Zara crescuse mult. Avea deja doi ani si sora ei aproape un an. Coamele lor crescusera si invatasera deja sa galopeze rapid dar si sa asculte ordinele de calarie. Se jucau inca adesea pe pajistea din fata fermei sub privirile blande si atente ale bunicilor lor ce le insoteau in acelasi camp. Parintii lor erau cel mai adesea plecati si doar mama lor Timeea era mai mult cu ele la ferma. O vedeau plimband copiii ce veneau sa invete acolo sa calareasca.
Cateodata stapanii lor buni le luau si pe Zara si Roua sa ii plimbe pe copii ce veneau la ore de calarie alaturi de mama lor. Acestia erau asa de usori de dus si erau tare draguti cu ele! Le placeau mult sa ii plimbe vazand cat de tare se entuziasmau si cat de mult radeau. Adorau cel mai mult alintarile si atentiile de la ei cand se sfarsea ora de calarit sau de plimbare.
Azi era o zi de inceput de toamna. Pe pajiste era liniste. Era insorit si cald aproape ca intr-o zi de vara, dar era totusi altfel…Pasarile isi incetara demult cantul si plecara spre zari mai calde si ciripiturile lor vesele ce le incantasera toata vara se stinsesera. Cateva frunze incepusera incet sa cada de pe ramuri in vreme ce altele timid se ingalbeneau de la la varfuri spre interior. Peste tot erau cazute ghinde, alune sau nuci. Oamenii stransesera deja totul de pe ogoare si din livezi, asa incat crengile pomilor ramasesera stinghere si oarecum fara rost.
Roua si Zara se indreptau tacute, intaia oara, singure spre pajiste. Stapanii nu il putusera dezlipi pe bunicul lor, de sotia lui. Aceasta era bolnava de cateva zile bune si zacea trista in boxa ei. Refuzase cu incapatanare sa mai manance ceva in ultimele doua zile dupa ce in ultima luna slabise tot mai mult si manca din ce in ce mai putin. Stapanii adusesera deja de vreo cinci ori medicul veterinar, un domn tanar si amabil cu parul castaniu scurt tuns si o pereche e ochelari pe nas, ce iubea foarte mult caii, dar de fapt toate animalele. Acesta ii facu tot ce ii statu in putiinta sa o ajute insa se pare ca varsta era un obstacol prea mare in calea vindecarii ei. Acest doctor era si in acea dimineata la ferma si dupa ce o vazu iar pe bunica, se intoarse cu o figura invinsa si usor stanjenita spre stapan privindu-l in ochi ii spuse lin:
- Cred ca ar trebui sa va obisnuiti cu gandul…
- Mda, mormai stapanul cailor cu mult regret si abia stapanindu-si tremurul vocii. Sa facem sa ii fie bine.
Cam atata auzisera Zara si sora ei pentru ca apoi cei doi se indepartara si oricat ciulisera urechile nu mai intelesesera ce spuneau. Oare cu ce gand trebuie sa ne obisnuim, se intrebau ele? Susoteau si fornaiau usor din nari mergand agale pe poteca binestiuta, spre pajistea fermei cand fura intrerupte de cainele Voicut care auzindu-le vorbind se baga si el in seama:
- Buna feelor? Ham, ham. Mergeti pe camp? Vreti sa vin cu voi?
- Buna, Vino daca vrei tu, cu noi, continua Roua.
- V-ar place sa ne jucam?
Neprimind nici un raspuns el observa ca nici nu auzisera propunera lui. Oare ce era cu ele? Se hotari sa le intrebe:
- Hei, de ce nu vorbiti cu mine, ham, ham…sunteti suparate pe mine?
- Nu, o nu, raspunse Zara, doar ca ne gandeam la …
- Bunica noastra, completa Roua. Suntem triste pentru ca ea sufera de o boala necunoscuta si nu ne mai poate insoti pe noi ca alta data pe camp. Era asa de bine cu bunicii…ne alintau, ne dadeau sa mancam ce gaseau mai bun, ne povesteau multe povesti si ne faceau tot felul de surprize. Acum e cam trist afara fara ei. Asta e!
- Aha, zice Voicut. Intelg. Am sa va povestesc ceva care cred ca o sa va ajute oarecum.
- Da? Bine, atunci hai zi-ne te rog.
