Cele trei surori

 

Cele trei surori

 

 

Trei borcane stateau pe raft multicolor. Era cam cald acolo sus, aproape de tavan. Una dintre ele a oftat:

-        De ceva timp, ma tot gandesc la fratii si surorile noastre. Imi amintesc cum stateam in camara racoroasa pline ochi de magiun, dulceata cu nuci, zacusca sau muraturi. Pe mine ma indesa cu gogonele. Ah, cat de bine era! Eram in mare forma...cata grija aveam sa nu se strice!

-        Da, soro.Ce vremuri! Cand am ajuns in acesta casa eram asa de multi ca umpluseram toate rafturile. Imi amintesc de cum ne invelea gura cu celofan si sfoara, Doamna nostra dupa ce ne fierbea de eram sa explodam in apa fierbinte. Cateodata ne lasa inghesuite la incins in sauna, adica in camera-cuptor. Ce emoti pe noi, acolo dar si ce distractie.

-        Mie, imi place mai mult acum cu capacele astea noi, colorate. Poti schimba de la un sezon la altul, stilul, mai zise a treia.

-        Ei, dar ce conteaza capacul? Tu nu intelegi esenta problemei, se pare. Nu vezi ca acum nu mai suntem in camara acolo unde ne era locul? Cine stie ce s-o alege din noi…aproape ca-mi lipseste bein-marin, in cratita cu bulbuci...

-        Nu stiu de ce iti faci asa probleme. E adevarat ca de ceva timp nu am mai vazut-o pe Doamna noastra si imi lipsesc si mie baile acelea si masajul cu peria colorata dar nu vezi ca aici e cald si bine. Vedem pe fereastra lumea care trece, fata de cand eram inchise in camara. Suntem impodobite cu paiete, hartie colorata si panglici....e magnific.

-        Mie, una tot imi pare rau ca draga noastra familie nu a ajuns cu noi, aici si au fost trantite in cativa saci si dusi….cine stie unde?

-        Ei, cum unde? Degeba esti asa urisa soro, ca nu iti amintesti nimic. Am  inteles de la o tigaie veche cand inca eram in camara ca borcanele si sticlele ce se respecta ca verisoarele noastre se duc intr-un fel de cimitir urias unde sunt sparte bucatele si topite…brrrr, ma infior cand ma gandesc la asta.

-        Pai si tu soro, nu iti amintesti decat partea neagra. Mereu vezi partea goala a paharului….ah, da si à-propos de pahar, mie mi-a soptit unul de cristal fin de pe masa, odata cand stateam alaturi, el cu vin si eu cu serbet, ah…ce vremuri romantice….

-        Hello! Ce ti-a soptit? Ei, tu, hai treci la subiect si lasa visarea.

-        Da, bine, spuse borcanasa  a treia ce era invelita in panglici roz si albe. Ei, bine  fetelor mi-a spus ca din faramele acelea minuscule noi renastem din nou, ca pasarea Phonix despre care citea acum cateva zile micuta noastra stapana, Vichi.

-        Cum sa renastem, mai ? Crezi asemenea lucruri? Ha, ha, ha! …Rase cu pofta cea dintai ce era mare si dolofana. Avea in jur prinsa o hartie creponata rosie, ce se desprinsese din loc in loc dar era legata cu o panglica mov si un capac auriu. Avea si o eticheta doar ca ele nu stiau sa citeasca limba oamenilor.

-         Intodeauna ai fost o visatoare, visezi la lucruri care nu exista. Tu nu intelegi? De cate ori fierbeam sau eram spalata aveam cele mai mari emotii sa nu cumva Doamna sa ma scape din mana si sa ma sparga sau crape ca atunci stiam ca ma asteapta GUNOIUL, adica sfarsitul…caci am vazut o surata ce a sfarsit astfel. Ea incerca a doua sa vorbeasca tare pentru ca sa acopere rasul sonor al celei mari. Am vazut asta! Uite, eu cred ca atunci cand Vichi se va plictisi de noi o sa se termine TOTUL…adica viata noastra.

