Paturica vaduvei

                                     Paturica vaduvei

Traia odata, demult intr-un satuc mic de oameni simpli, harnici si curati o femeie sarmana si tare credincioasa. Era vaduva de multi ani, barbatul ei se prapadise pe cand copilele lor erau tare mici. Muncea biata femeie de dimineata pana seara pe camp si abia daca reusea sa aiba ce le pune pe masa feteor ei. Cele mai multe nopti statea pana tarziu si tesea la un gherghef vechi mostenit de la bunica ei : facea paturi din lana ce o lua de la cele doua oite care le mai avea. Mergea apoi cu ele la targ si cu un cos sau doua impletite de fetele sale. Acolo le vindea pe cativa banuti care ii foloseau cu mare chibzuiala  pe cele trebuincioase vietii.

Se hraneau de cele mai multe ori de pe urma oilor dar acum laptele lor secase si ulcelele in care tinea lapte si branza se golise asa ca trebui sa se duca la targ sa vanda ceva, caci nu mai aveau ce manca.

Intr-o dimineata de iarna, pe cand inca era intuneric afara se pregati femeia cu doua paturici frumoase si un cos de nuiele sa plece la targ. Nu-si lua ca merinde de drum decat cateva nuci, un mar si o ulcica cu apa lasand restul de mancare ce il avea, copiilor ca sa nu rabde de foame. Fetele stiau de cu seara ca urmau sa stea singure pana venea mama lor inapoi asa ca cea mare, Anisoara se trezii devreme si ii zise:

-         Mergi cu bine, mamuca draga. Eu o sa am grija de casuta noastra, sa tin focul aprins in soba si sa le hranesc pe cele doua oite. O sa am grija si de mezina noastra sa ii dau sa manance niste mamaliga si niste branza ce o mai avem.

-         Bine, scumpa mamei. Ai grija de oitele noastre ca trebuie sa aiba in curand mielusei.

-         Stiu mama. O sa fim cu ochii pe ele.

Fetele erau tare vrednice, cuminti si harnice. Cea mica mergea cu oitele la pascut pe timpul verii si cea mare isi ajuta mama la treburile casei. Amandoua impleteau cosuri cand aveau vreme cu mainile lor firave. Isi iubeau tare mult mamuca si nu ar fi iesit din vorba ei vreodata.

Femeia ii facu cu mana in timp ce se indeparta incet de casa. Avea inima linistita chiar daca avusese  o viata grea si ramasese singura fara sprijin. Asta fusese voia Celui de Sus. Era voioasa ca le avea pe ele, fetele ei dragi. Avea credinta ca Dumnezeu nu o lasa niciodata si o va ajuta mereu. Cu aceste ganduri porni femeia agale dar hotarata pe poteca ce ducea spre targ insa calea era lunga, pret de cateva ore. Daca gasea pe cineva cu caruta sa o ia si pe ea, ar fi mers mai repede dar frigul de afara ii facuse pe multi sa stea in case si sa nu se porneasca pe asa o vreme potrivnica.

Femeia mergea cu nasul in bundita ei de oi, veche si tocita inainta cu greu in vantul geros care batea. Fulgii mici ii intrau in ochi si cu greu vedea cararea. Merse pret de peste patru ceasuri si ea crezu ca se apropia de marginile orasului unde se tinea targul. Pe drumul ei trecu pe langa niste case mici, pe care le nu stia dar continua sa mearga inainte. Dintr-o sura veche unde stateau animale razbi pana la urechile ei un planset de copil foarte mic. Femeii nu-i veni sa creada urechilor, asa ca se opri ca sa fie sigura de ceea ce aude. Plansetul se auzii din nou, chiar dinspre acel loc.

“ Dumnezeul meu, oare cum o fi  un copil sa asa de mic, pe acesta vreme, tocmai in mijlocul animalelor? Ar trebui sa merg sa vad despre ce este vorba”

Inima de mama a femeii ii dadu curaj sa paseasca in ograda acelor oameni, fara sa se teama de cainii ce venira sa o intampine. Cainii erau mari, ciobanesti dar nu ii facura nimic si o lasara sa treaca, de parca ii intelesesra ingrijorarea. Ba mai mult ei o luara in fata ei parca vrand sa o conduca intr-acolo.

