Povestea Ateneului Roman

 

 

 

POVESTEA 1 : FAURITORII DE PALATE

Povesta Ateneului Roman

 

 

 

 

Elena si Andrei il priveau cu teama si curiozitate pe uriasul catel auriu care le taia calea. Pe aleea micului parc el parea ca ii asteapta special chiar pe ei stand in pozitie de observare si uitandu-se tinta in directia lor. Pe masura ce se apropiau acesta se scula din pozitia de sezut si parea sa ii intampine cu cateva latraturi de salut miscandu-si voios coada.

-       Hei, catelul asta parca te cunoaste, spuse Elena uitandu-se cand la caine cand la colegul ei.

-       Vorbeste in numele tau…eu nu cunosc asa un catel. Deloc.Totusi, priveste ce prietenos este! Andrei il maingaie curajos pe crestet in timp ce se uita prin parc dupa stapanul lui dar nu vazu decat o fata ce asculta muzica la casti prea preocupata ca sa-i fie stapana si un grup de bunici cu copii ce se deplasau spre locul de joaca.

Catelul continua sa se gudure pe langa ei. Observara ca nu avea nici o zgarda.

-       Cred ca este pierdut si ar trebui sa incercam sa il ajutam.

-       De acord, stai sa il sun pe tata sa vina sa ne ajute. Nu stiu daca o sa ne urmeze asa mult incat sa ajungem cu el...

In timp ce vorbeau catelul facea rotocoale de bucurie in jurul lor si incerca sa se joace cu ei latrand vesel. Deodata ii apuca Elenei rucsacul si fugi iute indepartandu-se ca un hot priceput.

-       Hei, stai….Hei!

Cei doi copii fugeau dupa caine nestiind ce altceva ar putea sa faca si cand acesta disparu dupa niste tufisuri ei il urmarira. Intre tufisuri era o pacla ciudata in care cainele sari si nu se mai vazu. Copiii privira cateva secunde mirati si apoi dupa ce se privira se aruncara dupa el. Odata ce pasira prin acel perete verde se uitara inapoi si acesta era inca acolo, ascuns intre tufisuri dezvaluind parcul mic in care fusesera. Elena cauta repede cu privirea  direct inainte cautand cainele insa tabloul din fata ei o lasa fara cuvinte. Il trase si pe Andrei:

-       Hei, priveste…aici nu mai pare Bucurestiul nostru ci se pare ca am traversat si timpul nu doar locul…

O lume complet diferita, veche si totusi cumva cunoscuta se infatisa in fata ochilor lor. In fata ochilor lor faceau parada galagios un tablou intreg : trasuri, doamne elegante si tarani carand pe umeri bocele cu verdeturi, femei sarace vanzand flori, strazi pavate cu pietre, tarabe cu tot felul de marfuri….

-       Wooow, ….dar oare cum? Si crezi ca….Uite cainele, Elena! Daca trece de coltul strazii aceleia nu il mai putem gasi.

Copiii nu avura mult timp sa isi revina din soc si fugira uitandu-se tinta la locul unde disparu cainele. Ajunsi acolo ii astepta insa o surpriza. Cainele nu era pe strada ce se intindea in fata lor si probabil ca intrase intr-o curte a carei poarta era semideschisa.. Elena apasa clanta si se intoarse catre Andrei ce statea nehotarat:

-       Haide, ce mai astepti? Sigur ca stapanul lui o sa imi dea inapoi rucsacul .

-       Bine, bine cum zici tu…

Nici nu pasira bine in curtea acelei case ce parea un conac ca iata un domn in varsta imbracat in straie de valet ii intimpina cu un salut:

-       Ziua buna stimabile domnisor si frumoasa duduita. Rogu-va iertati-mi indrazneala dar pot eu oare sa va ajut cu ceva?. Nadajduiesc ca domniile voastre s-au ratacit sau au venit cu o chestiune anume la acesta casa?

-       Buna-ziua, indrazni baiatul de 13 ani sa spuna timid. Noi, noi….cautam un caine mare auriu care se pare ca….

-       Cine, cainele nostru? Mare poznas mai e! Vreti sa va jucati cu el, nu-i asa?

Fata, care statu pana atunci tacuta il ciupi usor pe baiat si ii soptii in viteza ceva la ureche uitandu-se apoi cu subinteles la valetul de mica statura din fata lor, imbracat cu niste haine demne de muzeu. Ea il prinse pe baiat si trase il ferm de bratul liber.

-       Haide, haide Andrei. De ce nu ii spui ca mi-a luat rucsacul? Fata, mai inalta cu un cap decat baiatul incerca agitandu-si o mapa cu desene aflata in cealatata mana sa patruda in curte dupa caine. Baiatul se smulse din stransoare si aranjandu-si gulerul de la haina lui in carouri.

-       Domnule, cainele ne-a luat rucsacul…adica bagajul adauga repede vazand cautatura ciudata a valetului . Poate in joaca?