Borcana de mijloc nu avea niciodata mari sperante. Era ‘realistica’, spunea ea cu mandrie. Invelisul ei era pe departe cel mai aratos si tot nu era fericita. Avea paiete verzi lipite si un capac cu un trifoi pictat. Fetita se mai juca cateodata cu ea, mangaind paietele in sus sau in jos ca sa le schimbe nuanta, caci era acel material smecher, care se mai pune si pe tricouri. Atunci ea avea mari emotii sa nu o scape din mana pe jos.

-        Ei, credeti ce vreti voi…eu prefer sa fiu o visatoare spuse cea mica si roz, adanc ranita.

Mereu disconsiderau parerile ei si cam tot ceea ce spunea ea in general. Incepu sa se uite suparata pe fereastra caci era tare interesant afara. Picau din cer mici bucatele albe si incet dar sigur totul era acoperit. Fu intrerupta din visare de Vichi care navali pe usa imbracata ca un cosmonaut, cu nasul rosu si o caciulita simpatica pe cap. Se tranti obosita pe pat si dupa cateva minute adormi imbracata.

-        Vichi, Vichi! Hai trezeste-te trebuie sa mergem la concertul de colinde, se auzi glasul mamei ei urcand catre camera fetitei. Acesta sari din pat vesela ca intodeauna si in cateva minute se pregati de plecare imbracand o frumoasa rochita rosie.

-        Nu uita sa-ti iei DONATIA ta pentru copiii de la orfelinat, pentru care se strang bani la concert.

-        Da, mama.  Fetita isi puse un scaun si insfaca borcanul roz de la locul lui.

Totul se petrecu asa de repede ca micuta domnisoara roz abia apuca sa le sopteasca surorilor ei: La revedere! O sa merg la un concert….ce vis…poate e si un bal acolo!

In urma ei ramase o mica panglica roz, atarnata de un cui al raftului...Nu avura timp prea mult de vorbit intre ele zilele care urmara, mai ales ca dolofana rosie nu o putea convinge pe cealalta sa fie increzatoare.

-        Soarta iti este asa cum sunt gandesti ! ii repeta cea mare

-        Ei, ce fac daca asa sunt eu, le vad tare realistic. Asa cum a plecat Rozalina asa o sa mergem si noi. Imi pare rau ca o sa dispar caci mai aveam atatea lucruri de facut si de vazut….

Soarta parca ii auzise gandurile ei negre si  ii raspunse repede caci se vazu luata de Vichi, golita de continut si aruncata la cosul de gunoi in timp ce fetita zambea fericita si nepasatoare la suferinta ei numarand atenta banutii insirati pe masa.

-        Acestea sunt banii pe care, pe care i-am strans eu pentru cand o sa am nevoie. Oare cum i-a spus mama? Icomie, econie….ia sa citesc eticheta de pe capac. Vichi silabisi E-CO-NO-MII. Economii!! Acum am nevoie de ei! O sa cumpar cate un mic cadou mamei, tatalui si fratelui meu pentru acest Craciun. Mamei o sa ii cumpar o esarfa, lui tata un fular si fratelui meu, care iubeste cartile o sa ii iau o carte ! Ce bine ca am pus deoparte bani de-a lungul anului!

Fetita o zbughi pe usa. Dolofana rosie incerca sa o incurajeze pe sora ei verde, acum in gunoiul de langa birou sa fie tare…caci chiar daca o sa fie sparta si topita se va intoarce pe pamant.

-        Ti-e usor tie, dar nu tu nu zaci asteptandu-ti safrsitul, fu ultimele ei cuvinte ce se auzira dintre foi aruncate si resturi de creioane.

