Paturica vaduvei

                                     Paturica vaduvei

Traia odata, demult intr-un satuc mic de oameni simpli, harnici si curati o femeie sarmana si tare credincioasa. Era vaduva de multi ani, barbatul ei se prapadise pe cand copilele lor erau tare mici. Muncea biata femeie de dimineata pana seara pe camp si abia daca reusea sa aiba ce le pune pe masa feteor ei. Cele mai multe nopti statea pana tarziu si tesea la un gherghef vechi mostenit de la bunica ei : facea paturi din lana ce o lua de la cele doua oite care le mai avea. Mergea apoi cu ele la targ si cu un cos sau doua impletite de fetele sale. Acolo le vindea pe cativa banuti care ii foloseau cu mare chibzuiala  pe cele trebuincioase vietii.

Se hraneau de cele mai multe ori de pe urma oilor dar acum laptele lor secase si ulcelele in care tinea lapte si branza se golise asa ca trebui sa se duca la targ sa vanda ceva, caci nu mai aveau ce manca.

Intr-o dimineata de iarna, pe cand inca era intuneric afara se pregati femeia cu doua paturici frumoase si un cos de nuiele sa plece la targ. Nu-si lua ca merinde de drum decat cateva nuci, un mar si o ulcica cu apa lasand restul de mancare ce il avea, copiilor ca sa nu rabde de foame. Fetele stiau de cu seara ca urmau sa stea singure pana venea mama lor inapoi asa ca cea mare, Anisoara se trezii devreme si ii zise:

-         Mergi cu bine, mamuca draga. Eu o sa am grija de casuta noastra, sa tin focul aprins in soba si sa le hranesc pe cele doua oite. O sa am grija si de mezina noastra sa ii dau sa manance niste mamaliga si niste branza ce o mai avem.

-         Bine, scumpa mamei. Ai grija de oitele noastre ca trebuie sa aiba in curand mielusei.

-         Stiu mama. O sa fim cu ochii pe ele.

Fetele erau tare vrednice, cuminti si harnice. Cea mica mergea cu oitele la pascut pe timpul verii si cea mare isi ajuta mama la treburile casei. Amandoua impleteau cosuri cand aveau vreme cu mainile lor firave. Isi iubeau tare mult mamuca si nu ar fi iesit din vorba ei vreodata.

Femeia ii facu cu mana in timp ce se indeparta incet de casa. Avea inima linistita chiar daca avusese  o viata grea si ramasese singura fara sprijin. Asta fusese voia Celui de Sus. Era voioasa ca le avea pe ele, fetele ei dragi. Avea credinta ca Dumnezeu nu o lasa niciodata si o va ajuta mereu. Cu aceste ganduri porni femeia agale dar hotarata pe poteca ce ducea spre targ insa calea era lunga, pret de cateva ore. Daca gasea pe cineva cu caruta sa o ia si pe ea, ar fi mers mai repede dar frigul de afara ii facuse pe multi sa stea in case si sa nu se porneasca pe asa o vreme potrivnica.

Femeia mergea cu nasul in bundita ei de oi, veche si tocita inainta cu greu in vantul geros care batea. Fulgii mici ii intrau in ochi si cu greu vedea cararea. Merse pret de peste patru ceasuri si ea crezu ca se apropia de marginile orasului unde se tinea targul. Pe drumul ei trecu pe langa niste case mici, pe care le nu stia dar continua sa mearga inainte. Dintr-o sura veche unde stateau animale razbi pana la urechile ei un planset de copil foarte mic. Femeii nu-i veni sa creada urechilor, asa ca se opri ca sa fie sigura de ceea ce aude. Plansetul se auzii din nou, chiar dinspre acel loc.

“ Dumnezeul meu, oare cum o fi  un copil sa asa de mic, pe acesta vreme, tocmai in mijlocul animalelor? Ar trebui sa merg sa vad despre ce este vorba”

Inima de mama a femeii ii dadu curaj sa paseasca in ograda acelor oameni, fara sa se teama de cainii ce venira sa o intampine. Cainii erau mari, ciobanesti dar nu ii facura nimic si o lasara sa treaca, de parca ii intelesesra ingrijorarea. Ba mai mult ei o luara in fata ei parca vrand sa o conduca intr-acolo.

In usa surii mai erau trei ciobanasi ce priveau linistiti si uimiti inspre inauntru. Femeia se ridica pe varfuri ca sa priveasca si ea inauntru. Acolo, in mijlocul animalelor statea o tanara frumoasa, imbracata modest cu un prunc nou nascut la piept. Nu parea sa ii fie frig caci animalele o inconjurara si facura ca un zid in jurul ei. Afla de la ciobani ca era o familie de straini ce treceau prin partea locului si nu gasira loc unde sa innopteze in drumul lor spre casa parinteasca, asa ca acceptasera acel loc fara sa banuiasca ca fiul se va naste in acea noapte.

Barbatul tinerei femei plecase dupa vreascuri, sa faca un foc.

 

Femeia noastra ii detera lacrimile gandindu-se la nevoia mare in care se gasea tanara mama. Nu era nimeni sa o ajute. Fara sa mai sta prea mult pe ganduri isi facu loc si se duse la ea. Puse langa ea cosuletul care il avea pentru targ si ii intinse cele doua paturi pentru copilas. Apoi, desfacu sacul cu merinde si puse pe un stergar: ulciorul cu apa limpede, marul si nucile.

Tanara o privii cu multa bunatate si ii spuse cu un glas bland:

-         Multumesc. Dumnezeu te va rasplati pentru darul tau.

-         Dumnezeu sa te aiba in paza sa, adauga si vaduva gandind ca are mare nevoie de ajutor, mult mai mult decat ea insasi.

Femeia cu toate ca isi dadu tot avutul ei simtii  asa o mare bucurie si usurare ca niciodata. Se indeparta incet neputand sa-si ia ochii de la pruncul cu fata luminoasa si tanara sa mama cu ochii ca cerul senin de vara.