-       Oh, dragutii mosului. Sa stiti ca acela e un caine special…al unui oaspete al acestui conac. Intati cu mine. Haideti. O sa gasim noi…rucsul sau ce o fi, poate boceluta duduiei. Haideti sa il strigam: Patry! Patry! Vina la mosu’…

Cei trei pornira alene sa il caute inchizand usor poarta casei dupa ei. Cei doi copii erau prea curiosi si incantati de acesta aventura ca sa mai fie speriati. Pasira dupa valet in casa ce parea desprinsa din imaginile falnicelor conace boieresti de odinioara ale Bucurestiului.

In casa trudeau de zor doua slujnice imbracate in straie nationale.

-       Haide Nea Petrache ca nu ai zabovit prea mult la afara…intreaba conasul oaspete de dumneata.

-       Cine sunt acesti copii?

Taranca mai in varsta se priponi in fata lor scruntandu-le vesmintele de sus pana jos.

-       Ei, ei, Veto lasa copiii in pace. O sa mearga cu mine in gradina la conas si la caine. Se pare ca l-au intalnit pe Patry al nost’ si le-a cazut cu tronc de el.

Pertache ii trase prin holul lung spre o gradina frumoase cu trandafiri, si pomi bine ingrijita ce se afla in spatele casei. Dintr-un foisor se auzeau glasuri invalmasite de barbati discutand aprins. Pe masura ce se apropiau se distingeau tot mai bine:

-       Trebuie sa semene cu un templu antic! Asa va spun ca va fi nemaipomenit.

-       Da de unde ce avem noi cu grecii? Ei cu istoria lor si noi cu a noastra si asa, ar trebui sa fie un simbol al romanilor dar sa aduca si ca o biserica de-a noastra…

-       Eu te contrazic cumetre insa plebea tarii ar trebui sa isi aduca aminte de marii oameni care au insemnat ceva pentru natinea romana…asadar niste statui falnice ar trebui sa o inconjoare. Le si va tronand de jur imprejurul cladirii povestind istoria noastra zbucimata….

-       Stimati domni, stimati domni! Am fost chemati aici din ordin regesc sa il sfatuim pe tanarul nostru proiector de palate si noi ce facem? Noi ce facem domnilor? Sporavoim fara sir de cateva ceasuri. Suntem in anul 1886, domnilor! Suntem in plina dezvoltare a iubitei noastre patrii si tarisoara noastra are nevoi….

Copii se departara incet ocolind printre copaci si tufisuri foisorul unde cei sase domni imbracati bine in straiele vremii continuau sa dezbata aceeasi tema. Glasurile lor se estompara tot mai mult si mai mult pe masura ce se indepartau. Ajusera intr-un ungher indepartat al gradinii unde langa un mic iaz cu o tasnitoare statea pe o banca un tanar domn tintind cu privirea tufele de trandafiri. Straiele lui erau fine. Avea o mica barba la moda atunci si o privire vivace. Statea  linistit si visator pana cand il zari valetul cu cei doi copii. Sculandu-se grabit il intampina cu bratele deschise si un larg zambet:

-       Monsieur Petre, oh je suis incantat acum. Ce bine drag slujitor si ami…Te asteptam cu dor si anxieux. Tu as promis une solution.

-       Bien sûr, mon monsieur. Ei sunt solution pour toi, spuse piticul prezentandu-i: Elena et Andree…intodeauna copiii se pricep sa descreteasca frunti. Ei au venit fermecati de Patry.

-       Dansul este Monsiur Albert Galleron cel care a venit tocmai din Franta sa proiecteze Ateneul Roman…Va las cu dansul. Stati aici oleaca cu monsiuer si eu caut cainele. Vin inapoi acusica ma duc in casa sa va aduc o bautura rece si niste serbet…caci pareti sunteti osteniti .

Nici nu se indeparta prea mult Petrache ca si incepura sa vorbeasca cu tanarul domn ce se dovedi foarte prietenos si vesel. Pareau sa se cunoasca de o viata. Elena incepu sa ii vorbeasca despre pasiunea ei de a desena intr-o limba amestecata franceza si romana. Fura asa de recunoscatori pentru orele ce parusera plictisitoare la scoala dar erau asa de folositoare acum… Tanarul le arata schitele care incepuse sa le faca pentru marele edificiu ce se pregatea sa fie construit. In timp ce le arata desenele fata lui incepu sa tradeze neliniste si ramase pe ganduri. In timp ce vorbeau auzira un latrat ce parea cunoscut. Patry aparu cu o mutrisoara jucausa ducand inca rucsacul Elenei. Il aduse la picioare si se posta langa stapanul lui ce il mangaie absent pe crestet. Nici nu observa povara ce o avusese in gura.

