Poveste pentru surioare

Intr-un orasel micut traiau doua surioare alaturi de mama si tatal lor. Fetitele :Dalia trecuse de 8 ani si cea mica, Lina urma sa implineasca 5 ani.Tatal fetitelor nu putea sa stea prea mult alaturi de ele, fiind ocupat mereu cu munca sa. Mama lor statea cu ele inca de cand erau micute. Ea le invata dragostea si respectul una fata de cealalta insa erau cazuri cand micutele ajungeau la neintelegeri  izvorate din tot felul de lucruri marunte. Asa se intampla mereu intre frati.

Dalia era foarte atasata de mama ei inca de dinaintea nasterii surorii ei, astfel ca chiar si acum dupa atatia ani de la venirea Linei pe lume tot incerca sa ramana pe primul loc in fata mamei ei si era hortarata sa nu il cedeze asa de usor. Ei mereu i se parea ca mama nu ii dedica suficient timp si ca Lina poate sa se  descurca bine si singura. Cateodata seara, inainte de culcare, “surioara” Daliei ii spunea mamei cu un ton sfios ca si-ar dori si ea mai mult timp pe care sa-l petreaca doar cu mama dar nu indraznea sa ii ceara nimic in timpul zilei ca sa nu o supere pe sora ei pe care o adora…

Dalia era o fetita foarte frumoasa, satena cu ochii verzi cu gene bogate, inalta si subtirica ca o trestie, cu mainile fine si glas cristalin. Avea foarte foarte multa imaginatie astfel ca atunci cand povestea inventand povesti sau jocuri toti ceilalti copii o ascultau captivati. Afara de asta, Dalia avea un mare talent la desen uimind inca de mica pe cei care i-au vazut desenele. Avea atatia prieteni cati isi dorea, fiind destul de populara intre copiii care o cunosteau si ii doreau sa ii fie alaturi in jocurile ei. Maruntica, Lina era bruneta cu ochii negri ca mura. Tenul ei masliniu ii dadea o figura calda si buna. Ea mereu o urma pe sora ei, de mica fiind astfel ca nu avea prieteni de varsta ei si toti cei care o inconjurau pe Dalia o numeau “surioara Daliei” sau mai simplu “surioara”. Micuta Lina avea o singura pasiune: calutii, poneii si in general animalele de a caror viata si mod de comunicare (fara grai) o captivau.

Ea  inventa povesti si jocuri (cu animale) care le impartasea mami ei si singurului ei prieten Erik, un baietel de varsta ei, fratiorul unei prietene de-a Daliei. Erik, fratele Soranei locuia cu familia in partea de vest a orasului. Din cand in cand, copii se intalneau in curtea gradinitei unde se jucau impreuna, Dalia cu prietenele ei si Lina cu Erik. Erau singuruele momente cand Lina, se juca cu altcineva decat Dalia si adeseori ii povestea prietenului ei despre jocurile, visele sau desenele ei.

De multe ori, Dalia radea de desenele Linei spunand ca nu avea sa o ajunga niciodata. Surioara, uneori plangea refugiindu-se in bratele mamei sale alteori incerca din rasputeri sa se ascunda si se supara doar un pic...Mereu cand Dalia o chema la joaca, ea mergea imediat, uitand de toate cele indurate. Cand mama si Dalia erau ocupate cu lectiile sau activitatile, surioara se juca singura intr-un colt cu calutii ei de plastic sau desena linistita cu creioane colorate imaginandu-si ponei zburatori si palate de printese sau unicorni inaripati si zane. Uneori, ea creiona imagini dupa povestile Daliei pe care le asculta cu drag cand sora ei mai mare dorea sa i le impartaseasca. Cateodata arata aceste desene, alteori le punea pur si simplu pe masa ei.

Intr-o buna zi copii din micutul orasel fura chemati la un concurs. Tatal lui Erik, un scriitor faimos in toata lumea, un cetatean de onoare al orasului a anuntat ca va premia cea mai buna povestire scrisa de copiii. Povestea urma sa apara in ziarul local si urma sa fie tiparita, intr-o carte de povesti, pentru a fi distribuita in toata tara. Autoarea sau autorul urma sa primeasca o calatorie de vis intr-o destinatie necunoscuta inca de toti, dar cu promisiunea ca va fi de neuitat si ca fiecare copil sigur si-o doreste. Misteriosul premiu au pus in miscare parintii si profesorii, fiecare incurajandu-si copii sa creeze o poveste fantastica.

Dalia care era fascinata de lumea povestilor de mica si avea trei dosare pline cu creatii pe care le inventase singura inca de la 5 ani. Ii era foarte greu sa se opreasca asupra uneia din ele. Pana la urma alese o poveste. Povestea a fost trimisa si dupa doua luni de asteptare toti copii au fost invitati la o serbare de decernare a premiilor. Familia Alexe tatal si mama lui lui Erik si Sorana prietena Daliei ,era toata acolo, in sala, in loja de onoare.Toti asteptau cu nerabdare momentul anuntarii castigatorului. Toti sperau in secret sa castige si toti erau curiosi de minunata calatorie promisa.

Povestea despre prietenia dintre un catelus parasit si un ponei schiop a cucerit inimile tuturor astfel, ca autoarea, Dalia a fost aplaudata de intregul oras. Tatal  lui Erik anunta:

-        In seara acesta, doresc sa felicit o tanara extrem de talentata care ne-a dat o mare lectie, aceea ca nu trebuie sa judecam dupa aparente. Poneiul schiop a putut fi vindecat cu iubire si atentie iar catelusul parasit a devenit un prieten de nadejde, acordanduli-se doar o sansa de catre o persoana cu o inima mare.

Toti au aplaudat indelug. Surioara o privea cu ochii ei negrii si mari plini de admiratie si mandrie. Dalia, emotionata abia a putut sa spuna:

-    Multumesc tuturor. Multumesc mult.

-    Acum trebuie sa anunt premiul mult asteptat, spuse domnul Alexe, tatal lui Erik. Aceata este o excursie la un castel adevarat in StoriesLand, unde se organizeaza special pentru copii: turinuri, baluri cu printese si printi chiar si o calatorie cu balonul… Felicitari, Dalia!

-   Sunt foarte fericita, este un vis implinit, spuse Dalia complet naucita de o asa surpriza.

Apoi, Doamna Alexe venii la ea sa o imbratiseze si ii spuse ca nu va merge singura caci si fiica ei, Sorana urma sa fie trimisa de pariniti in acea excursie ca sa se distreze. Dalia, avea acum o bucurie dubla caci afara de excursia in taramul de vis avea sa o aiba alaturi si pe prietena ei draga.