Dupa ce mai statu un pic acolo, pleca multumita inapoi spre casa cu gandul ca Dumnezeu se va ingrijii si de ele, ca de toate datile cum a facutin ultimii ani sa nu moara de frig sau de foame, caci acum nu mai avea de unde sa ia banutii necesari pentru vreascuri de foc si hrana. Apoi, toate ceasurile in care merse pe poteca spre casa ei, vaduva nu se gandii decat la acea tanara familie. Pur si simplu nu-si putea lua gandul de la ei. Ce prunc minunat si ce mama tanara frumoasa si smerita….

In prag, iesira fetele ei dragi de cum o auzira ca deschise poarta la casa. Erau tare vesele. Femeia se gandii cum sa le spuna ca nu avea nici un banut dar ele nu o lasara sa zica un cuvant :

-         Bine ai venit mamica draga, zise Anisoara. Sa vezi ca cat ai fost dumneata plecata s-au intamplat multe lucruri aici.

-         Ce s-a intamplat? facu vaduva o fata ingrijorata.

-         A venit o femeie tanara, frumoasa, mama, cu privirea ca cerul senin de vara.

-         Avea si un prunc in brate, zise repede mezina.

-         Nu a stat mult, ca era grabita. A cerut doar o cana cu apa si a plecat.

Femeia era tare inmarmurita. Astepta cu interes ca fetele sa ii mai spuna ceva caci nu mai intelegea mare lucru si nu indraznea sa intrebe.

-         Dupa ce a plecat, noi ne-am dus in coliba oilor sa vedem ce fac ele.

-         Avem nu doi, nici trei ci patru mielusei, mama, zise iar mezina si o multime de banuti.

-         Banuti? Cum? Nu inteleg…facu vaduva.

-         Da, mama, intarii fata cea mare. In coliba, am gasit ulcelele in care adunam noi laptele oilor, pline de banuti. Vino sa vezi!

Femeia le urma plin de nedumerire si emotie pe cele doua odrasle ale sale. Intradevar, langa oite erau ulcelele lor…pline cu monede. “Mare este Dumnezeu” se gandii femeia. Cu siguranta, isi spuse ea, femeia aceea era o sfanta si pruncul ei asisderea, nu degeaba ziceau pastorii ce ii priveau ca au fost condusi de o stea la ei, ca sa le arate locul pentru a i se inchina. Vaduva fu multumita pe deplin de acel dar neasteptat datorita caruia nu mai aveau de ce sa isi faca griji pentru restul zilelor ce vor urma dar mai cu seama dadu slava lui Dumnezeu pentru ca a putut trai o asemenea minune care a  povestit-o si fetelor. Aceasta este o istorie care se povsteste mereu de atunci si pana in zilele noastre.

Un cadou de neuitat

Un cadou de neuitat

 

Alexandra era o fetita de scoala careia ii placea cel mai mult sa citeasca, sa inventeze povesti si mai presus de orice sa le deseneze imaginile. Facea acest lucru cu plăcere inca de la 3-4 ani, adica de cand tinuse un creion in mana. Visa ca intr-o zi sa poata face o carte cu unele povesti scrise de ea, dar in restul timpului se bucura sa se joace si…sa copilareasca. Cand implinise varsta de 10 ani se amuzase de faptul ca trecuse de la anii mici cu o cifra catre cei cu doua cifre si inca un numar asa de dragut!

 Abia trecuse Craciunul, sarbatoarea ce o astepta cel mai mult tot anul. Primise daruri frumoase, unele chiar cerute special in scrisoarea trimisa cu mult timp inainte lui Mos Craciun si totusi ramasera sub brad cateva zile dupa ce le vazuse. In final ajunsera pe raftul cu jocuri din camera de joaca cand mama stranse bradul. Doar cartile fusesera rasfoite imediat si puse in biblioteca ei pentru a fi citite intr-o ordine aleasa de ea… Intr-o zi, inca in  vacanta de iarna ii spuse mamei:

-         Stii mama, ma gandesc deja la ce sa ii mai cer Mosului pentru la anul.

-         Oho, dar nu crezi ca este cam repede? zise mama ei uimita. Oare nu ti-au placut darurile primite si de aceea te si  gandesti la altele? intreba mama si se uita la ea intrebatoare.

-         Oh, nu de asta mama. Sunt foarte multumita de ceea ce mi-a lasat Mosul sub brad, doar ca simt ca mi-as fi dorit altceva si nu stiu exact ce…

Chipul ei ganditor pe care se straduia sa puna un zambet pentru a o linisti pe mama ei nu fu prea convingator asa ca aceasta se opri din taiatul legumelor pentru supa si privind-o in ochi ii raspunse:

-         Ai primit mereu cam tot ce ai vrut. Nu inteleg.

Tonul ei era un pic amarat.

-         Stiu, mama de aceea am decis ca anul acesta voi investiga problema, intrabandu-i pe toti care ii cunosc “Ce asteapta de la Craciun?”. Poate asa ma voi inspira si eu pentru anul viitor.

-         Asa, interesant si cum ai de gand sa faci?

-         Aaa, m-am gandit la asta, spune Alexandra entuziasmata pe loc si incepu sa ii povesteasca mamei cum se gandi sa se organizeze. O sa folosesc carnetelul galben cu elastic, pe care mi l-a dat tata si voi nota in el toate raspunsurile. Voi filma totodata pe fiecare. Va  fi ca si cum eu voi fi reporter care va lua mai multe interviuri. Cred ca o sa pun si poze si …la sfarsit voi avea o carte –colaj super tare, facuta de mine.

-         Pai, e o idee minunata, spuse mama cu un tot incurajator si fericta de ideea inedita a fiicei ei. Abia astept sa imi arati ce vei scrie. Cred ca stiu cum se numeste ceea ce vrei tu sa faci.