Trecura multe zile si chiar luni sau poate cine stie chirr ani si dolofana noastra rosie se tot gandea ca ramasese ultima din neamul ei, singura pe lume. Privea melancolic pe fereastra cum Vichi facea ture cu bicicleta pe strada linistita, anotimp dupa anotimp. Adormea des …pesemne de la varsta. Din cand in cand mana delicata a fetitei aluneca pe sub capac si impingea inautru cateva bancnote.

-        Mai am un pic! Zicea adesea ea privind eticheta

-        Un pic pana sa plec si eu , ar fi adaugat dolofana rosie numai ca nu era auzita.

Intr-o zi  se petrecu insa ceva minunat: Vichi intra in camera plina de bucurie avand in maini un trofeu. Din ceea ce vorbea cu bunica ei se intelegea ca ea castigase o competitie de ciclism. Dolofana avea din nou companie: caci obiectul era din cea mai minunata sticla alb si roz! Cine credeti ca a vorbit dupa ce Victoria plecase sa sarbatoreasca victoria? Ah, da Vichi era prescurtarea de la Victoria…

-        Buna, dolofano! Unde este verzisoara cea serioasa?

-        Ha? Cum stii care imi e numele?

-        Hei, sunt eu, Rozalina….Normal ca nu ma recunosti cu infatisarea asta noua . se auzi un glas plin de mandrie.

-     Rozalino? Tu esti? Ai, ai ....inviat? Cum de te-ai transformata asa?

-     Multe intrebari si toate au raspunsuri bune. Drumul reciclarii este bun dar singura conditie este ca oamenii sa ne arunce in locul corect. O sa avem ce povesti o vreme.

Intr-un raft, intr-o camera, intr-o casa, intr-un oras dintr-o tara pe un continent doua piese de sticla vorbeau despre miracolul vietii. 

-    Cam asa ceva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gradina magica - taramul iubirii

Gradina magica a mamei

Familia Zarei locuia intr-o ferma micuta si ingrijita, intre niste dealuri domoale. Le placea linistea de care erau inconjurati simtindu-se multumiti sa stea acolo. Acasa,  Zara era cea mai tanara din familia ei. Cu ei locuiau si parintii mamei pentru ca ceilalti bunici erau mult mai departe la o distanta prea mare ca sa ajunga la ei, cand ea abia invatase sa galopeze un pic. Cum adica sa galopeze? Ah, bine, am uitat sa va spun ca Zara este cea mai mica manza de la Ferma Perelor Aurii.

In timp ce mama ei statea mereu cu ea avand grija sa o invete lucruri minunate despre viata si sa ii daruiasca multa, multa iubire, tatal isi petrecea cea mai mare parte a timpului ajutandu-si stapanul la muncile de la ferma.

Zara o caluta vesela, jucausa si cateodata cam nerabdatoare. Daca facea vreo boacana si era mustrata atunci se simtea foarte trista. Apoi, dupa ce isi cerea iertare, astepta sa fie imbratisata. Asa intelgea ea, ca nu a pierdut iubirea celor din jur. Adora se petreaca timpul cu mama si nu ar fi dat nimic in schimbul lui.




 In ultimul timp, stapanii fermei incepura sa o ia pe mama ei sa plimbe copiii ce veneau la ore de calarie, astfel ca Zara ramenea de multe ori in grija bunicilor ei. Isi astepta cuminte parintii. 

Cand se inapoiau acasa ii ruga sa se joace cu ea. Acestia isi adunau uneori ultimele forte nerefuzand vreun joc inventat de ea, pana ce intr-o zi ei se gandira la ceva…

Intr-o dimineata devreme de primvara, Zara cauta cu privirea inspre locul mamei ei vrand sa mearga la ea. Vazu cu uimire lume in partea in care trebuia sa fie mama ei asa ca merse curioasa intr-acolo sa vada ce se intampla.

Langa coapsa mamei ei se odihnea o micuta si firava manza. 

-        - Zara, ea e Roua, surioara ta, ii spuse tatal cu bucurie in glas. A venit pe lume azi noapte. Ce parere ai?