In usa surii mai erau trei ciobanasi ce priveau linistiti si uimiti inspre inauntru. Femeia se ridica pe varfuri ca sa priveasca si ea inauntru. Acolo, in mijlocul animalelor statea o tanara frumoasa, imbracata modest cu un prunc nou nascut la piept. Nu parea sa ii fie frig caci animalele o inconjurara si facura ca un zid in jurul ei. Afla de la ciobani ca era o familie de straini ce treceau prin partea locului si nu gasira loc unde sa innopteze in drumul lor spre casa parinteasca, asa ca acceptasera acel loc fara sa banuiasca ca fiul se va naste in acea noapte.

Barbatul tinerei femei plecase dupa vreascuri, sa faca un foc.

 

Femeia noastra ii detera lacrimile gandindu-se la nevoia mare in care se gasea tanara mama. Nu era nimeni sa o ajute. Fara sa mai sta prea mult pe ganduri isi facu loc si se duse la ea. Puse langa ea cosuletul care il avea pentru targ si ii intinse cele doua paturi pentru copilas. Apoi, desfacu sacul cu merinde si puse pe un stergar: ulciorul cu apa limpede, marul si nucile.

Tanara o privii cu multa bunatate si ii spuse cu un glas bland:

-         Multumesc. Dumnezeu te va rasplati pentru darul tau.

-         Dumnezeu sa te aiba in paza sa, adauga si vaduva gandind ca are mare nevoie de ajutor, mult mai mult decat ea insasi.

Femeia cu toate ca isi dadu tot avutul ei simtii  asa o mare bucurie si usurare ca niciodata. Se indeparta incet neputand sa-si ia ochii de la pruncul cu fata luminoasa si tanara sa mama cu ochii ca cerul senin de vara.

Dupa ce mai statu un pic acolo, pleca multumita inapoi spre casa cu gandul ca Dumnezeu se va ingrijii si de ele, ca de toate datile cum a facutin ultimii ani sa nu moara de frig sau de foame, caci acum nu mai avea de unde sa ia banutii necesari pentru vreascuri de foc si hrana. Apoi, toate ceasurile in care merse pe poteca spre casa ei, vaduva nu se gandii decat la acea tanara familie. Pur si simplu nu-si putea lua gandul de la ei. Ce prunc minunat si ce mama tanara frumoasa si smerita….

In prag, iesira fetele ei dragi de cum o auzira ca deschise poarta la casa. Erau tare vesele. Femeia se gandii cum sa le spuna ca nu avea nici un banut dar ele nu o lasara sa zica un cuvant :

-         Bine ai venit mamica draga, zise Anisoara. Sa vezi ca cat ai fost dumneata plecata s-au intamplat multe lucruri aici.

-         Ce s-a intamplat? facu vaduva o fata ingrijorata.

-         A venit o femeie tanara, frumoasa, mama, cu privirea ca cerul senin de vara.

-         Avea si un prunc in brate, zise repede mezina.

-         Nu a stat mult, ca era grabita. A cerut doar o cana cu apa si a plecat.

Femeia era tare inmarmurita. Astepta cu interes ca fetele sa ii mai spuna ceva caci nu mai intelegea mare lucru si nu indraznea sa intrebe.

-         Dupa ce a plecat, noi ne-am dus in coliba oilor sa vedem ce fac ele.

-         Avem nu doi, nici trei ci patru mielusei, mama, zise iar mezina si o multime de banuti.

-         Banuti? Cum? Nu inteleg…facu vaduva.

-         Da, mama, intarii fata cea mare. In coliba, am gasit ulcelele in care adunam noi laptele oilor, pline de banuti. Vino sa vezi!

Femeia le urma plin de nedumerire si emotie pe cele doua odrasle ale sale. Intradevar, langa oite erau ulcelele lor…pline cu monede. “Mare este Dumnezeu” se gandii femeia. Cu siguranta, isi spuse ea, femeia aceea era o sfanta si pruncul ei asisderea, nu degeaba ziceau pastorii ce ii priveau ca au fost condusi de o stea la ei, ca sa le arate locul pentru a i se inchina. Vaduva fu multumita pe deplin de acel dar neasteptat datorita caruia nu mai aveau de ce sa isi faca griji pentru restul zilelor ce vor urma dar mai cu seama dadu slav lui Dumnezeu pentru ca a putut traii o asemenea minune care leo povesti si fetelor lor .Aceasta este o istorie care se povsteste mereu de atunci si pana in zilele noastre.