Pregatita cu un mic geamantan roz cu picatele si la gat cu o esarfa asortata, Dalia isi lua ramas bun de la familie si pasi plina de emotie in limuzina care o astepta in fata casutei si pleca impreuna cu o profesoara care urma sa o insoteasca de-a lungul calatoriei. In avion, Dalia incepu sa o caute din priviri pe Sorana, prietena ei pe care nu o vedea nicaieri. In final, in timp ce avionul decola o intreba pe insotitoare ei, distinsa profesoara Grundi unde este prietena ei care trebuia sa vina la castel cu ea. Domnisoara ii raspunse sec:

-        Ah, Domnisora Sorana a facut varicela si nu a mai putut participa. Credeam ca v-a spus mama ei. Tot orasul stie ca sunteti prietene apropiate si cine stie poate chiar si acesta e motivul pentru alegerea povestii dvs ca fiind cea mai buna din concurs… Nu e parerea mea, sa nu va suparati pe mine domnisoara, eu va spun doar ceea ce am auzit prin oras...

Dalia incremenii si nu mai avu nici un cuvant sa spuna fiind complet uimita si umilita. I se puse un mare nod in gat. Totusi fu destul de inteleapta sa nu arate nimic din ceea ce simtea prefacandu-se a nu fi afectata de cele spuse. Intre gandurile ei calatoria cu avionul i se paru scurta. Dalia, desi incerca sa fie destinsa si sa se bucure de privelisti avea o mare o neliniste ce crestea odata cu apropierea de FairiesLand. Se gandea cum o sa se simta intre atatia copii necunoscuti si daca va reusii sa se distreze cu noii prieteni ce urma sa isi faca acolo.Va reusi oare ?

La castel primii o camera mare, de adevarata printesa. Camera era tapitata cu un material fin roz tesut cu fir de aur si patul urias cu baldachin era plin de perini colorate. Uitandu-se in dulap descoperii o multime de haine :de la cele de calarie, pana la rochii vaporoase de zi si rochii bogate si stralucitoare de seara. O caseta cu multe bijuterii sofisticate se odihnea in fata oglimzii. Dalia era uimita de o asemenea camera, a carei toaleta era mai mare decat camera ei de acasa. Se tranti in pat tacuta si privea spre tabvanul pictat cu zane si printese dintr-o tara indepartata. Se gandii  deja cu dor la cei de acasa  si adormii cu ei in gand. Fu trezita de bataia in usa a doamnei Grundi care o chema la cina.

Cobora in salonul de luat masa si acolo, se trezii deodata privita cu interes de mai multi ochi. Erau peste 30 de copii veniti acolo in tabara. In acel moment in care nu stia unde sa o apuce, glasul doamnei Grundi o trezi la realitate atragandu-I atentia unde sa stea. Lua loc la o masa alaturi de Doamna G si de alte doua fetite. Manca tacuta avand impresia ca toata lumea se holba la ea. Apoi isi dadu seama care era motivul interesului starnit de ea. Toti copii erau imbracati aproape somptuos in timp ce ea coborase intr-o pereche de blugi cu un jerseu alb.

-        Buna, eu sunt Ariana ,spuse o fetita din dreapta ei. Ai sosit azi? Tu esti fata cu concursul?

-        Da, eu.

-        Cred ca esti obosita. Poate ne vedem maine la ora de calarie…Iti place sa calaresti?

-        Aaaa, eu….zise Dalia uimita de voiciunea fetitei care ii adresase acesta intrebare. Eu nu stiu sa calaresc.

-        Cum nu stii??!!! Zise fata din stanga ei care avea sa afle mai tarziu ca o chema Eliza si desii purta ochelari era foarte sportiva. Adora sa incerce toate lucrurile noi. E simplu. Daca vrei te ajut eu. Prima data cand am am incercat asta aveam 4 ani si am calarit un ponei. Cred ca si tu ai vrea unul la inceput sau doresti direct un cal?

-        Eu, chiar nu stiu ce sa zic. Poate ar fi mai bine sa incerc un ponei…

-        Ei, hai, zise Ariana care murea de nerabdare , in secret, sa o vada cum se va chinui sa invete de prima data sa calareasca un cal. Nu e asa de greu.

-        Da, adauga Eliza entuziasmata sincer. O sa te descurci.

-        Bine, zise cu nesiguranta in glas, Dalia.

-        Atunci, asa ramane. Maine la ora 8 te asteptam la grajdul castelului. Pe maine!

Ariana si Eliza se ridicara de la masa si in timp ce se indepartau, Doamna Grundi care fusese tacuta tot timpul cine ii spuse Daliei.

- Sper ca nu ai de gand sa mergi. Trebuie sa astepti ziua de calarit cu instructorul de aici. Poate fi periculos.

Dalia nu vru sa para slaba in fata doamnei Grundi careia simtea ca trebuie sa ii arate ca are valoare ii raspuse repede, parca sa nu cumva sa isi pierda cuvintele:

-        Nu aveti grija. Stiu eu cum sa ma descurc. Acum voi merge la culcare. Noapte buna.

Apoi se retrease repede ca sa nu dea ocazia Doamnei Grundi sa o mai intrebe ceva, bucuroasa ca ii putuse raspunse astfel incat sa ii raspunda cumva la cele pe care i le spuse de acesta in avion.

A doua zi, la ora 7, Dalia era deja in grajd. Cum nu gasi pe nimeni acolo, incepu sa exploreze cu grija locul si sa priveasca la caii si poneii aflati inauntru. Zarii un armasar negru extrem de frumos care fornaia din nari si parca era nerabdator sa iasa la plimbare. Gandi ca trebuie sa fii calaret experimentat ca sa poti urca in spatele lui. Merse si mai vazu alti cai mai mari sau mai mici. Se gandea cat de mult i-ar fi placu Linei acel loc si ii paru rau ca nu era acolo cu ea. Pentru prima data ii regreta prezenta ei dulce si blanda. Plimbandu-se alene ii atarase atentia un ponei grasut, care o privea cu ochi blanzi si oarecum familiari.Il mangaie si poneiul raspunse cu un nechezat usor si o privire foarte prietenoasa. Il indragii imediat. Pasii inauntrul incaperii unde satea poneiul si ii citii numele pe o tablita: Fulger.”Hm, isi zise ea, chiar nu cred ca I se potriveste unui ponei asa de mic si gras. Oare cine o fi pus numele acesta stupid?” si apoi isi zise “Ce ar fi daca asi pune o sa pe el si sa incerc sa invat singura sa calaresc pana vine noile mele prietene. Asa nu o sa le dau sansa sa rada de mine” Gasi aruncata intr-un ungher prafuit o sa foarte veche sa, care banui ca a lui Fulger trebuia sa fie si se gandii ca demult nu a mai fost calarit daca era asa de veche si aruncata intr-un colt. Ii era un pic teama si totusi  ceva parca o imboldea sa il calareasca. Privirea micutului parca o indemna sa faca asta. Isi facu avant si sari in sa. Atunci , poneiul incepu sa mearga exact invers decat trebuia  adica inspre zid. Dalia, credea ca o sa se loveasca si isi puse mana la ochi cand vazu uimita cum o poarta se dechise acolo si pasi intr-un camp superb plin de cele mai uimitoare si sclipitoare flori. Ea descaleca. Lumina era orbitoare acolo desi soarele abia rasarise la castel…Fluturi uimitori se roteau deasupra campului de flori unde bazaitul insectelor se amesteca lin in cantecele pasarelelor maiestre. La marginea campului incepea o padurice si dincolo de ea, pe un delusor se zareau zidurile unui castel care…semana oarecum cu castelui unde se tine tabara cu copii. Oare unde era???