- -Chiar cand am venit la ferma, stapanii mai aveau o catelusa, Lara se numea. Imi amintesc bine de ea pentru ca a fost foarte atenta cu mine si m-a invatat tot ce trebuia sa stiu pentru a-i sluji bine pe stapani. Eu fiind foarte mic nu stiam ca ea este foarte batrana, desi ma miram de unde cunoastea atatea lucruri. Intr-o noapte de iarna geroasa si grea au venit trei lupi in cautare de hrana, la ferma noastra. Lara s-a luptat cu ei pana cand a iesit stapanaul noastru afara, dupa ce a auzit larma din curte. El a reusit sa ii alunge insa Lara, zacea intr-o balta de sange. A doua zi a venit medicul insa nu a mai reusit sa o salveze…biata de ea.
Aici, Voicut facu o pauza in care isi muta privirea de la cele doua surori inspre dealuri, pentu a nu ii fi vazute lacrimile.
- Si apoi? Intreba Roua nevrand parca sa accepte toata tragedia.
In acea zi stapanii au fost foarte tristi. Am vazut-o pe fiica lor de cativa ani, mangaindu-i trupul fara viata al Larei si plangand foarte tare. “Linisteste-te, i-a spus stapanul. Ea o sa fie mereu cu tine.” si apoi a adaugat ceva care mi s-a intiparit in inima:” Ea o sa traiasca mereu prin amintirile tale, despre ea” Apoi, stapanul a pus-o intr-o cutie si a mers in marginea campului, aproape de padure si a ingropat trupul ei.
- Ce trist totusi si apoi? mai intreba Zara
- Am vazut-o pe fiica lor cum ii ducea flori la mormant si o mai face cateodata chiar si acum, dupa atatia ani de la acel eveniment. Ba chiar am vazut-o odata ducandu-si prietenele la mormantul Larei.
- Cred ca ii e inca dor de ea, completa Roua cu un suspin.
- A insemnat mult pentru copila dar si pentru stapani. Odata am vazut ca stapanii au in casa un perete cu poze si am revazut-o acolo si pe Lara…mai adauga Voicut.
- Asadar daca nu au uitat-o ea inca traieste…prin ceea ce le aminteste de ea.
- Da, exact aici vroiam sa ajung. Cand pleaca dintre noi o persoana draga sa nu uitam tot ceea ce a trait cu ea, lucruri care ne-a invatat, daruri dosebite primite, intamplari frumoase, locurile prin care am trecut alaturi de ea. Doar asa, amintirea va face ca ea sa fie inca cu noi, chiar daca nu o mai vedem.
- Chiar daca se muta sa traiasca in pajistile vesnic verzi…
- Chiar si asa.
Urm o pauza lunga in care cei trei prieteni se oprira in mijlocul campului. Deodata Roua spuse:
- Cred ca imi doresc ceva si sper sa mai am timp.
- Ce? Ce anume? intreba sora ei, Roua.
- Hai, repede inapoi. Iti spun pe drum.
Calutele galopara cat putura de repede inapoi spre curte si navalira in grajd direct la boxa buncii. Langa ea statea sora ei si mama lui Roua si Zara. Bunica statea cu corpul adunat si cu ochii inchisi pe paiele curate. Cand auzii glasul nepoatelor sale isi ridic capul, deschise ochii si le surase cu greutate:
- Am venit sa te vedem. Ne era dor de tine. spuse simplu Roua.
- Stii, bunico, azi am mers singure pe pajiste…si ne-am descurcat bine, completa Zara vrand sa o inveseleasca putin. Apoi ii povesti ce se mai intampla prin gradina. Bunica o asculta cu ochii inchisi, fara sa o priveasca.
- Ma bucur…mult, vorbi cu greutate bunica. Sa nu uitati sa va iubiti mult, caci numai din iubire vine bunatetea si curajul de care aveti nevoie in viata.
- Si noi te iubim, reusii sa spuna Zara stapanindu-si plansul in timp ce Roua cu capul in pamant deja se lupta cu lacrimi mari ce cadeau pe pamant.
Apoi bunica isi inchise ochii si mama lor le conduse afara, din boxa. Fetele nu se mai uitara inapoi si privira afara, in ograda la copacii ce isi scuturau frunzele. Cumva, acest peisaj rece si trist de toamna avea sa le fie mereu o amintire legata de ultima intrevedere cu bunica. Cumva atunci cand vor vedea frunzele care cad se vor gandi la cei dragi care pleaca dintre noi. Ce bine, insa, ca ne raman amintirile….Ce bine.
O poveste scrisa in memoria mamei mele, Ileana ce a ales sa plece din acesta lume in vreme de toamna.
TE IUBESC, mami dincolo de lumi!
