O sticla...oarecare

 

 

 

O sticla statea imbufnata,

Nu ca ar fi fost destupata

Pentru o dusca acidulata

Ci, ca i-ar fi spus odata

O varza cam…infoiata

Cand era tocata toata

gata pentru a fi mancata,

Ca era cam ciudata.

Apoi, intr-o zi speciala

De-o sarbatoare nationala

O guraliva portocala

I-a spus ca este banala

Avand o familie mare

Infoiata-n galantare.

Intr-o zi un mic gandac

Ce se plimba pe capac

I-a spus: Esti o vedeta!

Se vede dupa…eticheta.

Si sticla se transforma deodata

Intr-o diva-nfumurata.

Sifonand la toti din casa

Ca ea este cea aleasa!

Din nebunescul avant

Fu pusa la pamant,

Chiar de propria familie

Care sosi intr-o cutie

Intr-o zi de iulie.

Ii zambira frati, surori

Chiar in aceleasi culori.

Iar sticla noastra initiala

Se vazu iar cam banala

Si cazu intr-o depresie

Stand uitata chair pe gresie,

Langa lada cu surori

Ce vorbeau numai orori

Despre cum vor fi aruncate

Ba chiar…brrrr…reciclate.

Dar intr-o zi de neuitat

Copiii din casa au pictat

Si sticla au transformat

In ghiveci....de atarnat

Sticla zambea multumita

De multe flori impodobita.

Si nu se mai simtea ciudata

Ci super elevata.

Ți-a plăcut aventura? 🌟

Abonează-te și primești următoarea poveste cu ilustrații color direct în inbox.

✉️ Vreau povești noi!

Paturica vaduvei

                                     Paturica vaduvei

Traia odata, demult intr-un satuc mic de oameni simpli, harnici si curati o femeie sarmana si tare credincioasa. Era vaduva de multi ani, barbatul ei se prapadise pe cand copilele lor erau tare mici. Muncea biata femeie de dimineata pana seara pe camp si abia daca reusea sa aiba ce le pune pe masa feteor ei. Cele mai multe nopti statea pana tarziu si tesea la un gherghef vechi mostenit de la bunica ei : facea paturi din lana ce o lua de la cele doua oite care le mai avea. Mergea apoi cu ele la targ si cu un cos sau doua impletite de fetele sale. Acolo le vindea pe cativa banuti care ii foloseau cu mare chibzuiala  pe cele trebuincioase vietii.

Se hraneau de cele mai multe ori de pe urma oilor dar acum laptele lor secase si ulcelele in care tinea lapte si branza se golise asa ca trebui sa se duca la targ sa vanda ceva, caci nu mai aveau ce manca.

Intr-o dimineata de iarna, pe cand inca era intuneric afara se pregati femeia cu doua paturici frumoase si un cos de nuiele sa plece la targ. Nu-si lua ca merinde de drum decat cateva nuci, un mar si o ulcica cu apa lasand restul de mancare ce il avea, copiilor ca sa nu rabde de foame. Fetele stiau de cu seara ca urmau sa stea singure pana venea mama lor inapoi asa ca cea mare, Anisoara se trezii devreme si ii zise:

-         Mergi cu bine, mamuca draga. Eu o sa am grija de casuta noastra, sa tin focul aprins in soba si sa le hranesc pe cele doua oite. O sa am grija si de mezina noastra sa ii dau sa manance niste mamaliga si niste branza ce o mai avem.

-         Bine, scumpa mamei. Ai grija de oitele noastre ca trebuie sa aiba in curand mielusei.

-         Stiu mama. O sa fim cu ochii pe ele.

Fetele erau tare vrednice, cuminti si harnice. Cea mica mergea cu oitele la pascut pe timpul verii si cea mare isi ajuta mama la treburile casei. Amandoua impleteau cosuri cand aveau vreme cu mainile lor firave. Isi iubeau tare mult mamuca si nu ar fi iesit din vorba ei vreodata.

Femeia ii facu cu mana in timp ce se indeparta incet de casa. Avea inima linistita chiar daca avusese  o viata grea si ramasese singura fara sprijin. Asta fusese voia Celui de Sus. Era voioasa ca le avea pe ele, fetele ei dragi. Avea credinta ca Dumnezeu nu o lasa niciodata si o va ajuta mereu. Cu aceste ganduri porni femeia agale dar hotarata pe poteca ce ducea spre targ insa calea era lunga, pret de cateva ore. Daca gasea pe cineva cu caruta sa o ia si pe ea, ar fi mers mai repede dar frigul de afara ii facuse pe multi sa stea in case si sa nu se porneasca pe asa o vreme potrivnica.

Femeia mergea cu nasul in bundita ei de oi, veche si tocita inainta cu greu in vantul geros care batea. Fulgii mici ii intrau in ochi si cu greu vedea cararea. Merse pret de peste patru ceasuri si ea crezu ca se apropia de marginile orasului unde se tinea targul. Pe drumul ei trecu pe langa niste case mici, pe care le nu stia dar continua sa mearga inainte. Dintr-o sura veche unde stateau animale razbi pana la urechile ei un planset de copil foarte mic. Femeii nu-i veni sa creada urechilor, asa ca se opri ca sa fie sigura de ceea ce aude. Plansetul se auzii din nou, chiar dinspre acel loc.

“ Dumnezeul meu, oare cum o fi  un copil sa asa de mic, pe acesta vreme, tocmai in mijlocul animalelor? Ar trebui sa merg sa vad despre ce este vorba”

Inima de mama a femeii ii dadu curaj sa paseasca in ograda acelor oameni, fara sa se teama de cainii ce venira sa o intampine. Cainii erau mari, ciobanesti dar nu ii facura nimic si o lasara sa treaca, de parca ii intelesesra ingrijorarea. Ba mai mult ei o luara in fata ei parca vrand sa o conduca intr-acolo.

In usa surii mai erau trei ciobanasi ce priveau linistiti si uimiti inspre inauntru. Femeia se ridica pe varfuri ca sa priveasca si ea inauntru. Acolo, in mijlocul animalelor statea o tanara frumoasa, imbracata modest cu un prunc nou nascut la piept. Nu parea sa ii fie frig caci animalele o inconjurara si facura ca un zid in jurul ei. Afla de la ciobani ca era o familie de straini ce treceau prin partea locului si nu gasira loc unde sa innopteze in drumul lor spre casa parinteasca, asa ca acceptasera acel loc fara sa banuiasca ca fiul se va naste in acea noapte.