Imediat ce au pasit in acel camp de basm, Fulger se transforma intr-un frumos cal alb ca o spuma si cu o coama aurie si cu aripi . Spre marea ei uimire acesta ii vorbi cu glas omenesc:

-        Nu te teme frumoasa copila. Ai privilegiul sa vezi adevarata lume a povestilor. Eu te voi conduce la palatul povestilor.Te rog sa te tii de coama mea si sa te bucuri de acesta plimbare minunata.

-        Bine, bine…spuse Dalia trecand peste uimirea care i-o dadu faptul ca Fulger ii vorbea, eu nu prea stiu sa calaresc. Mi-e teama sa nu cad!

-        Ha, ha, ha. Draga Dalia, eu sunt un calut fermecat de pe a carui sa nu e posibil sa cazi. Asadar, tu trebuie sa ai doar incredere in mine. Urca-te in sa! Restul…va veni de la sine vei vedea.

Dalia se gandi de unde oare ii stia numele dar nu avu prea mult timp la dispozitie, nu se abtinu sa nu culeaga cateva flori pe care le puse in saua lui Fulger, apoi urca si trebui sa se prinda bine de coama aurie si se lasa purtata usor de adevaratul Fulger. O, cat de frumos era totul. Pe o pajiste in departare vazu mai multi caluti ce pasteau linistiti. Vazu cu uimire printre ei unicorni, si chiar ponei inaripati. Culorile lor erau extraordinare si erau atat de diversi si cu toate astea erau frumosi. Se vedea ca erau linistiti si fericiti. Nu se putu abtine sa nu spuna:

-        Ce ponei si caluti frumosi. Parca ar fi niste desene. Nu imi dau seama cum pot fi adevarati dar parca am vazut chiar unul desenat de Lina … Tot locul acesta mi se pare cunoscut, cumva.

Fulger o intrerupse si fara sa se uite in spate la ea, incepuse sa ii spuna:

-        Intradevar, acestia sunt caluti si ponei desenati. Copiii care cred cu adevarat in existenta poneilor inaripati si a  unicornilor le dau viata prin desenele lor, aici. Asa apar aici. Tot asa apar si personajele :printi, printese si zane, prin povestile imaginate de copii. Cand un copil ii deseneaza si ii coloreaza cu dragoste imaginandu-si viata lor adevarata desenul lui prinde viata aici. Prin magia lor, ei apar aici si devin parte din lumea noastra facandu-ne sa existam.

-        Cum asa? intreba Dalia.

-        Nu te-ai intrebat vreodata daca exista unicorni cu adevarat si daca exista Zane? Nu ai intrebat-o tu cumva pe mama ta?

-        Ba da.

-        Ce ti-a raspuns mama ta?

-        Ca nu stie sigur daca exista dar daca cred in ea…poate.

-        Pai, atunci, iata acesta este o parte tara povestilor, asa cum ti-ai imaginat-o tu, candva prin desenele si povestile tale. Poti sa o vezi acum, spuse Fulger inaltandu-se in sus.

Dalia era incantata cand vazu un mic orasel al dulciurilor si locuitorii ei, asa cum si-a imaginat ea scena pe un desen al ei, apoi orasele culorilor,asa cum le desenase ea, si cate si mai cate. Privind pana in departare, Dalia vazu o multime de castele, de lumini scantaietoare, despre care avea sa afle ca sunt micute zane ce zboara precum si printi, printese plimbandu-se agale prin tinut.

-        De ce sunt asa de multe ?

-        Sunt desenele si povestile si altor copii aici. Daca vrei, te voi conduce chiar prin micutul tinut imaginat de sora ta.

Dalia era foarte incantata si ar fi stat mult si bine sa se bucure de priveliste si de plimbarea in acest tinut fermecat.

Fulger continua sa povesteasca si sa grabeasca pasul:

-        Daca in schimb altcineva deseneaza un unicorn gandindu-se la el ca la o legenda, doar ca sa creeze o lucrare atunci, aici este mare durere caci un ponei sau un unicorn pleaca in Tara –Somnului – Dintodeauna, de unde nu se mai intoarce nimeni niciodata. Cand un copil spune cu voce tare ca nu existam atunci iarasi dispar multi poneii, zanele sau printesele imaginate de al vreodata…

Dalia tacu amintindu-si ca in ultima vreme desenase si ea unicorni, dar nu mai era sigura ca mai credea in existenta lor si se temu ca sa nu fi pricinuit si ea dureri aici, in acest loc minunat.

-        Imi pare rau, se trezi ea spunand cu un suspin.

-        Nu-i nimic. Atata timp cat mai exista copii si cat viseaza la noi, atunci noi nu o sa disparem chiar daca in ultima vreme ne tot imputinam. Copiii prefera sa se uite la niste ecrane mari la lucruri deja imaginate, in loc sa deseneze cu manutele lor. Cateodata copii coloreaza din carti facute de adulti, care nu mai cred in noi si asta nu ne ajuta iar, deloc. Copii nu mai prefera sa-si imagineze povesti iar cei care le creaza pentru copii si nu mai cred in ele, de asemenea nu ne aduc nici o bucurie. Asa din ce in ce mai putini suntem.

-        Totusi, continua Fulger, din fericire mai sunt si adulti care cred in noi si povestile lor raman pururea aici. La fel si desenele facute de ei.

Dalia tacu, prinzandu-se mai strans de grumazul armasarului care o lua la galop. Se gandea de cate ori o oprise pe Lina sa isi termine desenele spunandu-i ca nu sunt reusite nefiind bine realizate sau azvarlindui-le la cos uitand ceea ce era esential, ca ea crea o lume de vis. Acum ii parea rau pentru ca surioara ei chiar credea in unicorni, in zane sau printese. De-a lungul drumului prin padure  era asa de absorbita de ganduri ca nici nu baga de seama cat calarea bine.. Abia cand se deschisera portile castelului isi aminti de toate lucrurile si ca poate ar trebui sa se intoarca la tabara de la StoriesLand. Apoi zise:

-        Fulger apreciez tot ce mi-ai aratat si sunt fericita ca am vazut acest loc minunat dar cred ca ar trebui sa ma intorc inapoi, la castelul din lumea mea.

-        Nu inca, mai e timp, fii linistita vei ajunge inapoi la timp, spuse Fulger si o impinse usor in Palat.

-        Dar, tot nu inteleg ce sa caut eu aici….

-        Te-am adusde fapt la Regina, din porunca ei. Nu stiu de ce.Vei afla in curand.