Mama o imbratisa cu multa caldura si dragoste pe fiica ei si acesta simtii pe loc ca ii crescura niste aripi. Asa era mereu cand o lua mama in brate! Ii venea sa strige de fericire si prindea curaj sau se linistea depinzand de situatie. Hotărî sa profite de tot anul pe care il avea inainte pentru a indeplini acel plan.

Prima care fu intrebata, era o prietena vecina cu ea, pe nume Eliza. Se intalnea cu acesta adesea sa se joace asa ca intr-o zi ii puse intrebarea:

-         Eliza, te-ai gandit cumva ce iti doresti sa primesti la anul de la Mos Craciun?

-         Mda, cum sa nu, mai si intrebi? Poate imi va da el un telefon mobil caci toti colegii din clasa in care invat eu au asa ceva si mie mama nu vrea sa-mi cumpere spunand ca nu am nevoie. Asa ca singura mea sansa e Mos Craciun.

-         Chiar?  Nici eu nu am telefon, zise Alexandra repede si nu imi pasa. Mama zice ca are mult prea multe motive sa nu imi dea asa ceva, decat sa imi cumpere unul. Zice ca imi voi strica ochii, ca imi va fura din timpul meu, ca ma va transforma…Nu prea intelg cum vine asta, dar nici nu simt ca as avea nevoie atata timp cat mi-l da pe al ei cand este acasa cu mine si ma lasa sa vorbesc cu prietenele aflate mai la distanta sau sa le scriu mici mesaje. Cat despre jocuri, am incercat cateva incarcate de mama cand am calatorit cu avionul pentru a face timpul de asteptare mai placut dar m-am plictisit repede si acum prefer o carte in loc.

-         Poate ca Mosul sa-mi aduca un catelus foarte mic pe care parintii sa fie de acord sa il lasam cu noi in casa sau macar o pisicuta. Asta mi-ar place foarte mult.

-    Te inteleg, spuse Alexandra care avea si ea o catelusa la casa ei si impartasea si ea aceeasi iubire pentru animale.

Asa se incheie primul interviu despre care Alexa scrise cu grija in caietul ei imediat ce prietena ei pleca acasa. Alaturi de interviu, atasa si o poza si niste desene ce aveau legatura cu cele vorbite.

Apoi fu randul unei alte prietene sa o intrebe cand erau in drum spre parc unde se mai intreceau cu trotinetele sau rolele. Lui Ana Maria ii placea si sa deseneze, ca si Alexandrei. In plus adora sa asculte muzica. Ea raspunse la intrebare cam asa:

-         Mi-ar place ca Mos Craciun sa-mi aduca o trotineta mai mare decat cea pe care o am acum si de asemenea mai multe culori de desen, foi speciale si alte abțibilduri cu care sa creez tablouri.

-         Aha, frumos…zise Alexa. Culorile nu prisosesc niciodata pentru cineva pasionat de desene.

-         Mi-ar mai place si un CD player cu casti.

Ea isi nota cat de repede putu acest raspuns care i se paru interesant dar nu atat de mult incat sa o inspire pentru urmtoarea scrisoare catre Mosul.

Intr-o zi se intalni cu o fata ce ii era prietena foarte draga, dar care nu statea in acelasi oras cu ea asa ca se intalneau mult mai rar. Simtea de multe ori ca inima ei este cea mai linistita si fericita cu ea, caci impataseau aceeasi iubire pentru carti, muzica de calitate. Riei ii placea enorm sa cante si ar fi citit o intreaga biblioteca fara sa doarma daca ar fi fost lasata de capul ei.

-         O, Alexandra, daca Mosul m-ar auzii atunci i-as cere multe, multe, enorm de multe carti si …un profesor de muzica ce nu ar cere bani multi ca sa ma invete sa cant mai frumos.

-         Auzi, Ria? Ma intreb de ce oamenii mari nu muncesc decat doar pentru bani. Ei ne invata pe noi sa fim generosi, sa ajutam pe cei de pe langa noi si cea mai mare parte a adultilor nu par sa faca acest lucru.

-         Nu toti, draga mea. Mai sunt si oameni buni care daruiesc din timpul lor celor ce nu au cu ce sa le plateasca decat cu un “Multumesc”, dar cei mai multi…nu.

-         Ar trebui sa ii cerem lui Mos Craciun sa ii schimbe, nu crezi? propuse Alexandra. Oare nu ar putea el sa faca asta?

-         El nu poate sa faca atat de mult. Gandeste-te sa pregateasca cadouri pentru toti copii lumii nu ti se pare suficient incat sa mai aiba timp sa dea lectii oamenilor mari? Eu cred ca daca noi, copiii de azi vom fii altfel decat ei vom crea o lume diferita…poate asta vrea Mosul de la noi, adauga Ria si ramasera amandoua tacute o vreme.

-         Eu promit sa raman asa si sa nu uit niciodata cum sunt acum... Am sa-mi scriu in jurnal.

-         Si eu, zise Ria ce avea si ea un jurnal secret.

O noua fila din caietul Alexandrei se umplu si un nou video fu pus in memoriea camerei de filmat. La acesta se adaugara alte multe foi in care copiii diferiti intalniti de Alexandra erau intrebati si ii raspuneau insa de cele mai multe ori cerand lucruri: jocuri, jucarii, excursii, haine.

Intr-o zi de toamna, pe cand statea in curte si se juca cu catelusa ei iar bunicul facea ordine  pe langa casa, ea se decise sa il intrebe si pe el. Acesta, era un mare povestitor asa ca imediat ce nepotica ii puse intrebarea el isi drese glasul si prise a ii raspunde:

-         La varsta mea nu mai ai ce sa-ti doresti prea multe, draga mea. Nici un lucru nu-ti va aduce bucurie daca nu mai ai sanatate sau pe cei dragi alaturi…Alexa nu prea intelegea bine, dar tacu din respect pentru dansul.