Barbatul tinerei femei plecase dupa vreascuri, sa faca un foc.

 

Femeia noastra ii detera lacrimile gandindu-se la nevoia mare in care se gasea tanara mama. Nu era nimeni sa o ajute. Fara sa mai sta prea mult pe ganduri isi facu loc si se duse la ea. Puse langa ea cosuletul care il avea pentru targ si ii intinse cele doua paturi pentru copilas. Apoi, desfacu sacul cu merinde si puse pe un stergar: ulciorul cu apa limpede, marul si nucile.

Tanara o privii cu multa bunatate si ii spuse cu un glas bland:

-         Multumesc. Dumnezeu te va rasplati pentru darul tau.

-         Dumnezeu sa te aiba in paza sa, adauga si vaduva gandind ca are mare nevoie de ajutor, mult mai mult decat ea insasi.

Femeia cu toate ca isi dadu tot avutul ei simtii  asa o mare bucurie si usurare ca niciodata. Se indeparta incet neputand sa-si ia ochii de la pruncul cu fata luminoasa si tanara sa mama cu ochii ca cerul senin de vara.

Dupa ce mai statu un pic acolo, pleca multumita inapoi spre casa cu gandul ca Dumnezeu se va ingrijii si de ele, ca de toate datile cum a facutin ultimii ani sa nu moara de frig sau de foame, caci acum nu mai avea de unde sa ia banutii necesari pentru vreascuri de foc si hrana. Apoi, toate ceasurile in care merse pe poteca spre casa ei, vaduva nu se gandii decat la acea tanara familie. Pur si simplu nu-si putea lua gandul de la ei. Ce prunc minunat si ce mama tanara frumoasa si smerita….

In prag, iesira fetele ei dragi de cum o auzira ca deschise poarta la casa. Erau tare vesele. Femeia se gandii cum sa le spuna ca nu avea nici un banut dar ele nu o lasara sa zica un cuvant :

-         Bine ai venit mamica draga, zise Anisoara. Sa vezi ca cat ai fost dumneata plecata s-au intamplat multe lucruri aici.

-         Ce s-a intamplat? facu vaduva o fata ingrijorata.

-         A venit o femeie tanara, frumoasa, mama, cu privirea ca cerul senin de vara.

-         Avea si un prunc in brate, zise repede mezina.

-         Nu a stat mult, ca era grabita. A cerut doar o cana cu apa si a plecat.

Femeia era tare inmarmurita. Astepta cu interes ca fetele sa ii mai spuna ceva caci nu mai intelegea mare lucru si nu indraznea sa intrebe.

-         Dupa ce a plecat, noi ne-am dus in coliba oilor sa vedem ce fac ele.

-         Avem nu doi, nici trei ci patru mielusei, mama, zise iar mezina si o multime de banuti.

-         Banuti? Cum? Nu inteleg…facu vaduva.

-         Da, mama, intarii fata cea mare. In coliba, am gasit ulcelele in care adunam noi laptele oilor, pline de banuti. Vino sa vezi!

Femeia le urma plin de nedumerire si emotie pe cele doua odrasle ale sale. Intradevar, langa oite erau ulcelele lor…pline cu monede. “Mare este Dumnezeu” se gandii femeia. Cu siguranta, isi spuse ea, femeia aceea era o sfanta si pruncul ei asisderea, nu degeaba ziceau pastorii ce ii priveau ca au fost condusi de o stea la ei, ca sa le arate locul pentru a i se inchina. Vaduva fu multumita pe deplin de acel dar neasteptat datorita caruia nu mai aveau de ce sa isi faca griji pentru restul zilelor ce vor urma dar mai cu seama dadu slava lui Dumnezeu pentru ca a putut trai o asemenea minune care a  povestit-o si fetelor. Aceasta este o istorie care se povsteste mereu de atunci si pana in zilele noastre.

Un cadou de neuitat

Un cadou de neuitat

 

Alexandra era o fetita de scoala careia ii placea cel mai mult sa citeasca, sa inventeze povesti si mai presus de orice sa le deseneze imaginile. Facea acest lucru cu plăcere inca de la 3-4 ani, adica de cand tinuse un creion in mana. Visa ca intr-o zi sa poata face o carte cu unele povesti scrise de ea, dar in restul timpului se bucura sa se joace si…sa copilareasca. Cand implinise varsta de 10 ani se amuzase de faptul ca trecuse de la anii mici cu o cifra catre cei cu doua cifre si inca un numar asa de dragut!

 Abia trecuse Craciunul, sarbatoarea ce o astepta cel mai mult tot anul. Primise daruri frumoase, unele chiar cerute special in scrisoarea trimisa cu mult timp inainte lui Mos Craciun si totusi ramasera sub brad cateva zile dupa ce le vazuse. In final ajunsera pe raftul cu jocuri din camera de joaca cand mama stranse bradul. Doar cartile fusesera rasfoite imediat si puse in biblioteca ei pentru a fi citite intr-o ordine aleasa de ea… Intr-o zi, inca in  vacanta de iarna ii spuse mamei:

-         Stii mama, ma gandesc deja la ce sa ii mai cer Mosului pentru la anul.

-         Oho, dar nu crezi ca este cam repede? zise mama ei uimita. Oare nu ti-au placut darurile primite si de aceea te si  gandesti la altele? intreba mama si se uita la ea intrebatoare.

-         Oh, nu de asta mama. Sunt foarte multumita de ceea ce mi-a lasat Mosul sub brad, doar ca simt ca mi-as fi dorit altceva si nu stiu exact ce…

Chipul ei ganditor pe care se straduia sa puna un zambet pentru a o linisti pe mama ei nu fu prea convingator asa ca aceasta se opri din taiatul legumelor pentru supa si privind-o in ochi ii raspunse:

-         Ai primit mereu cam tot ce ai vrut. Nu inteleg.

Tonul ei era un pic amarat.

-         Stiu, mama de aceea am decis ca anul acesta voi investiga problema, intrabandu-i pe toti care ii cunosc “Ce asteapta de la Craciun?”. Poate asa ma voi inspira si eu pentru anul viitor.

-         Asa, interesant si cum ai de gand sa faci?