Deodata la picioarele ei venii un catelus jucaus. Nu mare ii fu mirarea cand acesta spuse:

-        Hei, nu ma recunosti? Sunt eu, Bucurel….catelusul din povestea ta, care a fost salvat de o fetita.

-        Cum? Cum esti aici? Si cum poti vorbi? Isi amintea ca in paginile ei asa il descrise: un catelus Alb cu ochii negrii si blanita scurta dar isi amintise cu greu sa il fi desenat.

-        Aici, toti putem vorbi. Iti multumesc ca m-ai creat. Imediat ce mintea ta a creat acea poveste frumoasa, scrisa de copil, noi ne-am nascut aici, in adevaratul Taram al Zanelor dupa ce am fost desenat de o mana de copil.

-        Pot sa te intreb ceva? intreba Delia.Voi stiti si cine va deseneaza?

-        Desigur, ei sunt numiti Creatorii, aici si sunt foarte iubiti si respectati. Pe mine m-a creat surioara ta…zise Fulger

Delia tacu. Bucur observa schimbarea ei la fata si adauga:

-        Pot sa vin cu tine la Regina povestilor? continua Bucur sa tot vorbeasca dar mintea Daliei era deja in alata parte cand ii raspunse:

-        Desigur.

Dalia se gandi ca poate acesta era motivul pentru care era aici…ca sa fie certata pentru ca o oprise pe surioara ei sa creeze liber desenele cum ii plac ei. Oare avea sa fie iertata? Ii parea rau acum, dar era poate prea tarziu. Un gand ii veni in minte si intreba:

-        Lina a desenat si poneiul meu din poveste?

-        Desigur, o sa ai sansa sa il vezi.

-        Multumesc.

Restul drumului si-l continuara in tacere. Deodata holul palatului se termina in fata unei usi uriase. Doi baieti cu aripioare transparente o poftira sa intre. In sala mare a zanelor erau multe si diverse zane unele mai colorate ca altele, unele mai inalte , altele cu aripi de libelula sau chiar de buburuza. Erau multe candelabre din flori si foarte multe flori peste tot. Regina lor statea in mijloc si avea o mantie transparenta, lunga ce ii acoperea trupul luminos. Avea o diadema din picuri de roua si un sceptru micut parca din creioane colorate. Ea ii vorbi imediat ce o vazu:

-        Buna ziua, copila. Te aflii aici datorita povestilor tale care ne aduc multa bucurie pentru ca ne aduc noi personaje in lumea noastra adica noi supusi. Iti multumim mult ca vrei mereu sa ne imbogatesti lumea. Caii si poneii sunt foarte importanti aici caci ei ne asigura echilibrul lumii prin viata lor. Daca ei ar disparea intrega magie a lumii noastre s-ar surpa si toate basmele frumoase ar disparea. Probabil ca si tu curand nu vei mai aduce nimic lumii noastre alaturandu-te acelor copii care privesc mult ecranele si care uita lumea noastra de basm. Te vei alatura celor care prefera povestile cu personaje rele sau fara magie din Imparatia Cerului Intunecat cu care noi o sa luptam caci creste mult mai repede decat Imparatia a noastra si ne ameninta existenta.

Delia lasa capul in jos frangandu-si mainile si spuse:

-        Imi pare rau, zise Delia gandindu-se ca de multe ori statea prea mult la TV, va promit si sper sa nu va dezamagesc

-        Multumim, spuse regina apoi o pofti sa ia loc sa participe la Balul lor din acea seara.

-        Mi-ar place dar totodata nu as vrea sa intarzii la tabara, unde ma asteapata noile mele prietene.

-        Nu avea nic o grija, Fulger te va duce inapoi la timp.zise Regina atat de sigura pe ea ca Daliei nu-I ramase decat sa ii spuna:

-        Multumesc.

Dupa ce se invarti o vreme prin acea mare sala, Bucur o trase de haina pe Dalia si o intreba daca vroia

sa mai viziteze taramul povestilor frumoase imaginat de sora ei. Nici nu mersera pret de cateva minute cand deodata de dupa un copac se ivi o creatura ciudata: avea cap de robot si niste picioare lungi din metal pe care pasea ca si cu niste catalige. Corpul era acoperit de crengi multe cu frunze, probabil ca sa nu poata fi vazut. Era insotit de o broasca cu o gura imensa de cunoarea vinetie si de un dovleac de Haloween cu dindii ascutit si privirea agera. Bucur a inceput sa latre si sa isi arate dintii si ii spuse repede Daliei:

-        Du-te la palat si adu intariri. Sunt spioni din Imparatia Cerului Intunecat si au venit sigur pun la cale ceva. Trebuie sa ii prindem.

Dalia o porni la goana prin padure cand isi dadu seama ca se va ratacii nestiind bine drumul. Se trezi in fata unei casute mici, ciudate, facute din aripi de gaze. Afara, priponit era insusi poneiul desenat de Lina. Se repezi la el si il stranse la piept. Apoi spuse:

-        Amor, Amor cat ma bucur sa te vad. Dalia incepu sa planga.

-        Cine ma va ajuta? Trebuie sa ajung la palat sa le spun de spionii din regatul Intunecat

Poneiul o privi cu ochi blanzi si spuse:

-        Fii linistita, Dalia, cred ca cheia e la tine. Poti aduce pe cine vrei tu, aici.

-        Nu inteleg, si o lacrima  i se rostogoli pe pamant.Uitandu-se in jos Dalia isi dadu seama ce avea de facut.

Apoi, scoase un mini bloc notes de desen si niste culori minunate din gentuta care o avea intodeauna la ea de cand plecase sa calareasca.

Dalia, statu un pic si se gandi. Ar fi putu desena un supererou, un print viteaz minunat sau chiar o zana buna dar nu mai credea in ele. Asa ca fara sa stea prea mult se hotari si termina desenul in cateva minute schitand repede cu miscari rapide. Aparu o ceata deasa si apoi in mijlocul ei aparu…Lina.

Lina, se uita la surioara ei un pic buimaca si o imbratisa. Credea ca e intr-un vis. Dalia ii spuse ca avea nevoie de ajutorul ei si foarte repede, pornira inapoi sa il ajute pe Bucur, impreuna cu poneiul Amor. Pe drum, Dalia ii spuse ca erau in Tara de basm asa dupa cum le povestise mama lor odata. Lina privea uimita in jur.Apoi ajunsera aproape de intrusi.Cand ii vazu, Lina spuse cu voce tare si cu convingere:

-        Hei, cine sunteti voi ? Voi nu trebuie sa existati in tara povestilor frumoase. Aici traiesc doar zane, printese, regi, ponei si unicorni…asa ne-a zis mama. Plecati, dispareti! Nici nu termina de zis ca si cei trei malefici disparura. Fara sa stie ea ii facu sa piara folosind puterea Creatorilor, despre care aflara mai tarziu de la Regina.