Bunicul se oprii si privii dincolo de zare cu ochii plini de o tristete fara leac. Alexandra lasa capul in jos. Banuia ca se gandea la sotia lui. Intr-adevar ii lipsea si ei bunica. De vreo doi ani plecase dintre ei fiind chemata in ceruri si locul ei ramasese gol. Mama se straduia din rasputeri sa o inlocuiasca in a gatii aceleasi bunatati  sau croseta cate o vesta ca si blanda ei bunica, insa nu reusea sa se imparta intre toate. Isi mai amintea imbratisarile ei moi si dragastoase…

-         Asadar mi-ar place ca de Nasterea Mantuitorului nostru Isus Cristos, sa primesc un Craciun trecut…macar unul de acum trei-patru ani cand eram toti in jurul bradului. Ah, dar si daca poate ca Mosul sa faca o minune ma mulumesc sa nu ma ma doara asa de tare picioarele, apoi ii surase cu blandete.

-         Inteleg, bunicule. Alexa continua sa mangaie catelusa in timp ce il privea pe bunicul dand cu grebla. Se gandi sa asterna si acest raspuns in caietul ei.

Intr-o zi rasfoia paginile scrise de ea in caietul galben, unde mai puse si multe poze sau completa cu desene raspunsurile cand isi aminti: Alexandra avea o sora cu trei mai mai mica ca si ea pe care nu o intrebase. Adevaru este ca o ocolea pentru ca surioara mereu ii cere sa se joace cu ea si nu avea de multe ori timp sau dispozitie sa o faca cat dorea ea. Batu la usa si …vru sa o intrebe dar micuta ii propuse imediat:

-         Daca te joci cu mine o ora iti raspund.

-         Mai intai imi raspunzi si apoi ma joc, zise Alexandra gandindu-se ca macar sa se distreze de raspunsul ei ca sa isi faca chef sa se joace cu ea.

-         Bine, zise Gabriela un pic neincrezatoare. Apoi continua: Mi-ar place ca la anul sa vina la noi iarasi acasa Mosul ce venea in  fiecare an din trecut si stii ca anul acesta nu a mai venit.

 

-         Adica, vrei sa ii ceri lui Mos Craciun  ca in loc de cadouri sa vina acasa la tine?

-         Nu, nu….Vreau sa-mi aduca ce vrea el, ca stie mai bine, dar sa mi-l dea el, in mana.

-         Da, si mie mi-a lipsit anul acesta. Veneau la noi si alti copii din vecini sa il intalneasca si ne povestea asa de frumos, ne dadea sa tragem ravase si ne intreba de vorba pe fiecare, nu doar cantece sau poezii ci ne intreba asa, pe fiecare, ce am mai facut anul ce a trecut.

-         Ai vazut ca stia din cartea lui mare tot ce facusem anul trecut? adauga Gabriela.

-         Da, insa cred ca acesta dorinta nu ti-o mai poate indeplini.

-         De ce? o intreba surioara foarte curioasa.

-         Mama mi-a spus ca a plecat din anul acesta foarte foarte departe, undeva de unde ne vede pe noi si toti copiii carora le-a dat daruri, dar nu va mai putea veni inapoi…din lipsa de timp…cred. Doar știi scrioarea care ne-a trimis-o in acest an si ce ne scria in ea?

-         Da, stiu. Am vazut-o. Mama mi-a mai zis ca merge la copiii mai mici ca noi, de acum, completa Gabriela pe un ton trist. Ce pacat ca am crescut! Poate mai venea pe la noi. Stii ca la inceput cand aveam 2 ani imi era frica de el si apoi m-am dus la el pe genunchi si ne-am imprietenit?

-         Da, raspunse Alexa pe un ton trist, impartasindu-i in secret durerea ca nu mai era asa de mica.

Alexandra trecu si aceste ganduri in reportajul sau dupa ce se juca cu sora ei…pret de cateva ceasuri, caci uita de timp din pricina jocului atractiv inventat de ele. In caietul sau galben mai trecu raspunsurile invatatoarei, al matusii ei, verilor si bineinteles al parintilor ei. Raspunsul tatalui ei a sunat cunoscut caci toata lumea din casa stia cat de preocupat era sa isi faca munca la tara, mai usoara: un super tractor. Dorinta mamei suna …ciudat : “un robot care sa gateasca, spele si sa faca curat” …daca Mosul are asa o inventie, mai adauga ea cu un ton glumet, dupa care o intreba daca acum, dupa acest an in care a cules raspunsuri de la toti cunoscutii se hotarase ce sa ceara Mosului in scrisoaree ce o sa o trimita.

-         Da, mama. Ceea ce-mi doresc de Craciun este ceva,un fel de…vraja. Vreau ca clipele petrecute impreuna sa fie asa de frumoase incat sa nu le uit niciodata. Iar pentru asta trebuie ceva ….magie si cum eu nu sunt o zana sa fac asta m-am gandit la un plan. Tu mi-ai zis ca noi, copiii uitam mult pana crestem mari, nu-i asa?

-         Da, asa este. Multe amintiri se vor pierde in ceata treptat cu trecerea anilor. Cum vrei sa opresti asta? Sunt foarte curioasa…

 

-         Voi face un jurnal al Craciunurilor noastre. Nu vor fi doar poze … ci voi povesti ceea ce am primit, ce colinde am cantat, cine ne-a vizitat, cine a stat cu noi in jurul bradului si ce am facut. Nu-i asa ca e super?

-         O, este o idee foarte frumoasa, dar nu-ti mai doresti anumite lucruri? intreba mama nedumerita.

-         O, imi mai doresc cate ceva…doar sunt inca copil, zise Alexa zambind, insa afara de carti nu stiu ce i-as putea cere Mosului decat sa ceea ce hotareste el ca e mai bun pentru mine. Cum sa nu stie el ce cadou e mai potrivit daca el este Regele jucariilor si jocurilor si stie ce multumeste si aduce bucurie fiecarui copil?