-         Aaa, m-am gandit la asta, spune Alexandra entuziasmata pe loc si incepu sa ii povesteasca mamei cum se gandi sa se organizeze. O sa folosesc carnetelul galben cu elastic, pe care mi l-a dat tata si voi nota in el toate raspunsurile. Voi filma totodata pe fiecare. Va  fi ca si cum eu voi fi reporter care va lua mai multe interviuri. Cred ca o sa pun si poze si …la sfarsit voi avea o carte –colaj super tare, facuta de mine.

-         Pai, e o idee minunata, spuse mama cu un tot incurajator si fericta de ideea inedita a fiicei ei. Abia astept sa imi arati ce vei scrie. Cred ca stiu cum se numeste ceea ce vrei tu sa faci.

Mama o imbratisa cu multa caldura si dragoste pe fiica ei si acesta simtii pe loc ca ii crescura niste aripi. Asa era mereu cand o lua mama in brate! Ii venea sa strige de fericire si prindea curaj sau se linistea depinzand de situatie. Hotărî sa profite de tot anul pe care il avea inainte pentru a indeplini acel plan.

Prima care fu intrebata, era o prietena vecina cu ea, pe nume Eliza. Se intalnea cu acesta adesea sa se joace asa ca intr-o zi ii puse intrebarea:

-         Eliza, te-ai gandit cumva ce iti doresti sa primesti la anul de la Mos Craciun?

-         Mda, cum sa nu, mai si intrebi? Poate imi va da el un telefon mobil caci toti colegii din clasa in care invat eu au asa ceva si mie mama nu vrea sa-mi cumpere spunand ca nu am nevoie. Asa ca singura mea sansa e Mos Craciun.

-         Chiar?  Nici eu nu am telefon, zise Alexandra repede si nu imi pasa. Mama zice ca are mult prea multe motive sa nu imi dea asa ceva, decat sa imi cumpere unul. Zice ca imi voi strica ochii, ca imi va fura din timpul meu, ca ma va transforma…Nu prea intelg cum vine asta, dar nici nu simt ca as avea nevoie atata timp cat mi-l da pe al ei cand este acasa cu mine si ma lasa sa vorbesc cu prietenele aflate mai la distanta sau sa le scriu mici mesaje. Cat despre jocuri, am incercat cateva incarcate de mama cand am calatorit cu avionul pentru a face timpul de asteptare mai placut dar m-am plictisit repede si acum prefer o carte in loc.

-         Poate ca Mosul sa-mi aduca un catelus foarte mic pe care parintii sa fie de acord sa il lasam cu noi in casa sau macar o pisicuta. Asta mi-ar place foarte mult.

-    Te inteleg, spuse Alexandra care avea si ea o catelusa la casa ei si impartasea si ea aceeasi iubire pentru animale.

Asa se incheie primul interviu despre care Alexa scrise cu grija in caietul ei imediat ce prietena ei pleca acasa. Alaturi de interviu, atasa si o poza si niste desene ce aveau legatura cu cele vorbite.

Apoi fu randul unei alte prietene sa o intrebe cand erau in drum spre parc unde se mai intreceau cu trotinetele sau rolele. Lui Ana Maria ii placea si sa deseneze, ca si Alexandrei. In plus adora sa asculte muzica. Ea raspunse la intrebare cam asa:

-         Mi-ar place ca Mos Craciun sa-mi aduca o trotineta mai mare decat cea pe care o am acum si de asemenea mai multe culori de desen, foi speciale si alte abțibilduri cu care sa creez tablouri.

-         Aha, frumos…zise Alexa. Culorile nu prisosesc niciodata pentru cineva pasionat de desene.

-         Mi-ar mai place si un CD player cu casti.

Ea isi nota cat de repede putu acest raspuns care i se paru interesant dar nu atat de mult incat sa o inspire pentru urmtoarea scrisoare catre Mosul.

Intr-o zi se intalni cu o fata ce ii era prietena foarte draga, dar care nu statea in acelasi oras cu ea asa ca se intalneau mult mai rar. Simtea de multe ori ca inima ei este cea mai linistita si fericita cu ea, caci impataseau aceeasi iubire pentru carti, muzica de calitate. Riei ii placea enorm sa cante si ar fi citit o intreaga biblioteca fara sa doarma daca ar fi fost lasata de capul ei.

-         O, Alexandra, daca Mosul m-ar auzii atunci i-as cere multe, multe, enorm de multe carti si …un profesor de muzica ce nu ar cere bani multi ca sa ma invete sa cant mai frumos.

-         Auzi, Ria? Ma intreb de ce oamenii mari nu muncesc decat doar pentru bani. Ei ne invata pe noi sa fim generosi, sa ajutam pe cei de pe langa noi si cea mai mare parte a adultilor nu par sa faca acest lucru.

-         Nu toti, draga mea. Mai sunt si oameni buni care daruiesc din timpul lor celor ce nu au cu ce sa le plateasca decat cu un “Multumesc”, dar cei mai multi…nu.

-         Ar trebui sa ii cerem lui Mos Craciun sa ii schimbe, nu crezi? propuse Alexandra. Oare nu ar putea el sa faca asta?

-         El nu poate sa faca atat de mult. Gandeste-te sa pregateasca cadouri pentru toti copii lumii nu ti se pare suficient incat sa mai aiba timp sa dea lectii oamenilor mari? Eu cred ca daca noi, copiii de azi vom fii altfel decat ei vom crea o lume diferita…poate asta vrea Mosul de la noi, adauga Ria si ramasera amandoua tacute o vreme.

-         Eu promit sa raman asa si sa nu uit niciodata cum sunt acum... Am sa-mi scriu in jurnal.

-         Si eu, zise Ria ce avea si ea un jurnal secret.

O noua fila din caietul Alexandrei se umplu si un nou video fu pus in memoriea camerei de filmat. La acesta se adaugara alte multe foi in care copiii diferiti intalniti de Alexandra erau intrebati si ii raspuneau insa de cele mai multe ori cerand lucruri: jocuri, jucarii, excursii, haine.

Intr-o zi de toamna, pe cand statea in curte si se juca cu catelusa ei iar bunicul facea ordine  pe langa casa, ea se decise sa il intrebe si pe el. Acesta, era un mare povestitor asa ca imediat ce nepotica ii puse intrebarea el isi drese glasul si prise a ii raspunde:

-         La varsta mea nu mai ai ce sa-ti doresti prea multe, draga mea. Nici un lucru nu-ti va aduce bucurie daca nu mai ai sanatate sau pe cei dragi alaturi…Alexa nu prea intelegea bine, dar tacu din respect pentru dansul.