Intre timp, aparu si Bucur care fugise la palat dupa intariri imediat ce fetitele se inapoiara. In vazul tuturor se infaptui minunea. Lina ramase muta de uimire, la fel si Dalia. Doar ele erau uimite caci Regina povestilor le spuse ca ei erau obisnuiti cu astfel de intamplari. Ea le multumi fetelor. Apoi se reintoarsera toate trei la Palat unde petrecerea in cinstea Daliei continua si cu mai multa bucurie pentru ca alungasera intrusii. In final fetitele isi luara la revedere. Ele fura conduse de Fulger, Bucur si Amor pana la poarta imparatiei Basmelor Frumoase dupa care…

O ceata la fel ca si cea din care aparu Lina, le inconjura pe fete. Mai auzira un pic latratul lui Bucur apoi simtii ca se invartii. In final cand deschise ochii se vazu intinsa pe fanul aflat langa poneiul Fulger, care parea sa manace linistit si care se uita cu ochi blanzi catre Dalia.

“ Ce s-a intamplat cu mine? Oare am visat? Unde e Lina?” se intreba Dalia ridicandu-se de jos si scuturandu-se de fan. Auzii pasii care se apropiau de grajd si cand privii le vazu pe noile ei prietene venind spre ea.

Aruncand o privire inainte de a se indeparta, zari pe saua lui Fulger doua flori…Plina de incredere le saluta pe noile prietene si le uimii cu modul detesat in care calarea. Ele vazand cat de bine calarea fura convinse ca Dalia glumise seara trecuta cand le spuse ca nu stia sa calareasca. Dalia, intelese abia atunci ca toata intamplarea nu fusese nici un vis. Plina de entuziasm incepu sa deseneze chiar de acolo, din tabara si seara sa le povesteasca tuturor povesti inventate de ea, povesti noi care abia le crea  gandindu-se ca ele prindeau viata acolo, in Imparatia Povestilor facand-o mai puternica. Asa isi facu o multime de prieteni.

Acasa, dupa terminatrea excursiei abia astepta sa vorbeasca cu surioara ei. Acesta ii spuse ca si ea avusese un vis ciudat in care se facea ca toate desenele ei devenisera adevarate si traiau, undeva intr-o Tara de basm. Dalia ii raspunse:

-        Stii Lina, visele pot deveni realitate, daca crezi cu tarie in ele.

-        Daa?!? rase usor contrariata Lina.

Dalia fu mult timp ocupata cu scrierea noilor ei povesti si Lina cu desenatul imaginilor lor, asa incat aproape nu mai priveau deloc la televizor…Ce bine se simteau asa…inconjurate de carti care abia asteptau sa fie citite si imaginandu-si alte povesti noi intr-un joc nesfarsit al copilariei adevarat fericite. Ce bine e sa ai o sora!

Pofta de povesti in Vremea copilariei?

Rasfoiti blogul pentru mai multe povesti.

A 10 si C 7

Cand cad frunzele

Cand cad frunzele,

 

Zara crescuse mult. Avea deja doi ani si sora ei aproape un an. Coamele lor crescusera si invatasera deja sa galopeze rapid dar si sa asculte ordinele de calarie. Se jucau inca adesea pe pajistea din fata fermei sub privirile blande si atente ale bunicilor lor ce le insoteau in acelasi camp. Parintii lor erau cel mai adesea plecati si doar mama lor Timeea era mai mult cu ele la ferma. O vedeau plimband copiii ce veneau sa invete acolo sa calareasca.

Cateodata stapanii lor buni le luau si pe Zara si Roua sa ii plimbe pe copii ce veneau la ore de calarie alaturi de mama lor. Acestia erau asa de usori de dus si erau tare draguti cu ele! Le placeau mult sa ii plimbe vazand cat de tare se entuziasmau si cat de mult radeau. Adorau cel mai mult alintarile si atentiile de la ei cand se sfarsea ora de calarit sau de plimbare.

Azi era o zi de inceput de toamna. Pe pajiste era liniste. Era insorit si cald aproape ca intr-o zi de vara, dar era  totusi altfel…Pasarile isi incetara demult cantul si plecara spre zari mai calde si ciripiturile lor vesele ce le incantasera toata vara se stinsesera. Cateva frunze incepusera incet sa cada de pe ramuri in vreme ce altele timid se ingalbeneau de la la varfuri spre interior. Peste tot erau cazute ghinde, alune sau nuci. Oamenii stransesera deja totul de pe ogoare si din livezi, asa incat crengile pomilor ramasesera stinghere si oarecum fara rost.

Roua si Zara se indreptau tacute, intaia oara, singure spre pajiste. Stapanii nu il putusera dezlipi pe bunicul lor, de sotia lui. Aceasta era bolnava de cateva zile bune si zacea trista in boxa ei. Refuzase cu incapatanare sa mai manance ceva in ultimele doua zile dupa ce in ultima luna slabise tot mai mult si manca din ce in ce mai putin. Stapanii adusesera deja de vreo cinci ori medicul veterinar, un domn tanar si amabil cu parul castaniu scurt tuns si o pereche e ochelari pe nas, ce iubea foarte mult caii, dar de fapt toate animalele. Acesta ii facu tot ce ii statu in putiinta sa o ajute insa se pare ca varsta era un obstacol prea mare in calea vindecarii ei. Acest doctor era si in acea dimineata la ferma si dupa ce o vazu iar pe bunica, se intoarse cu o figura invinsa si usor stanjenita spre stapan privindu-l in ochi ii spuse lin:

-         Cred ca ar trebui sa va obisnuiti cu gandul…

-         Mda, mormai stapanul cailor cu mult regret si abia stapanindu-si tremurul vocii. Sa facem sa ii fie bine.

Cam atata auzisera Zara si sora ei pentru ca apoi cei doi se indepartara si oricat ciulisera urechile nu mai intelesesera ce spuneau. Oare cu ce gand trebuie sa ne obisnuim, se intrebau ele? Susoteau si fornaiau usor din nari mergand agale pe poteca binestiuta, spre pajistea fermei cand fura intrerupte de cainele Voicut care auzindu-le vorbind se baga si el in seama:

-         Buna feelor? Ham, ham. Mergeti pe camp? Vreti sa vin cu voi?

-         Buna, Vino daca vrei tu, cu noi, continua Roua.

-         V-ar place sa ne jucam?

Neprimind nici un raspuns el observa ca nici nu auzisera propunera lui. Oare ce era cu ele? Se hotari sa le intrebe:

-         Hei, de ce nu vorbiti cu mine, ham, ham…sunteti suparate pe mine?

-         Nu, o nu, raspunse Zara, doar ca ne gandeam la …

-         Bunica noastra, completa Roua. Suntem triste pentru ca ea sufera de o boala necunoscuta si nu ne mai poate insoti pe noi ca alta data pe camp. Era asa de bine cu bunicii…ne alintau, ne dadeau sa mancam ce gaseau mai bun, ne povesteau multe povesti si ne faceau tot felul de surprize. Acum e cam trist afara fara ei. Asta e!