-         Eu, nu stiu…cred ca e draguta. Dar, de ce e asa de mica?

-     Asa ai fost si tu cand te-ai nascut. Curand o sa creasca putin si o sa puteti zburda impreuna pe pajiste. Nu-i asa ca e minunat?

Zara isi apropie timid capul de surioara ei. Mirosea a fan, lapte si…mama.  In sine ei era uimita cum o micuta faptura va creste asa cum era ea. O neliniste ciudata incepuse sa o cuprinda gandindu-se ca va trebui sa o imparta pe mama, cu ea. Aparura multe intrebari cand vazu ca toti o priveau cu dragoste pe micuta sora spunandu-i ei:

-         Acum esti sora mai mare. Trebuie sa ai grija de surioara ta.

-         Iti place de Roua? Ce draguta e!

-         Cred ca esti mandra de sora ta….

Nimeni nu o intreba ce mai face sau nu isi mai facea timp sa se joace cu ea, asa cum faceau alte dati.

Urmatoarele zile, Zara plictisita si suparata de lipsa de atentie iesea sa se plimbe afara, pe pajiste, insotita  cand de bunicii ei, cand de cainele stapanilor.

Cateodata Voicut, cainele se juca cu ea de-a v-ati ascunselea cu ea. Timpul atunci trecea mai repede. Ii lipseau plimbarile care le facea cu mama ei si povestile ei frumoase despre cai inaripati,unicorni, despre animale, plante, flori si chiar despre stele si luna. Oare o sa o mai vina acele timpuri inapoi ?

Intr-o  astfel de zi privind in departare i se paru ca vede o stralucire ciudata dinspre livada de peri. Cu cat se apropia de ea, lumina parea mai mare si mai stralucitoare. Mergand fu uimita sa vada ca in mijlocul luminii si al livezii stapanilor mai multi…unicorni.

O faptura roz ce plutea mai mult decat mergea ii vorbi:

- Buna copilo, te asteptam….

- Pe mine? bangui sfioasa Zara marindu-si ochii de uimire.

- Da.Trebuie sa vezi ceva. O duse catre o gradina minunata plina de flori nemaivazute. Jumatate erau mai mari si jumatate erau abia imbobocite.

- Vezi, acesta este gradina mamei tale.

- Cuummm?? Mama are o gradina? Nu stiam…

- Da, uite: pe jumatatea inflorita, cand te-ai nascut tu

au aparut primele flori odata cu iubirea mamei pentru tine. Cu cat crestea dragostea ei, cu atat cresteau florile aici…

- Nu inteleg…

- Acum, gradina a crescut inca pe atat dupa ce a aparut sora ta .Florile crescute sunt ale tale, cele abia imbobocite sunt ale sorei tale.

- Mama a plantat aceste flori?

- Intr-un anumit fel, da. In regatul nostru magic asta se intampla cand se naste un nou calut. Dragostea mamei face sa apara o gradina. Apoi, daca mai apare inca un frate sau o sora gradina creste si iar creste. Intelegi? 

Intre timp, ceilalti inorogi incepura sa se pregateasca de plecare chemand-o pe surata ce vorbea cu Zara.

Fiindca Zara privea inca nedumerita, fiinta de vis continua fornaind usor si miscandu-si aripile a zbor:

-         Asta inseamna ca inima mamei tale a crescut inca o data pe cat era inainte de venirea pe lume sorei tale, asa ca partea ta inima adica de gradina de flori a ramas neatinsa. Asa cum gradina a crescut, asa si inima ei a crescut si aveti loc acum amandoua. Sora ta nu ti-a luat locul din inima ei. Ea te iubeste la fel. Acum trebuie sa plec, nu uita sa uzi florile tale! Mama ta are nevoie de ajutorul tau.