Bunicul se oprii si privii dincolo de zare cu ochii plini de o tristete fara leac. Alexandra lasa capul in jos. Banuia ca se gandea la sotia lui. Intr-adevar ii lipsea si ei bunica. De vreo doi ani plecase dintre ei fiind chemata in ceruri si locul ei ramasese gol. Mama se straduia din rasputeri sa o inlocuiasca in a gatii aceleasi bunatati  sau croseta cate o vesta ca si blanda ei bunica, insa nu reusea sa se imparta intre toate. Isi mai amintea imbratisarile ei moi si dragastoase…

-         Asadar mi-ar place ca de Nasterea Mantuitorului nostru Isus Cristos, sa primesc un Craciun trecut…macar unul de acum trei-patru ani cand eram toti in jurul bradului. Ah, dar si daca poate ca Mosul sa faca o minune ma mulumesc sa nu ma ma doara asa de tare picioarele, apoi ii surase cu blandete.

-         Inteleg, bunicule. Alexa continua sa mangaie catelusa in timp ce il privea pe bunicul dand cu grebla. Se gandi sa asterna si acest raspuns in caietul ei.

Intr-o zi rasfoia paginile scrise de ea in caietul galben, unde mai puse si multe poze sau completa cu desene raspunsurile cand isi aminti: Alexandra avea o sora cu trei mai mai mica ca si ea pe care nu o intrebase. Adevaru este ca o ocolea pentru ca surioara mereu ii cere sa se joace cu ea si nu avea de multe ori timp sau dispozitie sa o faca cat dorea ea. Batu la usa si …vru sa o intrebe dar micuta ii propuse imediat:

-         Daca te joci cu mine o ora iti raspund.

-         Mai intai imi raspunzi si apoi ma joc, zise Alexandra gandindu-se ca macar sa se distreze de raspunsul ei ca sa isi faca chef sa se joace cu ea.

-         Bine, zise Gabriela un pic neincrezatoare. Apoi continua: Mi-ar place ca la anul sa vina la noi iarasi acasa Mosul ce venea in  fiecare an din trecut si stii ca anul acesta nu a mai venit.

 

-         Adica, vrei sa ii ceri lui Mos Craciun  ca in loc de cadouri sa vina acasa la tine?

-         Nu, nu….Vreau sa-mi aduca ce vrea el, ca stie mai bine, dar sa mi-l dea el, in mana.

-         Da, si mie mi-a lipsit anul acesta. Veneau la noi si alti copii din vecini sa il intalneasca si ne povestea asa de frumos, ne dadea sa tragem ravase si ne intreba de vorba pe fiecare, nu doar cantece sau poezii ci ne intreba asa, pe fiecare, ce am mai facut anul ce a trecut.

-         Ai vazut ca stia din cartea lui mare tot ce facusem anul trecut? adauga Gabriela.

-         Da, insa cred ca acesta dorinta nu ti-o mai poate indeplini.

-         De ce? o intreba surioara foarte curioasa.

-         Mama mi-a spus ca a plecat din anul acesta foarte foarte departe, undeva de unde ne vede pe noi si toti copiii carora le-a dat daruri, dar nu va mai putea veni inapoi…din lipsa de timp…cred. Doar știi scrioarea care ne-a trimis-o in acest an si ce ne scria in ea?

-         Da, stiu. Am vazut-o. Mama mi-a mai zis ca merge la copiii mai mici ca noi, de acum, completa Gabriela pe un ton trist. Ce pacat ca am crescut! Poate mai venea pe la noi. Stii ca la inceput cand aveam 2 ani imi era frica de el si apoi m-am dus la el pe genunchi si ne-am imprietenit?

-         Da, raspunse Alexa pe un ton trist, impartasindu-i in secret durerea ca nu mai era asa de mica.

Alexandra trecu si aceste ganduri in reportajul sau dupa ce se juca cu sora ei…pret de cateva ceasuri, caci uita de timp din pricina jocului atractiv inventat de ele. In caietul sau galben mai trecu raspunsurile invatatoarei, al matusii ei, verilor si bineinteles al parintilor ei. Raspunsul tatalui ei a sunat cunoscut caci toata lumea din casa stia cat de preocupat era sa isi faca munca la tara, mai usoara: un super tractor. Dorinta mamei suna …ciudat : “un robot care sa gateasca, spele si sa faca curat” …daca Mosul are asa o inventie, mai adauga ea cu un ton glumet, dupa care o intreba daca acum, dupa acest an in care a cules raspunsuri de la toti cunoscutii se hotarase ce sa ceara Mosului in scrisoaree ce o sa o trimita.

-         Da, mama. Ceea ce-mi doresc de Craciun este ceva,un fel de…vraja. Vreau ca clipele petrecute impreuna sa fie asa de frumoase incat sa nu le uit niciodata. Iar pentru asta trebuie ceva ….magie si cum eu nu sunt o zana sa fac asta m-am gandit la un plan. Tu mi-ai zis ca noi, copiii uitam mult pana crestem mari, nu-i asa?

-         Da, asa este. Multe amintiri se vor pierde in ceata treptat cu trecerea anilor. Cum vrei sa opresti asta? Sunt foarte curioasa…

 

-         Voi face un jurnal al Craciunurilor noastre. Nu vor fi doar poze … ci voi povesti ceea ce am primit, ce colinde am cantat, cine ne-a vizitat, cine a stat cu noi in jurul bradului si ce am facut. Nu-i asa ca e super?

-         O, este o idee foarte frumoasa, dar nu-ti mai doresti anumite lucruri? intreba mama nedumerita.

-         O, imi mai doresc cate ceva…doar sunt inca copil, zise Alexa zambind, insa afara de carti nu stiu ce i-as putea cere Mosului decat sa ceea ce hotareste el ca e mai bun pentru mine. Cum sa nu stie el ce cadou e mai potrivit daca el este Regele jucariilor si jocurilor si stie ce multumeste si aduce bucurie fiecarui copil?

-         Desigur, scumpa mea. Asadar te-ai hotarat care este cel mai minunat cadou?