-         Aha, zice Voicut. Intelg. Am sa va povestesc ceva care cred ca o sa va ajute oarecum.

-         Da? Bine, atunci hai zi-ne te rog.

-        -Chiar cand am venit la ferma, stapanii mai aveau o catelusa, Lara se numea. Imi amintesc bine de ea pentru ca a fost foarte atenta cu mine si m-a invatat tot ce trebuia sa stiu pentru a-i sluji bine pe stapani. Eu fiind foarte mic nu stiam ca ea este foarte batrana, desi ma miram de unde cunoastea atatea lucruri. Intr-o noapte de iarna geroasa si grea au venit trei lupi in cautare de hrana, la ferma noastra. Lara s-a luptat cu ei pana cand a iesit stapanaul noastru afara, dupa ce a auzit larma din curte. El a reusit sa ii alunge insa Lara, zacea intr-o balta de sange. A doua zi a venit medicul insa nu a mai reusit sa o salveze…biata de ea.

Aici, Voicut facu o pauza in care isi muta privirea de la cele doua surori inspre dealuri, pentu a nu ii fi vazute lacrimile.

-          Si apoi? Intreba Roua nevrand parca sa accepte toata tragedia.

  In acea zi stapanii au fost foarte tristi. Am vazut-o pe fiica lor de cativa ani,     mangaindu-i trupul fara viata al Larei si plangand foarte tare. “Linisteste-te, i-a spus stapanul. Ea o sa fie mereu cu tine.” si apoi a adaugat ceva care mi s-a intiparit in inima:” Ea o sa traiasca mereu prin amintirile tale, despre ea” Apoi, stapanul a pus-o intr-o cutie si a mers in marginea campului, aproape de padure si a ingropat trupul ei.

-         Ce trist totusi si apoi? mai intreba Zara

-         Am vazut-o pe fiica lor cum ii ducea flori la mormant si o mai face cateodata chiar si acum, dupa atatia ani de la acel eveniment. Ba chiar am vazut-o odata ducandu-si prietenele la mormantul Larei.

-         Cred ca ii e inca dor de ea, completa Roua cu un suspin.

-         A insemnat mult pentru copila dar si pentru stapani. Odata am vazut ca stapanii au in casa un perete cu poze si am revazut-o acolo si pe Lara…mai adauga Voicut.

-         Asadar daca nu au uitat-o ea inca traieste…prin ceea ce le aminteste de ea.

-         Da, exact aici vroiam sa ajung. Cand pleaca dintre noi o persoana draga sa nu uitam tot ceea ce a trait cu ea, lucruri care ne-a invatat, daruri dosebite primite, intamplari frumoase, locurile prin care am trecut alaturi de ea. Doar asa, amintirea va face ca ea sa fie inca cu noi, chiar daca nu o mai vedem.

-         Chiar daca se muta sa traiasca in pajistile vesnic verzi…

-         Chiar si asa.

Urm o pauza lunga in care cei trei prieteni se oprira in mijlocul campului. Deodata Roua spuse:

-         Cred ca imi doresc ceva si sper sa mai am timp.

-         Ce? Ce anume? intreba sora ei, Roua.

-        Hai, repede inapoi. Iti spun pe drum.

 

Calutele galopara cat putura de repede inapoi spre curte si navalira in grajd direct la boxa buncii. Langa ea statea sora ei si mama lui Roua si Zara. Bunica statea cu corpul adunat si cu ochii inchisi pe paiele curate. Cand auzii glasul nepoatelor sale isi ridic capul, deschise ochii si le surase cu greutate:

-         Am venit sa te vedem. Ne era dor de tine. spuse simplu Roua.

-         Stii, bunico, azi am mers singure pe pajiste…si ne-am descurcat bine, completa Zara vrand sa o inveseleasca putin. Apoi ii povesti ce se mai intampla prin gradina. Bunica o asculta cu ochii inchisi, fara sa o priveasca.

-         Ma bucur…mult, vorbi cu greutate bunica. Sa nu uitati sa va iubiti mult, caci numai din iubire vine  bunatetea si curajul de care aveti nevoie in viata. 

-         Si noi te iubim, reusii sa spuna Zara stapanindu-si plansul in timp ce Roua cu capul in pamant deja se lupta cu lacrimi mari ce cadeau pe pamant.

Apoi bunica isi inchise ochii si mama lor le conduse afara, din boxa. Fetele nu se mai uitara inapoi si privira afara, in ograda la copacii ce isi scuturau frunzele. Cumva, acest peisaj rece si trist de toamna avea sa le fie mereu o amintire legata de ultima intrevedere cu bunica. Cumva atunci cand vor vedea frunzele care cad se vor gandi la cei dragi care pleaca dintre noi. Ce bine, insa, ca ne raman amintirile….Ce bine.

 

O poveste scrisa in memoria mamei mele, Ileana ce a ales sa plece din acesta lume in vreme de toamna.

TE IUBESC, mami dincolo de lumi!

 

 

 

Aurica pestisorul... ne-auriu si prietenii lui

O poveste despre prietenie si empatie

  

-          Nu. Am spus, nu şi aşa rӑmane, rӑsuna înfundat glasul lui Luc în camera plina de monitoare, cabluri şi alte componente electronice. Ȋi intoarse spatele şi îşi continuӑ într-o linişte apӑsatoare lucrul la proiectul lui drag, un roboţel care sӑ stea de vorbӑ cu copiii şi sӑ le rӑspundӑ la întrebari din orice domeniu, ba chiar să joace diverse jocuri cu ei.

-          Haide, te rooog … încercӑ din nou Flori, surioara lui de 8 ani sӑ îl convingӑ. Ştia sӑ insiste foarte mult atunci cȃnd îşi dorea ceva şi acum era acel moment.

-          De ce nu mergi să ai grijӑ de animalele tale? Sunt ocupat acum. Adaugӑ el în timp ce se întindea dupa o lampӑ de lipit. Ştii bine cӑ mai am doar trei luni panӑ la expozitia tehnică unde sunt singurul reprezentant al claselor a 8-a. Nu vreau sӑ rȃdӑ de noi….

-          Bine, o sa plec dar i-am hranit deja pe Auricӑ şi Gina….aşa cӑ …Te rooooog! Te rog! Haide, doar ştii cӑ întodeauna cand participi mereu te alegi cu un premiu. Sunt sigurӑ ca doar cateva minute nu o sӑ dӑuneze proiectului tӑu. Dacӑ mai vine şi Sergiu sa te ajute sunt singurӑ cӑ o sӑ termini la timp.

-          Cine? Ah, el, Scȃnteiuţӑ! Sergiu cum îi spui tu este genial ca idei însӑ în partea practicӑ nu prea ştie multe. Eu fac totul. Apoi, el...ei bine, el invaţӑ de la mine la doar 9 ani ai lui...