-         Desigur, scumpa mea. Asadar te-ai hotarat care este cel mai minunat cadou?

-         Da, amintirile mele cu voi. Amintirea Craciunurilor trecute cu bunica si a lui Mos Craciun… Lucrurile primite sunt mai putin importante caci nu mi le voi amintii prea bine pe cand imbratisarile si iubirea voastra…sigur ca da.

Mamei isi sterse pe furis o lacrima si se intoarse cu bratele larg deschise catre fiica sa. Ea o imbratisa pe fiica sa, cu multa dragoste ca intotdeauna si o saruta pe crestet. Alexandra o stranse tare. E asa de bine in bratele ei! 

 Secretul Sacului Mosului

Traia intr-o padure de la poalele muntilor, aproape de valea unui parau vesel, o mica familie de soricei. Ei isi aveau casa in scorbura unui stejar batran alaturi de o familie de veverite si una de arici. Copacul era aproape de un luminis unde traiau linistite mai multe vietuitoare ale padurii: cerbi si caprioare, iepurasi, vulpi, bursuci amabili si chiar cativa ursuleti  respectuosi. Toti se cunosteau intre ei ca o mare familie avand acolo un adevarat satuc, doar de ei si pasarile cerului stiut. Exista si o haita de lupi cu totul altlfel decat ti-ai imagina. Nu erau deloc fiorosi ci mai degraba protectori, dar nimeni nu prea ii vedea pentru ca mereu hoinareau....sa prinda pe cei care incalcau legile.Dar, sa revenim la soricei.

In dimineata acelei zile de iarna in familia de soricei totul parea obisnuit: tata tamplar fusesse chemat de dimineata sa repare usa grotei unor iepurasi, fetele plecara spre scoala doamnei Ursescu impreuna cu alti copii din apropiere: veveritele surori de la etaj, trei arici gemeni nazdravani si un vulpisor mai mic. Ei pregateau o mica serbare secreta pentru parinti si mergeau la ultima repetitie. Mama soricica ramasese acasa pentru a face mancare si a avea grija de mezinul bebelus. In plus,cum era doar o zi pana la Craciun vroia sa fie o sarbatoare perfecta si se straduia sa faca multe...prajiturele de rontait, asa cum le placea celor din familia ei.

In acea zi, la ora potrivita de terminarea  a scolii, spre nelinistea mamei se intoarse acasa numai fetita ce mare: Ea era extrem de agitata astfel ca, cu greu reusi sa se calmeze si sa ii cum o pierduse pe drum.

-         Eram langa parau, aproape de casa domnului castor care de obicei era prin curte si aranja lemnele, dar astazi nu era acolo. Pe zapada de langa gardul lui am vazut un sac foarte mare, starlucitor si rosu. Ne-am apropiat cu totii caci eram curiosi ce era cu el insa nu indrazneam sa il atingem. Sora mea ce mica a ajuns prima la el si cum e asa de curioasa ca sa-l cerceteze ce este in el, incat l-a desfacut si l-a pus ca o pelerina.

-         Apoi, ce s-a intamplat? A venit cineva sa ia sacul?

-         Nu, nu…mama. Noi, copiii ne gandeam in gluma ca poate e sacul lui Mos Craciun si vroiam sa vedem daca are ceva in el. Apoi s-a intamplat nenorocirea:ceva, ca un fel de vartej de zapada ce venea din inaltul cerului a coborat pe pamant si  a inconjurat sacul iar noi am inchis ochii si cand s-a domolit, acesta disparuse si impreuna cu el si surioara mea.

-         Nu inteleg, pare ciudat. Cum sa dispara, asa pur si simplu? Ce vartej? spuse mama ingrijorata foarte tare. Cum?

-         Nici noi, copiii ce eram acolo nu intelesesem. Am strigat-o si cautat-o in zadar pe sora mea, asa ca am rupto-o la fuga pana acasa ca sa iti povestesc. Mami, crezi ca Stela e bine?

-         Nu stiu draga mea, nu stiu dar cred ca cunosc pe cineva care ne-ar putea ajuta. Merg sa il aduc pe tata acasa si o sa il trimit sa vorbeasca cu Domnul Lupulescu,  politaiul padurii ca sa o caute. Cred ca va fi bine, zise mama incercand sa isi alunge lacrimile si ingrijoarea de pe chip, ca sa nu o sperie de fiica ei mai mare. In mintea sa se gandea la frigul de afara si la faptul ca micuta nu ar fi rezistat la o noapte in padure, departe de barlogul lor.

Sa o lasam pe mama Soricica ce se indrepta grabita spre casa Iepurestilor si sa ne indreptam privirea spre cer, acolo unde copiii nu vazusera ascuns dupa nori un vehicul ce zbura deasupra. Era adevarat ca norii de zapada cenusi si grei intunecau cerul.

Cu inima batandu-i mai sa ii sparga pieptul, Stela statea cuminte pe fundul sacului sperand sa nu fie gasita si gandindu-se cum sa scape de acolo. Ea nu stia ca deja era foarte departe de padurea ei, de casa ei, pentru ca zbura foarte repede si foarte sus. Simtea ca merege cu zdruncinaturi si se gandea ale cui erau vocile care le auzea. In primul rand era o voce mai groasa, impunatoare dar vesela care parea sa fie a sefului si apoi niste alte voci mai subtirele ce ii raspundeau:

-         V-am spus sa mergeti un pic mai incet. Uite, a iarasi a trebuit sa oprim ca sa luam sacul ce a alunecat din sanie.

-         Dar, seful…suntem in intarziere si de asta ne grabeam .