-         Da, amintirile mele cu voi. Amintirea Craciunurilor trecute cu bunica si a lui Mos Craciun… Lucrurile primite sunt mai putin importante caci nu mi le voi amintii prea bine pe cand imbratisarile si iubirea voastra…sigur ca da.

Mamei isi sterse pe furis o lacrima si se intoarse cu bratele larg deschise catre fiica sa. Ea o imbratisa pe fiica sa, cu multa dragoste ca intotdeauna si o saruta pe crestet. Alexandra o stranse tare. E asa de bine in bratele ei! 

Cand cad frunzele

Cand cad frunzele,

 

Zara crescuse mult. Avea deja doi ani si sora ei aproape un an. Coamele lor crescusera si invatasera deja sa galopeze rapid dar si sa asculte ordinele de calarie. Se jucau inca adesea pe pajistea din fata fermei sub privirile blande si atente ale bunicilor lor ce le insoteau in acelasi camp. Parintii lor erau cel mai adesea plecati si doar mama lor Timeea era mai mult cu ele la ferma. O vedeau plimband copiii ce veneau sa invete acolo sa calareasca.

Cateodata stapanii lor buni le luau si pe Zara si Roua sa ii plimbe pe copii ce veneau la ore de calarie alaturi de mama lor. Acestia erau asa de usori de dus si erau tare draguti cu ele! Le placeau mult sa ii plimbe vazand cat de tare se entuziasmau si cat de mult radeau. Adorau cel mai mult alintarile si atentiile de la ei cand se sfarsea ora de calarit sau de plimbare.

Azi era o zi de inceput de toamna. Pe pajiste era liniste. Era insorit si cald aproape ca intr-o zi de vara, dar era  totusi altfel…Pasarile isi incetara demult cantul si plecara spre zari mai calde si ciripiturile lor vesele ce le incantasera toata vara se stinsesera. Cateva frunze incepusera incet sa cada de pe ramuri in vreme ce altele timid se ingalbeneau de la la varfuri spre interior. Peste tot erau cazute ghinde, alune sau nuci. Oamenii stransesera deja totul de pe ogoare si din livezi, asa incat crengile pomilor ramasesera stinghere si oarecum fara rost.

Roua si Zara se indreptau tacute, intaia oara, singure spre pajiste. Stapanii nu il putusera dezlipi pe bunicul lor, de sotia lui. Aceasta era bolnava de cateva zile bune si zacea trista in boxa ei. Refuzase cu incapatanare sa mai manance ceva in ultimele doua zile dupa ce in ultima luna slabise tot mai mult si manca din ce in ce mai putin. Stapanii adusesera deja de vreo cinci ori medicul veterinar, un domn tanar si amabil cu parul castaniu scurt tuns si o pereche e ochelari pe nas, ce iubea foarte mult caii, dar de fapt toate animalele. Acesta ii facu tot ce ii statu in putiinta sa o ajute insa se pare ca varsta era un obstacol prea mare in calea vindecarii ei. Acest doctor era si in acea dimineata la ferma si dupa ce o vazu iar pe bunica, se intoarse cu o figura invinsa si usor stanjenita spre stapan privindu-l in ochi ii spuse lin:

-         Cred ca ar trebui sa va obisnuiti cu gandul…

-         Mda, mormai stapanul cailor cu mult regret si abia stapanindu-si tremurul vocii. Sa facem sa ii fie bine.

Cam atata auzisera Zara si sora ei pentru ca apoi cei doi se indepartara si oricat ciulisera urechile nu mai intelesesera ce spuneau. Oare cu ce gand trebuie sa ne obisnuim, se intrebau ele? Susoteau si fornaiau usor din nari mergand agale pe poteca binestiuta, spre pajistea fermei cand fura intrerupte de cainele Voicut care auzindu-le vorbind se baga si el in seama:

-         Buna feelor? Ham, ham. Mergeti pe camp? Vreti sa vin cu voi?

-         Buna, Vino daca vrei tu, cu noi, continua Roua.

-         V-ar place sa ne jucam?

Neprimind nici un raspuns el observa ca nici nu auzisera propunera lui. Oare ce era cu ele? Se hotari sa le intrebe:

-         Hei, de ce nu vorbiti cu mine, ham, ham…sunteti suparate pe mine?

-         Nu, o nu, raspunse Zara, doar ca ne gandeam la …

-         Bunica noastra, completa Roua. Suntem triste pentru ca ea sufera de o boala necunoscuta si nu ne mai poate insoti pe noi ca alta data pe camp. Era asa de bine cu bunicii…ne alintau, ne dadeau sa mancam ce gaseau mai bun, ne povesteau multe povesti si ne faceau tot felul de surprize. Acum e cam trist afara fara ei. Asta e!

-         Aha, zice Voicut. Intelg. Am sa va povestesc ceva care cred ca o sa va ajute oarecum.

-         Da? Bine, atunci hai zi-ne te rog.

-        -Chiar cand am venit la ferma, stapanii mai aveau o catelusa, Lara se numea. Imi amintesc bine de ea pentru ca a fost foarte atenta cu mine si m-a invatat tot ce trebuia sa stiu pentru a-i sluji bine pe stapani. Eu fiind foarte mic nu stiam ca ea este foarte batrana, desi ma miram de unde cunoastea atatea lucruri. Intr-o noapte de iarna geroasa si grea au venit trei lupi in cautare de hrana, la ferma noastra. Lara s-a luptat cu ei pana cand a iesit stapanaul noastru afara, dupa ce a auzit larma din curte. El a reusit sa ii alunge insa Lara, zacea intr-o balta de sange. A doua zi a venit medicul insa nu a mai reusit sa o salveze…biata de ea.

Aici, Voicut facu o pauza in care isi muta privirea de la cele doua surori inspre dealuri, pentu a nu ii fi vazute lacrimile.

-          Si apoi? Intreba Roua nevrand parca sa accepte toata tragedia.

  In acea zi stapanii au fost foarte tristi. Am vazut-o pe fiica lor de cativa ani,     mangaindu-i trupul fara viata al Larei si plangand foarte tare. “Linisteste-te, i-a spus stapanul. Ea o sa fie mereu cu tine.” si apoi a adaugat ceva care mi s-a intiparit in inima:” Ea o sa traiasca mereu prin amintirile tale, despre ea” Apoi, stapanul a pus-o intr-o cutie si a mers in marginea campului, aproape de padure si a ingropat trupul ei.