-         Cum? Sa vin aici cu apa? spuse Zara gandindu-se daca va mai gasi acea parte de gradina ce nu o vazuse pana atunci

-         Nu! Iubirea este apa pe taramul nostru magic. Tu doar trebuie sa daruiesti mereu iubire mamei, tatalui, sorei si tuturor din jur, se auzi glasul tot mai indepartat.

Zara privea spre locul unde disparusera unicornii  si gradina magica, in locul ei ramanad doar vechea livada, cand aparu Voicut. Cainele ii spuse cu repros:

- Bine ca te-am gasit. Mama ta te cauta..

“O, mama mea draga si buna…” isi spuse Zara si galopa iute.

O zarii de departe. Mama se aporope bland de fata ei, mangaindu-i coama. 

-         Imi pare rau ca nu te-am putut insoti in plimbarile tale in ultimul timp. Sora ta era prea mica, dar acum va putea sa vina sa stea afara cu noi pe pajiste.

Zara se bucura mult. Era fericita. Azi intelesese atat de multe:

-         O mami, te iubesc atat de mult!

-         Si eu chiar si mai mult. Iubirea unei mame nu se sfarseste niciodata.

-         O, mami, chiar?

-         Da, draga mea. Inima e ca o gradina magica in care cresc mereu flori ce nu se ofilesc niciodata….daca stim sa iubim.

Zara lacrima. Oare mama ei intalnise si ea unicornul roz candava?

La ferma Perelor Aurii, stapanii munceau prin livada iar cativa cai pasteau aprope. 

Speram ca v-a placut povestea noastra. Imaginile au fost realizate de A 10 ani. Textul: mama.
Daca o gasiti interesanta ne-ar bucura sa o impartasiti si cu altii. Va multumim mult.

Cu drag,
Vremea copilariei

Cine este Iepurasul de Paste?

Povestea primului Iepuras de Paste

Cand fetitele mele au crescut mai mari au inceput sa ma intrebe tot mai mult despre Iepurasul de Paste: daca trebuie sa ii trimita scrisori ca si lui Mos Craciun, unde locuieste, daca are ajutoare si mai presus de toate : CINE ESTE iepurasul, nu am avut incotro decat sa le povestesc ceea ce aflasem si eu de la mama mea, cand eram de varsta lor si imi puneam aceleasi intrebari. Cu timpul, adult devenind am incetat sa mai cred in El si aceasta este desigur, asa dupa cum banuiti si voi cauza pentru care nu am mai primit cadouri de la EL.

In povestea noastra o sa vedem cum un simplu Iepuras va deveni o figura asa de importanta peste ani pentru toti copiii si toate acestea pornind de la o familie nevoiasa si de la una de iepurasi  aproape obisnuiti, ce traiau intr-o padure ca oricare alta.

Vom incepe povestea mai intai cu familia de iepurasi, ce vietuia intr-o mica locuinta, intr-o scorbura de copac uscat. Erau in acesta familie cinci mici iepurasi: trei baieti si doua fete. Impreuna cu parintii lor, locuiau si bunicii. Fiecare avea de facut ceva important, sau aproape fiecare, o sa vedeti de ce spun asta. Cel mai mare dintre frati Marin, mergea cu tatal sau prin padure sa adune de-ale gurii pentru familie: salatica, fragi, zmeura sau afine. Cel mezin Costin, mergea cu bunicii in micuta lor gradina si lucrau acolo avand rosii, varza, si morcovi de ingrijit. Sora mai mare Marinela o ajuta pe mama la treburile casei si mai ii dadea sa manance mezinei care abia se nascuse: Marcela. Unul dintre frati, pe nume Rica, nu se pricepea la nimic. A incercat sa ii ajute pe tata si fratele mai mare la cules dar s-a pierdut in padure si l-au gasit dupa vreo doua zile....ati ghicit cum: mort aproape de frica. Atunci s-a dus la gradina cu bunicii insa acolo mereu calca gresit pe plante sau tragea odata cu burienile si plantele bune. Acasa, nu ii placea sa faca treaba cu mama. I se parea plictisitor, asa ca Rica se plimba toata ziua prin apropierea casei  si aparea doar seara, sa manace, mort de oboseala. Ceilalti se uitau adesea cu dezaprobare la el gandindu-se ca nu are nici un talent sau rost pe lume.

