Andrei, intrziem la atelierul de desen! Elena ii zambi si ii arata intr-o mana un servetel cusut de pe tava ce le-o adusese valetul cu apa si serbet.…
- Ce mult mi-a placut de Patry….as vrea si eu asa un caine.
Cui nu i-ar place?
Cateva informatii despre Ateneul roman pe care copii pot sa le cunoasca.
Ateneul s-a născut din inițiativa unui grup de intelectuali: Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian, V. A. Urechia, care si-au propus să dăruiască Bucureştiului o sală încăpătoare, destinată manifestărilor muzicale de înaltă ţinută artistică, fiind ajutați si de generozitatea publicului (binecunoscutul „Dați un leu pentru Ateneu!”) Împlinirea acestui gând s-a putut realiza din punct de vedere financiar în momentul în care omul de cultură Scarlat Rosetti a donat pentru construirea Ateneului suma de 200 de mii de lei-aur;proiectul a început să prindă contur la 26 octombrie 1886, când, în prezența Regelui Carol I și a membrilor fondatori ai societății, s-a pus piatra de temelie a Ateneului Român.
Autorul proiectului este arhitectul francez Albert Galéron. La stabilirea concepției tehnico-funcționale și estetice a acestei construcții splendide, un aport semnificativ revine unor personalități ale arhitecturii și ingineriei românești. Cladirea a fost ridicată în mai puțin de 16 luni, grație unei serioase pregătiri tehnice și organizatorice a specialiștilor nostri: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino.
Circular, dominat de o mare cupolă, cu fațada principală în stil neoclasic, Ateneul are aspectul unui templu ionic, cu șase coloane. Împrejurul marii cupole a edificiului se pot vedea, săpate în zid, numele unor învățați cunoscuți. Printre ele, cel al lui Miron Costin, Gheorghe Șincai, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu.
Fresca circulară, din sala de concerte, îi aparţine pictorului Costin Petrescu (1872-1954) din Piteşti. Realizată între 1933-1939, aceasta este lată de 3 metri şi lungă de 75 de metri. Fresca este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României.
Cupola centrală, acoperită cu zinc, se termină cu un coronament ornamental care amintește de o capodoperă a arhitecturii grecești –denumit și „felinarul lui Demostene”, simbolizând premiul ce se acorda învingătorilor eleni din luptele poetice, de oratorie și artistice. Rotonda Ateneului român, amintind de interioarele bisericilor antice
Lucrările au fost executate într-un ritm foarte alert, astfel că, la 10 noiembrie 1887, erau terminate lucrările de zidărie, acoperiș, tencuieli, închideri laterale, tâmplărie ferestre, geamuri, lucrări ce se ridicau la valoarea de 513.797, 52 de lei
Ȋn sala mare a Ateneului s-a întrunit la 29 decembrie 1919, cea dintâi Cameră a Deputaţilor a României Mari, care a ratificat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, moment istoric care avusese loc la 1 Decembrie 1918.
După o serie de transformări, clădirea Ateneului Român a adăpostit expoziţii, un cinematograf şi o bibliotecă, pentru ca după 1958 să devină sediul Filarmonicii de Stat ”George Enescu”.