-         Ce trist totusi si apoi? mai intreba Zara

-         Am vazut-o pe fiica lor cum ii ducea flori la mormant si o mai face cateodata chiar si acum, dupa atatia ani de la acel eveniment. Ba chiar am vazut-o odata ducandu-si prietenele la mormantul Larei.

-         Cred ca ii e inca dor de ea, completa Roua cu un suspin.

-         A insemnat mult pentru copila dar si pentru stapani. Odata am vazut ca stapanii au in casa un perete cu poze si am revazut-o acolo si pe Lara…mai adauga Voicut.

-         Asadar daca nu au uitat-o ea inca traieste…prin ceea ce le aminteste de ea.

-         Da, exact aici vroiam sa ajung. Cand pleaca dintre noi o persoana draga sa nu uitam tot ceea ce a trait cu ea, lucruri care ne-a invatat, daruri dosebite primite, intamplari frumoase, locurile prin care am trecut alaturi de ea. Doar asa, amintirea va face ca ea sa fie inca cu noi, chiar daca nu o mai vedem.

-         Chiar daca se muta sa traiasca in pajistile vesnic verzi…

-         Chiar si asa.

Urm o pauza lunga in care cei trei prieteni se oprira in mijlocul campului. Deodata Roua spuse:

-         Cred ca imi doresc ceva si sper sa mai am timp.

-         Ce? Ce anume? intreba sora ei, Roua.

-        Hai, repede inapoi. Iti spun pe drum.

 

Calutele galopara cat putura de repede inapoi spre curte si navalira in grajd direct la boxa buncii. Langa ea statea sora ei si mama lui Roua si Zara. Bunica statea cu corpul adunat si cu ochii inchisi pe paiele curate. Cand auzii glasul nepoatelor sale isi ridic capul, deschise ochii si le surase cu greutate:

-         Am venit sa te vedem. Ne era dor de tine. spuse simplu Roua.

-         Stii, bunico, azi am mers singure pe pajiste…si ne-am descurcat bine, completa Zara vrand sa o inveseleasca putin. Apoi ii povesti ce se mai intampla prin gradina. Bunica o asculta cu ochii inchisi, fara sa o priveasca.

-         Ma bucur…mult, vorbi cu greutate bunica. Sa nu uitati sa va iubiti mult, caci numai din iubire vine  bunatetea si curajul de care aveti nevoie in viata. 

-         Si noi te iubim, reusii sa spuna Zara stapanindu-si plansul in timp ce Roua cu capul in pamant deja se lupta cu lacrimi mari ce cadeau pe pamant.

Apoi bunica isi inchise ochii si mama lor le conduse afara, din boxa. Fetele nu se mai uitara inapoi si privira afara, in ograda la copacii ce isi scuturau frunzele. Cumva, acest peisaj rece si trist de toamna avea sa le fie mereu o amintire legata de ultima intrevedere cu bunica. Cumva atunci cand vor vedea frunzele care cad se vor gandi la cei dragi care pleaca dintre noi. Ce bine, insa, ca ne raman amintirile….Ce bine.

 

O poveste scrisa in memoria mamei mele, Ileana ce a ales sa plece din acesta lume in vreme de toamna.

TE IUBESC, mami dincolo de lumi!

 

 

 

Aurica pestisorul... ne-auriu si prietenii lui

O poveste despre prietenie si empatie

  

-          Nu. Am spus, nu şi aşa rӑmane, rӑsuna înfundat glasul lui Luc în camera plina de monitoare, cabluri şi alte componente electronice. Ȋi intoarse spatele şi îşi continuӑ într-o linişte apӑsatoare lucrul la proiectul lui drag, un roboţel care sӑ stea de vorbӑ cu copiii şi sӑ le rӑspundӑ la întrebari din orice domeniu, ba chiar să joace diverse jocuri cu ei.

-          Haide, te rooog … încercӑ din nou Flori, surioara lui de 8 ani sӑ îl convingӑ. Ştia sӑ insiste foarte mult atunci cȃnd îşi dorea ceva şi acum era acel moment.

-          De ce nu mergi să ai grijӑ de animalele tale? Sunt ocupat acum. Adaugӑ el în timp ce se întindea dupa o lampӑ de lipit. Ştii bine cӑ mai am doar trei luni panӑ la expozitia tehnică unde sunt singurul reprezentant al claselor a 8-a. Nu vreau sӑ rȃdӑ de noi….

-          Bine, o sa plec dar i-am hranit deja pe Auricӑ şi Gina….aşa cӑ …Te rooooog! Te rog! Haide, doar ştii cӑ întodeauna cand participi mereu te alegi cu un premiu. Sunt sigurӑ ca doar cateva minute nu o sӑ dӑuneze proiectului tӑu. Dacӑ mai vine şi Sergiu sa te ajute sunt singurӑ cӑ o sӑ termini la timp.

-          Cine? Ah, el, Scȃnteiuţӑ! Sergiu cum îi spui tu este genial ca idei însӑ în partea practicӑ nu prea ştie multe. Eu fac totul. Apoi, el...ei bine, el invaţӑ de la mine la doar 9 ani ai lui...

-          Te rog, mult Luc.

-          Oh, eşti aşa de .... de….de

-          De cum? Ȋncapaţanatӑ? îl întrerupse ea cu o fetioşarӑ dulce, aşa cum facea mereu cȃnd voia ceva.

-          De convingătoare....spuse baiatul de 14 ani cu un mic suspin. Nu îi putea refuza mai nimic micuţei Florentina sau Flori cum o alintau toţi pentru cӑ şi ea era foarte inimoasӑ. Mereu îi ajuta pe toţi dar sarea în ajutor mai ales animalelor neajutorate.

-          Sӑ înţeleg ca vrei sa folosim robotul, CARE NU E GATA, ca sӑ ajuţi o fetitӑ din clasa ta sӑ treacӑ peste o suparare provocatӑ de un coleg?

-          Da, da….dar ai spus că funcţioneazӑ!Acum îmi spui că nu e gata? Vreau să o invit acasӑ la noi şi să îi arӑt animalele mele, pe Rica peştişorul minunat şi Gina, raţa sӑlbaticӑ ce am salvat-o astӑ varӑ  şi am îmbalnzit-o cu bunicul. O sa îi placӑ doar ştii cȃt de speciali sunt….se opri ca sӑ îi facӑ cu ochiul fratelui sau apoi făcu o pauzӑ cu subînţeles.