-         Pai nu vezi ca graba strica treaba? zise mustrator vocea mai groasa

-         Treaba a stricat-o Elful acela, Cuisor pentru ca a vrut neaparat sa scoata spatarul de la spate ca sa fie mai mult loc pentru sac.

-         Ei, lasa nu mai fii asa de suparat, caci nu a vrut decat sa ne ajute, adauga iar vocea groasa.

-         Da da…sigur…cum zici matale. De asta, acum, noi trebui sa fugim mai repede…Oricum important este ca avem iarasi sacul…

In timp ce vocile vorbeau, soricica se simtii impinsa de niste obiecte care aparusera de nicaieri si din toate partile micsorandu-i locul in care se refugiase. Cine le bagase in sac? Nu stia. Vazuse doar o lumina, ca o fereastra aparand in fundul sacului si apoi imediat se simtii acoperita de ele. Cand a vazut lumina, a auzit mai multe voci ce vorbeau foarte grabite. Ea crezuse ca va puta sa se furiseze afara, dar timpul fu prea scurt si pana sa se dezmeticeasca fundul sacului se inchise la loc. Acum era iar intuneric si…inghesuiala.

-         Sefule, am ajuns la casa urmatoare de pe lista. Aterizam chiar acum langa horn.

-         Bine, lasati-ma usor. O sa termin repede, va promit.

Brrr, hooo, crac, crac…mai auzii Ela apoi soricica trecu printr-o spaima foarte mare caci vazu cum pe rand toate obiectele fura scoase din sac si se feri cu greu a nu fie apucata de o mana mare acoperita de o manusa alba ce apuca pe rand lucrurile dinauntru. Ramase acolo, pe fundul sacului, cu inima batand sa ii sparga pieptul nemaistiind ce sa faca. Apoi, dupa un scurt timp, povestea cu fereastra se repeta: iarasi vazu o lumina pe fundul sacului, voci grabite si iarasi sacul fu umplut de obiecte. Mana iar se indesa inauntru si goli repede sacul. Soricica incepu sa se gandeasca: sanie, sac, horn, cadouri, dar nu-i veni sa creada: Oare chiar nimerise in sacul lui Mos Craciun asa cum crezura si prietenii ei cand se intorceau de la scoala?

Intre timp, mama Soricica care mergea impreuna cu sotul ei direct in locul unde stateau lupii ce pazeau padurea. Acolo, din nefericire nu gasira pe nimeni. Deseori politistul sef era greu de gasit imediat deoarece impreuna cu haita sa facea ronduri prin tinut, ca sa se asigure ca totul e bine. Se gandira ce sa faca intrucat era deja intuneric si frigul incepea sa fie tot mai dur. Oare cine ii mai putea ajuta?

     -    Am putea oare sa megem la  Doamna Alba? Ii putem cere sfatul si poate ajutorul,  zise incet, cu sfiala mama soricica

Sotul ei o privi speriat si  foarte ganditor:

-         Ar fi destul de periculos si fara rost….nu cred ca ne va asculta. Doar stii cat e de singuratica si ciudata.

-         Da, insa ea se impaca cel mai bine cu iarna si distantele…

In inima codrului, traia o doamna bufnita, ce se aciuise prin codru de cativa ani dar nu vorbea aproape cu nimeni. Ea era cam ciudata si batrana. Se zicea ca ar fi trait cu multi ani in urma, chiar din nordul indepartat. Asa povestea lumea. In plus se zvonea ca tatal ei ar fi murit …din cauza unui soarece si de atunci, ea nu ii suporta pe niciunul din neam cu el. De cateva ori ii facusera unii si altii plangeri la lupi, ca tot facea zgomote cu tipatul ei ascutit, noaptea si ii trezea din somn. Asa ca bufnita, care primise niscava mustruluieli de la politistul padurii devenise si mai acra si nesuferita.

-         Nu stiu cum sa facem… dar cu cine sa mai vorbim acuma? Toti sunt la casele lor, ocupati cu pregatirile pentru Craciun.

Sotii Soricescu erau tare decumpaniti, speriati. Chiar nu mai stiau incotro sa o apuce. Afara gerul era tot mai dur si puternic. Vantul incepea sa suiere printre copaci si sa viscoleasca zapada.

  

Revenind la Stela, acesta isi dadu seama ca vocea ragusita a batranului era sigur a lui Mos Craciun si se gandi ca ar putea sa ii ceara ajutorul sa o duca acasa. Doar Mos Craciun era un batran cumsecade, bun si care iubea copiii… Apoi se gandii ca va trebui sa ii spuna lui cum a ajuns acolo si fapta ei nu era deloc una de lauda. Ii era tare rusine pe de-o parte pentru ce facuse si pe de alta parte ii era foame, frig si frica ca nu cumva sa scape din sac si sa ramana cine stie prin ce meleaguri, singura, fara nimeni si fara sa mai isi poata vedea vreodata familia. Se gandi apoi ca fara sa vrea a descoperit si cel mai mare mister al Mosului, despre sacul sau si poate ca  lui nu-i va placea deloc acest lucru. Ce sa faca oare, ce sa faca? Apoi se gandi la ceea ce o invatase mama: sa fie corecta si sa spuna adevarul, intotdeauna chiar daca era greu.

Asa ca se prinse curajoasa de maneca de blana a Mosului cand acesta se furisa in sac pentru cadouri si apoi se catara pana ce ajunse aproape de urechea lui.

Acolo, incepu sa strige cat o tineau puterile:

-         Domnule Mos, Domnule Mos.

Mosul o auzi foarte repede, o lua in palma si o privi uimit dar si cu bunatate.  O soricica mica si zgribulita de frig, cat o jumatate de deget, cu palton portocaliu si caciulita cu dungi il privea cu teama si bucurie, in aceasi timp:

-         Aaaa,…Cine esti micuto si ...ce cauti in sacul meu?