-          Te rog, mult Luc.

-          Oh, eşti aşa de .... de….de

-          De cum? Ȋncapaţanatӑ? îl întrerupse ea cu o fetioşarӑ dulce, aşa cum facea mereu cȃnd voia ceva.

-          De convingătoare....spuse baiatul de 14 ani cu un mic suspin. Nu îi putea refuza mai nimic micuţei Florentina sau Flori cum o alintau toţi pentru cӑ şi ea era foarte inimoasӑ. Mereu îi ajuta pe toţi dar sarea în ajutor mai ales animalelor neajutorate.

-          Sӑ înţeleg ca vrei sa folosim robotul, CARE NU E GATA, ca sӑ ajuţi o fetitӑ din clasa ta sӑ treacӑ peste o suparare provocatӑ de un coleg?

-          Da, da….dar ai spus că funcţioneazӑ!Acum îmi spui că nu e gata? Vreau să o invit acasӑ la noi şi să îi arӑt animalele mele, pe Rica peştişorul minunat şi Gina, raţa sӑlbaticӑ ce am salvat-o astӑ varӑ  şi am îmbalnzit-o cu bunicul. O sa îi placӑ doar ştii cȃt de speciali sunt….se opri ca sӑ îi facӑ cu ochiul fratelui sau apoi făcu o pauzӑ cu subînţeles.

-          Nu sunt foarte sigur cӑ o sa meargӑ…încӑ, se facu că nu observӑ faţa poznaşa a surorii lui  şi se întoarse cu spatele. Nu de alta dar nu vroia sa îi cȃnte în struna cu ideea ei fixa ca animalele ei îi pot vorbi...vise de copil mic. Condiţia este sa îl convingi şi pe Scȃnteie, sa fie aici în fiecare zi sӑ mӑ mai ajute cu asambalrea robotului.

-          De acord! O sa îl chem de cate ori vrei tu…doar ştii ca suntem prieteni buni. Fӑcu o pirueta şi ieşi din camerӑ în fugӑ creeand un curent ce facu sa cadӑ cateva foi de pe o masӑ plina cu scheme şi fire.

-          Oh, fetele… spuse Luc lӑsȃndu-se pe genunchi ca sӑ adune lucrurile cӑzute. Mereu, la fel.

Se auzi un trȃntit uşor al uşei de la intrarea în casӑ. Bineinteles ca auzi glasul lui Flori în curte chemȃndu-l pe Ulise, labradorul lor bӑtrȃn. Nu pleca fara el. Credea ca o apӑrӑ dar cainele era atȃt de blȃnd încat nici la pisici nu sӑrea aşa ca nu se ştiea cine pe cine apӑrӑ.

-          ULISEEEE! ULISEEE! Hai cӑţel, hai sӑ mergem la plimbaaaaareeeee.

-          Ham, ham. Rӑspunse acesta imediat sobru dar totuşi voios.

Bӑtrȃnul înca era încȃntat de ideea unei plimbari pȃnӑ la ultima casӑ de pe strӑduţa lor, unde locuia Scȃnteiuţӑ, mă rog, Sergiu cum îi spunea Flori. Se ducea în fiecare zi la el de atȃt de multe ori încat Ulise o căuta pe iubita lui Flori, cand era la şcoalӑ crezand ca o gaseşte acolo. Venea singur acasӑ cu botul în pӑmant şi coada lasatӑ în jos, strecurȃndu-se printre gradinile vecinilor. O adora pe Flora, doar ea îi vorbea aşa de mult şi îl mȃngaia uitȃndu-se în ochii lui. Pӑrea că ea chiar îl înţelege.

 

In ziua aceea Scȃnteiutӑ, vecinul celor doi fraţi era în cӑmaruta lui Luc fӑcand probe cu roboţelul. Venise sӑ o cunoascӑ şi el pe colega singuraticӑ lui Flori. Se auzeau zgomotele fӑcute de ei. Fusese în fiecare zi şi Luc declarase fericit terminarea proiectului, cu o săptămȃnӑ înainte expoziţie.

In acelaşi timp în curtea casei, Flori era cu o fetiţӑ slăbuţӑ, creolӑ şi cu pӑrul lung şi negru cӑrei abia dacӑ i se auzea glasul. Flori îi prezentase deja pe Ulise şi Rozie pisica iar acum se îndreptau spre curtea unde o ţinea pe Gina, rauşca devenitӑ domesticӑ. Vocea ei se auzea ca un clopoţel, rӑsunȃnd încontinuu.

-          Ȋţi plac animalele mele? Nu-i aşa ca Rozie e frumoasӑ?

Fetiţa îşi îndreptӑ privirea spre pisicuţa roşcatӑ de care se indepartaserӑ şi care torsese cand îi atinse blana. Ȋi placuse de ea dar mai mult de cӑţel. Se hotӑrî sa îi spunӑ Florei.

-          Mi-ar plӑcea sӑ pot avea şi eu un caine ca al tӑu, spuse ea simplu. Pӑrinţii mei nu vor cӑţel la bloc. Spun ca o sӑ avem caine dacӑ ne vom muta la ţarӑ.

-          Iar mie mi-ar place sӑ am aşa note bune ca tine, adauga Flori fӑra sӑ stea pe gȃnduri. Toţi profesorii sunt încantaţi de tine.

-          Ei, lasă ca eşti şi tu printre cei mai buni din clasӑ..

-          Da, sunt cȃteodatӑ, dar nu ca tine, Crina. Tu eşti cea mai bunӑ!

-          Mulţumesc, spuse fata încet şi întoarse privirea timid. O întreba repede pe Flori daca o sӑ intre acum în casӑ. Ȋi era un pic frig dar nu îndraznea sa spunӑ.

-          Mergem imediat. Vreau doar sӑ îţi arӑt ceva special şi o luӑ de manӑ arătȃndu-i cu degetul ţarcul Ginei. Raţa mӑcӑni grabitӑ venind bucuroasӑ sӑ le întampine..

Crina rӑmase pe loc dupa ce o zӑri si trӑgȃndu-şi mȃna din strȃnsoarea Florei înganӑ cu o voce tremurȃndӑ şi şoptitӑ…Rӑţuşca cea uratӑ. Faţa ei era crispatӑ şi tristӑ.

-          Cum?

-          Nimic, nimic…se grӑbi Crina sӑ zicӑ.

-          Te-am auzit. De ce ai spus asta? Gina mea e frumoasӑ…

-          Da, desigur .Da, dar eu nu sunt….sunt …urȃtӑ.

-          Cum poţi sa spui asa ceva? Uitӑ-te la tine. Nu e adevӑrat.

-          Aşa mi-a spus Raul, cȃnd a stat cu mine în bancӑ. Mi-a spus ca sunt o vrӑjitoare cu nasul meu mare şi de asta am aşa note bune…zise ea cu tristeţe. Apoi m-a tot strigat răţuşca urȃtӑ.