-          Nu sunt foarte sigur cӑ o sa meargӑ…încӑ, se facu că nu observӑ faţa poznaşa a surorii lui  şi se întoarse cu spatele. Nu de alta dar nu vroia sa îi cȃnte în struna cu ideea ei fixa ca animalele ei îi pot vorbi...vise de copil mic. Condiţia este sa îl convingi şi pe Scȃnteie, sa fie aici în fiecare zi sӑ mӑ mai ajute cu asambalrea robotului.

-          De acord! O sa îl chem de cate ori vrei tu…doar ştii ca suntem prieteni buni. Fӑcu o pirueta şi ieşi din camerӑ în fugӑ creeand un curent ce facu sa cadӑ cateva foi de pe o masӑ plina cu scheme şi fire.

-          Oh, fetele… spuse Luc lӑsȃndu-se pe genunchi ca sӑ adune lucrurile cӑzute. Mereu, la fel.

Se auzi un trȃntit uşor al uşei de la intrarea în casӑ. Bineinteles ca auzi glasul lui Flori în curte chemȃndu-l pe Ulise, labradorul lor bӑtrȃn. Nu pleca fara el. Credea ca o apӑrӑ dar cainele era atȃt de blȃnd încat nici la pisici nu sӑrea aşa ca nu se ştiea cine pe cine apӑrӑ.

-          ULISEEEE! ULISEEE! Hai cӑţel, hai sӑ mergem la plimbaaaaareeeee.

-          Ham, ham. Rӑspunse acesta imediat sobru dar totuşi voios.

Bӑtrȃnul înca era încȃntat de ideea unei plimbari pȃnӑ la ultima casӑ de pe strӑduţa lor, unde locuia Scȃnteiuţӑ, mă rog, Sergiu cum îi spunea Flori. Se ducea în fiecare zi la el de atȃt de multe ori încat Ulise o căuta pe iubita lui Flori, cand era la şcoalӑ crezand ca o gaseşte acolo. Venea singur acasӑ cu botul în pӑmant şi coada lasatӑ în jos, strecurȃndu-se printre gradinile vecinilor. O adora pe Flora, doar ea îi vorbea aşa de mult şi îl mȃngaia uitȃndu-se în ochii lui. Pӑrea că ea chiar îl înţelege.

 

In ziua aceea Scȃnteiutӑ, vecinul celor doi fraţi era în cӑmaruta lui Luc fӑcand probe cu roboţelul. Venise sӑ o cunoascӑ şi el pe colega singuraticӑ lui Flori. Se auzeau zgomotele fӑcute de ei. Fusese în fiecare zi şi Luc declarase fericit terminarea proiectului, cu o săptămȃnӑ înainte expoziţie.

In acelaşi timp în curtea casei, Flori era cu o fetiţӑ slăbuţӑ, creolӑ şi cu pӑrul lung şi negru cӑrei abia dacӑ i se auzea glasul. Flori îi prezentase deja pe Ulise şi Rozie pisica iar acum se îndreptau spre curtea unde o ţinea pe Gina, rauşca devenitӑ domesticӑ. Vocea ei se auzea ca un clopoţel, rӑsunȃnd încontinuu.

-          Ȋţi plac animalele mele? Nu-i aşa ca Rozie e frumoasӑ?

Fetiţa îşi îndreptӑ privirea spre pisicuţa roşcatӑ de care se indepartaserӑ şi care torsese cand îi atinse blana. Ȋi placuse de ea dar mai mult de cӑţel. Se hotӑrî sa îi spunӑ Florei.

-          Mi-ar plӑcea sӑ pot avea şi eu un caine ca al tӑu, spuse ea simplu. Pӑrinţii mei nu vor cӑţel la bloc. Spun ca o sӑ avem caine dacӑ ne vom muta la ţarӑ.

-          Iar mie mi-ar place sӑ am aşa note bune ca tine, adauga Flori fӑra sӑ stea pe gȃnduri. Toţi profesorii sunt încantaţi de tine.

-          Ei, lasă ca eşti şi tu printre cei mai buni din clasӑ..

-          Da, sunt cȃteodatӑ, dar nu ca tine, Crina. Tu eşti cea mai bunӑ!

-          Mulţumesc, spuse fata încet şi întoarse privirea timid. O întreba repede pe Flori daca o sӑ intre acum în casӑ. Ȋi era un pic frig dar nu îndraznea sa spunӑ.

-          Mergem imediat. Vreau doar sӑ îţi arӑt ceva special şi o luӑ de manӑ arătȃndu-i cu degetul ţarcul Ginei. Raţa mӑcӑni grabitӑ venind bucuroasӑ sӑ le întampine..

Crina rӑmase pe loc dupa ce o zӑri si trӑgȃndu-şi mȃna din strȃnsoarea Florei înganӑ cu o voce tremurȃndӑ şi şoptitӑ…Rӑţuşca cea uratӑ. Faţa ei era crispatӑ şi tristӑ.

-          Cum?

-          Nimic, nimic…se grӑbi Crina sӑ zicӑ.

-          Te-am auzit. De ce ai spus asta? Gina mea e frumoasӑ…

-          Da, desigur .Da, dar eu nu sunt….sunt …urȃtӑ.

-          Cum poţi sa spui asa ceva? Uitӑ-te la tine. Nu e adevӑrat.

-          Aşa mi-a spus Raul, cȃnd a stat cu mine în bancӑ. Mi-a spus ca sunt o vrӑjitoare cu nasul meu mare şi de asta am aşa note bune…zise ea cu tristeţe. Apoi m-a tot strigat răţuşca urȃtӑ.

-          Crina, doar ştii cӑ  Raul este un băiat care spune lucruri urȃte. Nu ar trebui sӑ îl bagi în seamӑ. Aporopo de poveste, raţuşca cea urȃtӑ devine o lebădӑ frumoasӑ…nu ar trebui sӑ uiţi asta.

-          Aşa mi-a spus şi mama cand i-am povestit! Crina oftӑ.

-          Hei, am o idee! Hai sa mergem la Robot. El are rӑspunsuri la toate întrebarile. Sigur o sa ai ceva de aflat.