-         Buna ziua, eu sunt Stela soricica si …am intrat in sac … adica am vrut sa vad…stiti am fost curioasa cand l-am vazut pe zapada si apoi am ramas inauntru. Nu stiu cat si nici cum …As vrea inapoi acasa va rog. Sa stiti ca nu spun la nimeni aaaa…..ce am vazut… ma ajutati?

-         O micuta mea, de fapt nu ai intrat in sac, ci in bucluc.

-         Asa este, va rog, va rog mult sa ma iertati. Ma ajutati? Da? Da? Intreba Ela cu cea mai dulce figura.

-         O, te iert draga mosului  doar ca o sa fie cam greu sa te duc inapoi asa de repede. Vezi, tu, eu trebuie sa mai merg toata noaptea sa impart daruri copilasilor si numai maine in zori o sa pot sa te ajut. Cand ne vom intoarce insa, piticii mei din Laponia au o harta uriasa si cu ea vad locurile prin care trec si astfel stiu ce cadouri sa-mi puna in sac. Doar ai descoperit acest secret, nu-i asa? Ei vor sti cu siguranta unde a cazut sacul.

-         Da, spuse micuta repede si isi lasa privirea rusinata in jos. Domnule Mos sa stiti ca eu promit ca nu il spun la nimeni, dar va rog sa ma ajutati.

-         Desigur, draga Mosului. Asadar, Stela maine te trimitem acasa, bine? 

-         Multumesc. Da, e foarte bine. Ela se lasa pusa in buzunarul de la piept al Mosului unde era cald si bine.  Ochii i se faceau tot mai grei. Se gandea la familia ei, la darurile ce trebuiau dechise a doua zi si ea nu va fii acolo. In curand adormi, sleita de puteri si de emotii, leganata de mersul lin al saniei.

A doua zi, dimineata, la poarta casei lui Mos Craciun isi facu aparitia o bufnita imensa, alba, cu ochii albastrii care abia reusii sa suiere catre piticul ce veni sa vada cine suna, la o ora asa de nepotivita.

- Cine sunteti si cum de ati venit tocmai azi? intreba piticul cu o privire suparata

-   Prietena. Du-i piatra asta Mosului, raspunse bufnita cu un ton stins si ii intinse o piatra rosie, stralucitoare ce o scoase de pe turbanul care il purta pe cap.

-         Da, ce te face sa crezi ca o sa vrea sa te vada? Raspunse piticul uluit de aparitia ciudata. Azi e ziua lui libera. Singura, de altfel din tot anul.

-         O sa vezi, doar fa ce ii spun, zise ea intinzandu-i din nou piatra cu aripa.

Piticul impresionat putin de aparitia impunatoare si privirea hotarata disparu dupa poarta privind piatra din mana sa si lasand-o in urma pe bufnita ce ciugulea niste seminte scoase din turban.

-         Poftiti, zise el  foarte amabil dintr-o data, cand se intoarse dupa cateva minute. Mosul va asteapta. Habar nu am cum de ati reusit sa il faceti sa va vada. De obicei, in dimineata de Craciun e foarte obosit si nu vrea decat sa se odihneasca. Insusi  Majestatea sa Iarna a incercat o data sa vorbeasca cu el si nu i-a deschis poarta.

-         Eh, doar e Craciunul, nu? raspunse scurt batrana bufnita.

In casuta calda, Mosul se gandea cum sa o trimita inapoi pe soricica.. Era viscol afara si aproape toti renii sai erau foarte obositi. Pe cand se framanta asa, Ela inca dormea in haina lui si habar nu avea ce se intampla. Atunci, intra Bufnita:

-         O, bine ai venit cumatra. Ce te aduce dupa atata timp pe aceste meleaguri si pe asa o vreme rea? intreba Mosul surprins. Am primit mesajul tau, mai spuse el zambind si ii dadu piatra inapoi. Credeam ca nu vei mai calca pe aici, mai ales in toiul iernii.

-         Vad ca nu m-ai uitat ,stimabile Mos, adauga ea in loc de salut.

-         Cum sa te uit, doar tu esti cea care m-ai ajutat cu acea avalansa. Daca nu erai tu sa ne anunti la timp de pericolul ce l-ai vazut de la inaltimile la care zburai, acum nici un copil nu mai primea cadouri.

-         Asa-i draga Mosule. Ce ierni viforoase erau atunci…Acum, insa cred ca ti-e tot mai greu sa mergi dumneata iarna, la copii si sa le duci cadouri cand nu mai e zapada.

-         Nu numai zapada a devenit un lucru rar dar si ghetarii, adauga Mosul. Anul trecut a venit pe la mine Craiasa iernii si era tare suparata din cauza lipsei ghetii: nu mai avea din ce sa faca zapada, sarmana. Vanturile ei se agitau neputiincioase sa adune norii si  zapada pentru a o duce spre pamanturile oamenilor.

Mai prinsera ei sa vorbeasca despre vremea ce se schimba repede, neobisnuit de mult si naucea oamenii si animalele deopotriva : iarna devenea prea scurta, caldura puternica insotea primavara, zapezile ce ba lipseau cu desavarsire sau cand veneau in fine, soarele le topea prea repede umfland raurile si facand pagube peste tot. Sarmana Iarna era tot mai suparata. Primavara nu mai putea sa tina soarele in frau caci aceta nu mai asculta de nimeni.

Mosul o intreba cum se simte in locul unde locuieste. Apoi, bufnita ii raspuse adaugand si motivul pentru care venise:

-         In codrul unde m-am stabilit e bine. Gasesc harana ce am nevoie si pentru care am plecat : ghinde, alune, fructe de padure…caci stii ca doar cu astea ma mai hranesc acum. Vara insa este de multe ori prea cald pentru mine, imi lipsesc locurile si prietenii de aici, din nordul meu, dar ce sa fac daca nu mai puteam sa traiesc aici. Nu mai gaseam hrana… Ma linisteste gandul ca mai pot zbura pana la voi sa va vad, ca si acum.