-         Ce ai mai facut mai Rica? il intreba bunicul sau tata seara, la masa.

-          Mai nimic, spunea el cu privirea in farfurie sau "Ca de obicei",  mai raspundea el.

-         Oh, mai baiete, trebuie sa faci si tu ceva in viata, incepea careva o prelegere in timp ce ceilati frati isi dadeau coate si se strmbau la el pe furis.

-         Bine, bine, ai dreptate. Asa o sa fac. Lasa-ma acum, raspundea Rica pe un ton moale.

-         Problema e ca nu faci nimic….izbucni in ras, Marinel. Ceilalti icnira pe infundate.

Astfel mai inceta inca o zi si apoi toate se reluau la fel a doua zi , mereu, tot asa.

Intr-o zi, Rica se plimba ca de obicei prin padure pierzandu-si ca de obicei timpul, dupa parerea celorlalti, cu activitati doar de el stiute. Deodata, hat, piciorul lui se prinse in ceva si tot corpul lui se transe in sus pe o craca. Se zbatu cat putu ca sa scape dar nu reusi decat sa se prinda mai tare in stransoare. Oare ce se intampla? Incepu sa strige dupa ajutor dar toata familia lui era departe si stia el ca nu o sa-l auda. Nu-i mai ramanea decat un singur lucru de facut, banuind ca dusmnul cel mai temut de toate animalele padurii si despre care parintii  ii spusesera sa se pazeasca avea sa vina in curand dupa el. O, dar acel lucru era total interzis sa il faca.!Zana padurii le spusese clar de atatea ori ca nu aveau voie chiar de ar fi fost sa isi piarda viata, caci puneau in pericol pe toti ceilalti.

Acum sa trecem in a povesti ceva despre ceilalti eroi ai povestii noastre. Se zice ca in urma cu foarte mult timp, ce mai multi oameni locuiau in satele risipite pe margini de codrii sau vaii de rauri. Ei traiau din cultivarea pamantuli dar si din vanatoare. Intr-un astfel de mic catun, traia anevoie o familie cu cinci copii, inghesuiti intr-o casa mica de lemn. Tatal muncea din zori pana seara si  cateodata mai mergea la vanatoare, inainte de o sarbatoare mare ca sa le aduca copiilor nitica carne frageda. Mai prindea vreun ied sau pasare, depinzand de noroc. Femeia sa, se ocupa de casa, de mancare si mai tesea si panze de in sau canepa facand imbracaminte tuturor. Era biata femeie tare harnica, dar chiar si asa cu anevoie reusea sa vada de cei cinci copii mici si de animalele care le avea in ograda: porci, vaci, oi si gaini. Se ocupa de cel mai mic ce era in leagan si de gospodarie in timp ce  ceilalti erau adesea lasati de capul lor prin curte si imprejurimi.

Intr-o zi, barbatul ii zise femeii sale:

-         Ilenuto, vezi ca eu plec prin padure sa vad daca s-a prins ceva in capcanele puse de mine.

-         Prea bine, barbate. Du-te cu Dumnezeu ca poate om avea si noi ceva mai acatarii de imbucat, ca peste cateva zile sunt Sfintele Pasti.

Asa dupa cum banuiti, barbatul decoperi in curand iepurele tanar si fraged ce era prins in locul stiut de el. Pe cand il dezlega si se gandea deja la bucuria ce avea sa aiba femeia si copii lui, deodata auzi un glas cristalin si subtire ce ii spuse:

-         Preabunule om, lasa-ma te rog in libertate ca ti-oi fi  de mare ajutor, iti promit.