Flori o conduse pe Crina pȃnӑ în camera fratelui ei. Luc plecase ca sӑ nu îi încurce. Acolo se jucarӑ o vreme. Scȃnteiuţӑ care le aratӑ cum funcţioneaza robotul. El avusese ideea de a construi aşa o maşinărie. Era bӑiatul cu idei fantastice şi un camarad minunat. La un moment dat el o trase pe Flori afară din camerӑ.

-          Ai spus că o laşi singura cu robotul …

-          Da, poate o va ajuta.

-          Dacӑ nu v-a gӑsi rӑspunsuri atunci cred ca trebuie sӑ mergem mai departe….sӑ îl prezentӑm pe Ricӑ.

-          Te referi aaa... la adevӑrul despre peştişor, nu ? Va crede oare?

-          Da, normal. Ştii ce poate el sa facӑ iar prietena ta pare sӑ fie tare de treabӑ.

-          Chiar este. De asta am insistat la Luc sӑ ne lase cu Robo.

Dupӑ cateva minute Crina ieşi din camerӑ şi îi intreba politicos dacӑ aveau sa se mai joace împreunӑ în camera cu roboţelul. Fata ei schiţa un zambet politicos. Nu pӑrea entuziasmatӑ sӑ continue. Cei doi prieteni se priviră cu subînţeles. Scȃnteiuţӑ o privi în ochi şi îi spuse pe un ton serios

-          Hai, Crina. E timpul sa ţi-l prezentam pe Ricӑ, cel mai special peştişor. Sigur o sa îţi placӑ. Flori mi-a spus cӑ iubeşti şi tu foarte mult animalele.

-          Aşa este. Ȋmi doresc tare mult sӑ pot avea şi eu unul…chiar şi un porc de Guineea.

-          Atunci, sӑ mergem, adaugӑ Flori.

 Fata se lasӑ trasӑ de cei doi înspre o camera ce avea o uşa roz. Imediat ce intrarӑ, Flori şi Scȃnteiuţӑ începurӑ sa îi vorbeascӑ în şoaptӑ cӑci aveau sa îi spunӑ un mare secret. Ȋnchiserӑ uşa încet dupӑ ei.

 

Aşa aflӑ Crina cum peştişorul fusese adus în cioc de un pelican vӑr cu Gina, ca mulţumire pentru ca o salvaserӑ de la moarte. Peştişorul trӑia într-un lac foarte ascuns oamenilor, unde mai erau alţi caţiva zeci ca el...şi nu era doar o poveste, ci era chiar realitatea. El chiar îndeplinea dorinţe....dar doar cele ce le considera bune.

-          CUM???? De unde ştiţi toate astea? întrebӑ Crina cu glas tare

-          Ssst…mai încet. Ȋl înţelege pe Scȃnteiuţa…şi pe mine. Pe cei care cred în el şi îi vorbesc serios uitȃndu-se în ochii lui.

-          Cum? Ei haideţi. ...fata era neîncrezătoare. Credea că rȃd de ea….aşa cum mai faceau şi alţii la şcoală.

-          Vrei sӑ îţi arӑtăm?

-          Da.

Scȃnteiuţӑ rosti solemn uitȃndu-se fix la el

-          Te rog sӑ te dai de patru ori peste cap.

Peştişorul îndeplini exact cerinţa într-o tăcere de cȃteva secunde. Crina era uimitӑ dar reuşi sa şopteascӑ

-          Chiar îndeplineste dorinţe? Credeţi că aş putea sa îl rog şi eu ceva? Singură…

-          Desigur. Ne găseşti afarӑ la Gina. O sa vezi cat este de specialӑ şi ea.

-          Chiar? In ce fel? Nu. Nu cred ca poate exista ceva mai minunat decȃt acest mic peştişor.

-          O sӑ vezi…dupӑ ce o să o cunoşti mai bine….Scȃnteiuţӑ îi facu cu ochiul.

 

Dupӑ cȃteva minute Crina ieşi surȃzătoare din casӑ. Se îndreptӑ spre Scȃnteiuţӑ şi Flori care stăteau cu răţuşca şi Ulise. Faţa ei era luminoasӑ şi mulţumitӑ. Nu avusese demult aşa o dupa-amiazӑ minunatӑ.

-          Pot sa te întreb ce i-ai cerut peştişorului? întrebӑ Scȃnteiuţӑ

-          Oricum ne va spune el…scapӑ repede Flori

-          Cum? Poate să şi vorbeascӑ?

-          Da, asta urma sӑ îţi spunem...

Copleşitӑ bunatatea celor doi prieteni şi vrȃnd să le mulţumeascӑ pentru tot, Crina se gȃndi sa le spunӑ despre dorinţa ei care nu era deloc specialӑ, dupӑ ea

-          Ca Raul să aibӑ parte de mai multӑ iubire. Numai un copil nefericit poate sӑ rӑneasca pe ceilalţi.

-          Ce?N-ai cerut ceva pentru  tine…

-          Peştişorul mi-a clipit cu un ochi şi a dat de trei ori din aripioare, aşa cum mi-aţi spus voi. Asta înseamna ca îmi va îndeplini dorinţa, continuӑ ea liniştit

-          Da…dar…cum? Tocmai pentru Raul care s-a purtat aşa de urȃt cu tine?

-          Eu l-am iertat şi sper să fie bine. Nu aveam nevoie de nimic pentru mine…doar de prieteni cӑci eram cam singură dar acum cred că vă am pe voi, nu-i aşa?

Cei doi o luarӑ de mȃnӑ şi se îmbraţisarӑ gӑlagios. Luc le privea joaca, de pe geam binevoitor. Se simţea ca avea şi el un merit pentru acea îmbrăţişare, doar le cedase roboţelul pentru joacӑ.

-          Desigur, hai cu noi sa îţi povestim misterele Ginei şi ale peştelui vorbitor.

-          Ştii, ideea este că nimeni nu ne crede iar multe din ideile mele fantastice vin chiar de la ei, mai adaugă Scȃnteiuţӑ şi îi facu din nou cu ochiul. Crina şi Flori rȃserӑ.

 Copiii se îndepărtarӑ voioşi. Ulise îi urma dȃnd din coadӑ. Norii erau pe cer şi primavara întarzia sӑ aparӑ, afarӑ pӑrea deodatӑ mai cald şi mai placut .

 

 

 Urmariti-ne si pe Facebook: vremeacopilariei

   A14, C 11