-         Este bine, draga Alba. Ar trebui sa incerci sa-ti faci si acolo prieteni si sa le arat cat esti de inteleapta si buna. Sunt sigura ca atunci cand ii vei lasa sa te cunoasca o sa te aprecieze asa cum o facem si noi. Atunci nu o sa ne mai simti asa de mult lipsa.

-         Ei, tocmai de aceea sunt intr-un fel aici la dumneata. Caut o soricica mica, ce s-ar fi pierdut de ieri. E fiica unei familii cumsecade. Poti tu ruga piticii tai sa o caute unde este cu harta lor magica?

-         Este cumva imbracata cu un palton oranj si cu o caiulita cu dungi?

-         Da cum de stii toate astea? Ai cumva si un glob magic in care le vezi pe toate?

Fata Mosului se lumina spre marea mirare a doamnei Bufnita care isi marii si mai mult ochii ei albastrii ca doau farfurii intrebatoare:

-         O, dar chiar nu trebuie sa ii intreb pe pitici, caci e chiar cu mine. Tocmai aflasem unde e casa ei si fara un glob magic!

Nu mica ii fu uimirea Bufnitei sa afle de la Mos restul pataniei micutei curioase. Rasera amandoi usurati caci erau aproape de rezolvarea unei alte probleme, impreuna, ca si atunci cand au scapat satul de avalansa construind un baraj inalt de brazi.

-         Nu-mi ramane decat sa o duc acasa. Pacat ca trebuie sa stau sa ma odihnesc vreo doua zile caci zborul pana aici m-a obosit peste masura.

-         Am o idee si cred ca  nu va trebui sa mai astepti. Sarmanii parinti or fi ingrijorati.

Bufinita incuviinta si il privii nedumerita dar apoi fata ei se schimba intr-un zambet cand Mosul ii dezvalui planul sau…

-         Nemaipomenit. Asa vom face, aproba ea plina de bucurie.

    

 Intre timp, sotii Soricescu epuizati si disperati il gasira tarziu si pe domunul politist Lupescu care pleca imediat cu haita sa in cautarea micutei. Copiii, prietenii celor doua surori care vazusera toata intamplarea povestira parintilor ,asa ca in scurt timp toti locuitorii iesira sa o caute pe mica Stela lasandu-si toate pregatirile balta. In fond era mult mai importanat acea micuta ce le era vecina si se gandeau cum s-ar fi simtit ei daca le disparea pe neasteptate un puisor. Asadar cu totii colindau padurea si o cautau cand…

 Pe la orele pranzului, locuitorii micului sat din padure fura uimiti sa vada doi micuti pui de reni, zburatori. Cand acestia aterizara in poiana ducand o micuta sanie din care coborara Doamana Alba cea ciudata cu …Ela toti fura uluiti. Capul ei se zarea dintre aripile respectabilei Bufnite. Ea cobori si fugi imediat in bratele mamei sale, ce venise intr-un suflet cand aflase auzii larma din poiana. Sora ei, o imbratisa si incepura sa ii puna multe intrebari.Toti prietenii si ceilalti locuitori curiosi venira acolo si se bucurara. Doamna Bufnita, discreta se retrase repede din mijlocul lor, stinghera caci toti o priveau cu multa uimire si admirate. Parintii Elei incepura sa  le povesteasca celorlalti:

Cum se hotarara sa vorbeasca cu bufnita..  depasindu-si orice teama de acea creatura din disperarea de a-si recupera fiica. Cateodata curajul apare si acolo unde este multa, multa frica. Pur si simplu uiti de teama din dorinta de a incerca acea mica sansa. Si apoi, cine nu incearca nici nu are cum sa reuseasca, nu? Neavand deci alta cale, batura la usa. Spre marea uimire  soriceilor, Doamna Bufina le raspunse cu ton mai mult decat prietenos. Isi facusera griji degeaba! de multe ori facem toti asta. 

Cei trei hotarara ca la lasarea serii sa treaca pe la casa soriceilor unde mama soricica a pregatit o mica desaga cu merinde pentru Doamna Bufnita. Acesta pleca si le promise ca va zbura pana in orasul lui Mos Craciun daca va fi nevoie, pentru o va gasi.

Dupa ce auzira istoria toti locuitorii incepura sa o respecte pentru bunatatea si curajul ei. Le parura tare rau ca o judecasera gresit. Nu trebuiau sa faca asta cand nu stiau mare lucru despre ea. Nu fusese corect. De atunci, nimeni nu o mai ocoli si deveni prietena tuturor ce avea grija si veghea, de sus toata poaina mai ales pe timpul noptii. Era acum in echipa lupilor.

Petrecura cu totii un Craciun minunat, in jurul bradului din luminis. Vazura piesa pregatita de copiii impreuna cu domana Ursulescu. Invitata de onoare fu bineinteles bufnita batrana, Alba. 

Soricica Stela invata sa fie mai atenta si mai inteleapta. Ea nu dezvalui nimanui secretul sacului lui Mos Craciun, nu de alta dar oricum nu ar fi crezut-o nimeni. Asa ca exista si azi chiar multi copii care nu stiu ca sacul lui Mos Craciun e magic si ca se umple cu ajutorul piticilor inainte de ajunge la fiecare casa, cu cadourile cerute. Daca nu credeti puteti sa o cautati pe soricica Stla in poiana din padure, aproape de paraul de la poalele muntilor. Ea a pastrat  in secret un fir de ata din sacul lui Mos Craciun, care este…magic si va poate dovedi cele scrise in acest poveste.

In speranta ca v-a placut povestea noastra va rugam sa va abonati la blog pentru a fi la curent cu noutatile postate de noi. Mentionez ca ilustratiile au fost realizate de fiica mea Carmen de 11 ani si le puteti descarca pentru a le colora. Distractie placuta!