Omul nostru se minuna asa de tare incat aproape ca-l scapa din mana.

-         Tu…tu…vorbesti???? Poti sa graiesti in limba noastra?

-         Desigur ca pot. Toate animalele si pasarile pot, dar nu avem voie sa vorbim.

-         Cum? De ce? ingaima omul nedumerit inca de fiinta din fata sa.

-         Se pare ca daca am face-o, voi oamenii ne-ati face rau…asa ne spune stapana noastra, zana Padurii. Pasarile in schimb pot sa va incante cu trilurile lor, asa incat aproape va vorbesc. Ele au voie sa faca asta, doar doar o sa fiti mai milostivi cu toate celelalte animale.

Vazand ca omul nu zice nimic si ca ii slabeste prinsoarea privindu-l cu ochi blanzi iepurele continua:

-         O sa te rasplatesc de acum, mereu, an de an daca vei pastra secretul care ti l-am dezvaluit. O sa vezi ca nu o sa te dezamagesc doar elibereaza-ma!

Omul tacu o clipa si se gandi ca oricum nu ar fi putut face rau unui asemene iepuras special si nici ca v-a putea spune cuiva acesta poveste caci toti l-ar fi crezut ca nu e in toate mintile, asa incat cel mai nimerit era sa se increada in El si sa ii dea drumul si apoi, cum o fi voia lui Dumnezeu.

-         Bine, iepure te las liber, raspunse omul punandu-l jos cu atentie.

Acesta o zbughi la fuga imediat ce se vazu liber si omul nedumerit inca ii striga prea tarziu ca sa mai fie auzit:

-         Hei, dar cum te cheama?

Rica, era departe cu inima batand sa ii sparga pieptul. El ii cunostea pe copiii omului, dar nu ii spusese asta barbatului caci ii vazusera nu odata, scaldandu-se la rauleul din apropiere si ii vazuse jucandu-se pe plaiurile din apropierea casei lor si a padurii.

Omul nostru, se intoarse acasa nedumerit si parca inca nesigur de toata intamplarea. El nu pomeni nimic din cele intamplate. Femeia lui il consola gandinduse ca avusese ghinion la vanatoare.

Acasa, Rica fu primit ca de obicei acasa. Nici el nu le spuse nimic celor de acasa despre cele intamplate. Tot asa mai trecura inca patru zile cand iepurele nostru raspunse la tachinarile fratilor lui, spre uimirea tuturor:

-         Mama, tata vreau ca maine sa veniti cu mine sa va arat ceva important.

O spuse atat de sigur e el si hortarat incat totii fura cuprinsi de curiozitate si nedumerire.

       - Bine,fiule. O sa venim, raspunse tatal. Si se uita poruncitor la ceilalti frati ca si cum le-ar fi zis din priviri sa nu mai adauge nimic..

       - Va promit ca nu va dura mult si apoi o sa puteti face ce vreti, fu raspunsul total diferit a lui Rica fata de cel cu care era familia obisnuit.

A doua zi, intreaga familie de iepurasi se ascunsera in niste tufisuri aproape  de gospodaria padurarului. Priveau tacuti .Copii iesira iesira, intr-un tarziu din casa, imbracati in straie de sarbatoare. O fetita, observa pe masa din tinda, un cosulet nou si cateva oua colorate , rasfirate prin curte. Ea o chema pe mama ei afara si o intreba plina de bucurie:
- Tati, mami, oare cine a vopsit ouale? Voi?

- Mama, tata..uite un cosulet frumos. E pentru mine?
- Uite, mama, alte oua colorate! spuse un baietel care porni sa le adune. Ceilalti copii il urmara imediat si incepura bucurosi sa le caute prin curte. Nu mai vazura niciodata astfel de oua...

Parintii se privira intrebatori.