-          Crina, doar ştii cӑ  Raul este un băiat care spune lucruri urȃte. Nu ar trebui sӑ îl bagi în seamӑ. Aporopo de poveste, raţuşca cea urȃtӑ devine o lebădӑ frumoasӑ…nu ar trebui sӑ uiţi asta.

-          Aşa mi-a spus şi mama cand i-am povestit! Crina oftӑ.

-          Hei, am o idee! Hai sa mergem la Robot. El are rӑspunsuri la toate întrebarile. Sigur o sa ai ceva de aflat.

Flori o conduse pe Crina pȃnӑ în camera fratelui ei. Luc plecase ca sӑ nu îi încurce. Acolo se jucarӑ o vreme. Scȃnteiuţӑ care le aratӑ cum funcţioneaza robotul. El avusese ideea de a construi aşa o maşinărie. Era bӑiatul cu idei fantastice şi un camarad minunat. La un moment dat el o trase pe Flori afară din camerӑ.

-          Ai spus că o laşi singura cu robotul …

-          Da, poate o va ajuta.

-          Dacӑ nu v-a gӑsi rӑspunsuri atunci cred ca trebuie sӑ mergem mai departe….sӑ îl prezentӑm pe Ricӑ.

-          Te referi aaa... la adevӑrul despre peştişor, nu ? Va crede oare?

-          Da, normal. Ştii ce poate el sa facӑ iar prietena ta pare sӑ fie tare de treabӑ.

-          Chiar este. De asta am insistat la Luc sӑ ne lase cu Robo.

Dupӑ cateva minute Crina ieşi din camerӑ şi îi intreba politicos dacӑ aveau sa se mai joace împreunӑ în camera cu roboţelul. Fata ei schiţa un zambet politicos. Nu pӑrea entuziasmatӑ sӑ continue. Cei doi prieteni se priviră cu subînţeles. Scȃnteiuţӑ o privi în ochi şi îi spuse pe un ton serios

-          Hai, Crina. E timpul sa ţi-l prezentam pe Ricӑ, cel mai special peştişor. Sigur o sa îţi placӑ. Flori mi-a spus cӑ iubeşti şi tu foarte mult animalele.

-          Aşa este. Ȋmi doresc tare mult sӑ pot avea şi eu unul…chiar şi un porc de Guineea.

-          Atunci, sӑ mergem, adaugӑ Flori.

 Fata se lasӑ trasӑ de cei doi înspre o camera ce avea o uşa roz. Imediat ce intrarӑ, Flori şi Scȃnteiuţӑ începurӑ sa îi vorbeascӑ în şoaptӑ cӑci aveau sa îi spunӑ un mare secret. Ȋnchiserӑ uşa încet dupӑ ei.

 

Aşa aflӑ Crina cum peştişorul fusese adus în cioc de un pelican vӑr cu Gina, ca mulţumire pentru ca o salvaserӑ de la moarte. Peştişorul trӑia într-un lac foarte ascuns oamenilor, unde mai erau alţi caţiva zeci ca el...şi nu era doar o poveste, ci era chiar realitatea. El chiar îndeplinea dorinţe....dar doar cele ce le considera bune.

-          CUM???? De unde ştiţi toate astea? întrebӑ Crina cu glas tare

-          Ssst…mai încet. Ȋl înţelege pe Scȃnteiuţa…şi pe mine. Pe cei care cred în el şi îi vorbesc serios uitȃndu-se în ochii lui.

-          Cum? Ei haideţi. ...fata era neîncrezătoare. Credea că rȃd de ea….aşa cum mai faceau şi alţii la şcoală.

-          Vrei sӑ îţi arӑtăm?

-          Da.

Scȃnteiuţӑ rosti solemn uitȃndu-se fix la el

-          Te rog sӑ te dai de patru ori peste cap.

Peştişorul îndeplini exact cerinţa într-o tăcere de cȃteva secunde. Crina era uimitӑ dar reuşi sa şopteascӑ

-          Chiar îndeplineste dorinţe? Credeţi că aş putea sa îl rog şi eu ceva? Singură…

-          Desigur. Ne găseşti afarӑ la Gina. O sa vezi cat este de specialӑ şi ea.

-          Chiar? In ce fel? Nu. Nu cred ca poate exista ceva mai minunat decȃt acest mic peştişor.

-          O sӑ vezi…dupӑ ce o să o cunoşti mai bine….Scȃnteiuţӑ îi facu cu ochiul.

 

Dupӑ cȃteva minute Crina ieşi surȃzătoare din casӑ. Se îndreptӑ spre Scȃnteiuţӑ şi Flori care stăteau cu răţuşca şi Ulise. Faţa ei era luminoasӑ şi mulţumitӑ. Nu avusese demult aşa o dupa-amiazӑ minunatӑ.

-          Pot sa te întreb ce i-ai cerut peştişorului? întrebӑ Scȃnteiuţӑ

-          Oricum ne va spune el…scapӑ repede Flori

-          Cum? Poate să şi vorbeascӑ?

-          Da, asta urma sӑ îţi spunem...

Copleşitӑ bunatatea celor doi prieteni şi vrȃnd să le mulţumeascӑ pentru tot, Crina se gȃndi sa le spunӑ despre dorinţa ei care nu era deloc specialӑ, dupӑ ea

-          Ca Raul să aibӑ parte de mai multӑ iubire. Numai un copil nefericit poate sӑ rӑneasca pe ceilalţi.

-          Ce?N-ai cerut ceva pentru  tine…

-          Peştişorul mi-a clipit cu un ochi şi a dat de trei ori din aripioare, aşa cum mi-aţi spus voi. Asta înseamna ca îmi va îndeplini dorinţa, continuӑ ea liniştit

-          Da…dar…cum? Tocmai pentru Raul care s-a purtat aşa de urȃt cu tine?

-          Eu l-am iertat şi sper să fie bine. Nu aveam nevoie de nimic pentru mine…doar de prieteni cӑci eram cam singură dar acum cred că vă am pe voi, nu-i aşa?

Cei doi o luarӑ de mȃnӑ şi se îmbraţisarӑ gӑlagios. Luc le privea joaca, de pe geam binevoitor. Se simţea ca avea şi el un merit pentru acea îmbrăţişare, doar le cedase roboţelul pentru joacӑ.

-          Desigur, hai cu noi sa îţi povestim misterele Ginei şi ale peştelui vorbitor.

-          Ştii, ideea este că nimeni nu ne crede iar multe din ideile mele fantastice vin chiar de la ei, mai adaugă Scȃnteiuţӑ şi îi facu din nou cu ochiul. Crina şi Flori rȃserӑ.

 Copiii se îndepărtarӑ voioşi. Ulise îi urma dȃnd din coadӑ. Norii erau pe cer şi primavara întarzia sӑ aparӑ, afarӑ pӑrea deodatӑ mai cald şi mai placut .

 

 

 Urmariti-ne si pe Facebook: vremeacopilariei

   A14, C 11