Mai departe, aproape de un tufis mai gasira unul, mai mic…si apoi cautand asa gasira inca trei. Prin tufisuri erau puse oua colorate frumos si jucarele impletite sau facute din lemn: un cub frumos, o jucarie dintr-o ghinda si un dop prinse cu un fir de iarba, o casuta mica din crengi de copac si chiar un leagan, atarnat pe creanga nucului din curte.

-         Mami, tati…ce lucruri frumoase. Va multumim strigara copiii fericiti de atatea cadouri neasteptate. Copiii fugeau dintr-o parte in alta, a curtii cautand inca voiosi, cand unul nimeri fara sa vrea exact in locul unde statea ascuns Rica.

Iepurasul o zbughi la fuga si se ascunse repede mai departe, intr-o vagauna numai de el stiuta privit de departe de familia lui ingrijorata, caci copiii apucara sa il vada si sa fuga dupa el. Ileana il privii si ea. Omul nostru le striga copiilor care pornira pe urmele lui sa il lase sa plece si apoi adauga :

-         Ar trebui sa il lasati in pace caci toate lucrurile de aici sunt de la el caci ....

-         Il cunosti? intrebara ei venind degraba in jurul tatalui si lasand urmarirea iepurasului care disparuse intr-un tufis des. 

-         Da, il cunosc si se pare ca este Iepurasul….de Paste. El ii cunoaste toti copiii cuminti si le face cadouri.

Barbatul privii zambitor spre padure. Cate minuni sunt pe pamantul acesta! Facu cu mana si ii indemna pe copiii lui sa faca la fel. Le spuse ca sigur, acolo, undeva, Iepurasul lor de Paste  ii privea si sigur era fericit pentru ei.

Intradevar, nu prea departe familia de iepurasi se reuni inconjurandu-l pe Rica. Ochii mamei se umplura cu lacrimi. Tata il imbratisa, in timp ce ceilalti se grabira sa se scuze pentru rautatile lor de atata vreme.

-         Tu esti se pare…Iepurasul de Paste? il intreba tata

-         Cred ca da, raspunse el emotionat

-         Poate ca de acum noi, iepurii vom trai mai in pace cu oamenii, adauga un bunic.

-         Noi toti suntem iepurasii de Paste, tata. Voi ati avut rabdare cu mine si mi-ati dat curaj. .Voi ati crezut in mine si eu am incercat sa nu va dezamagesc dar si sa-mi implinesc visul de a impartii bucurii.

-         Fiule, asta facem noi, parintii…spuse tatal incurcat.

-         Mai vreau doar un singur lucru. Ca sa spuneti unchilor, matusilor nostri  si care sa transmita tututror cum putem fi prietenii oamenilor. Asa, peste tot se va raspandi acesta traditie pretutindeni in lume unde neamurile noastre mai sunt fugarite si vanate de oameni.

De atunci oamenii ii privesc cu simpatie pe iepurasi si unii aleg sa ii creasca pe langa casa lor ca si animale de companie. Acesta este istorioara care am auzit-o de la mama mea cand eram mica si care a a auzit-o si ea de la bunica ei, care ar fi stiut-o de la strabunica. Tot de la ea stiu ca e bine inainte de seara de Inviere sa pui cosuletul cu oua colorate afara, asa iepurasii sa le pregateasca jocul si bucuriile celor mici. Acolo unde ei vad asta, stiu ca stau copii inauntru si isi vor implini rolul lor, adica  ceea ce le-a transmis Rica, iepurasul: pun mici cadouri.

Poate ca acesta poveste va face putina lumina asupra  iepurasului de Paste. Unde sta el, este mai putin important atata vreme cat ajutoarele din neamul lui, fac munca sa pretutindeni. Despre cum afla ei de dorintele copiilor asta este un mister ce Rica nu a vrut sa fie dezvaluit. Totusi, poti scrie pe o lista dorintele tale si foaia sa o pui la geam cu multe zile inainte de Paste. Iepurasul de Paste sigur o va vedea.

Paste plin de bucurii!