Elena dupa un timp in care ii facu cu ochiul lui Andrei il impunse pe tanarul arhitect vrand sa ii dea putina atentie si ii inmana sfioasa un desen din mapa ce o carase neincetat in mana. Desenele ei calatorira perfect intre doua lumi indepartate si dupa atatia ani. Fata lui se lumina deodata si ochii i se facura mari. Tinandu-l in maini sari in sus de pe banca si ii imbratisa pe copii. Tocmai atunci valetul Petrache aparu cu doua pahare si o tava cu bunatati pe care copii o insfacara.

-       Pierre je suit tre tre tre heureux. Am reusit…cu copiii.

-       Stiam ca asa va fi, Monsiur Albert. Petrache le zambi copiilor. Intodeauana copii aduc zambete…

Tanarul se apuca grabit sa refaca un desen si din cateva miscari de creion cat timp copii mancau fericiti si povesteau cu valetul langa iazul cu tasnitoare, el termina plin de fericire.

-       Je nu stiu cum multumesc la vous? Cred ca…

-       Ei isi vor aminti de mata si de aceasta vizita aici, incerca sa il linisteasca Petrache.

-       Mare pacat ca o petit lucru mai este acum. Nu destul leu aur pentru palat.

Petrache se intoarse si el mahnit catre copii. El le povesti cum donatia initiala care o facuse un mare boier nu era indeajus pentru a fauri mandretea de palat cu scari de marmora, picturi maiestre pe pereti si toate statuile ce urmau sa impodobeasca parcul din fata ei.

- Avem doar 200 000 de lei aur si lucrarea depaseste 500 000 ….

 Dupa ce ramasera o clipa fara cuvinte gandindu-se profund Elena incepu sa se intrebe cu voce tare:

-       De ce nu mai doneaza nimeni? Oare nu mai sunt oameni cu avere in tara? Intreba plina de compasiune Elena.

-       Oamenii sunt saraci si nimeni nici macar regele insusi nu ar avea atatia bani cat ar trebui.

-       Eu am o idee, ce ar fi daca ar contribui toti oamenii din tara?sari Andrei

-       Cum sa se intample asa o minune? intreba Patri

-       Cum? Cum? e tare simplu. Noi o facem de cate ori trebui sa strangem bani pentru un proiect special la scoala. Cu o tombola.

-       Cum adica?

-       Adica, fiecare om cumpara un bilet pe o suma de bani si are sansa sa castige un premiu mare. Se dau atatea bilelte incat sa acopere suma care trebui si un premiu. Asta e o idee geniala, Andrei!

-       Am si un mesaj de trecut in ziare care sa atrag oamenii: “Dati un leu pentru Ateneu!”

-       Sunt tare nazdravani copiii, nu-i asa? Valetul cauta aprobarea din priviri a tanarului arhitect. V-a trimis Dumnezeu aici..

Cainele se ridica si latra fericit de parca isi revendica locul in acesta poveste.

Albert ii privea putin confuz nereusind sa patrunda tot intelesul discutiei dar pricepu ca era ceva de bine si aplauda incantat. Le stranse mana copiilor cu emotie, le multumi cu gratie si un ton serios apoi se scuza si se  indeparta spre foisorul unde erau ceilalti domni.

Mos Petrache se intoarse catre copii:

-       Cred ca sunteti mandrii de meritele voastre, nu-i asa? Acum ar fi timpul sa va intoarceti la drumul vostru.

-       Oh, da….Asa este. Am petrecut ore minunate in acest loc. Ce pacat insa ca trebuie sa ne intoarcem…zise Elena.

-       Andrei, Elena o departire nu inseamna si un sfarsit. De abia ati cunoscut pe unul dintre fauritorii de palate si alte minuni. Eu cred ca va mai asteapta si alte aventuri. Cat sunteti inca copii totul e posibil, nu? Valetul le facu cu ochiul. Paty latra voios si se gudura intre picioarele lor.

-       Chiar asa! Minunat! exclama Andrei

-       Grozav!Abia astept si eu. Oare, o sa ne mai revedem?

-       Aveti rabdare. Toate vor venii la timpul lor.

Petrache ii insoti pana la ciudata frunzisul involburat impreuna cu Patry, care de data asta era foarte ascultator si nu pasi dupe ei in lumea in care acestia se intorceau..Valetul nu fu mirat deloc de acel loc, probabil ca il stia.

 

Cand ajunsera pe aceeasi alee fata cu castile pe urechi se indeparta foarte putin de locul unde o vazura prima data. Ceasul din parc arata un minut peste timpul de dinaintea intamplarii...parca nu se schimbase nimic.

- Wooow….mi se pare mie sau am visat?

- Haide Andrei, intrziem la atelierul de desen! Elena ii zambi si ii arata intr-o mana un servetel cusut de pe tava ce le-o adusese valetul cu apa si serbet.…

- Ce mult mi-a placut de Patry….as vrea si eu asa un caine.

Cui nu i-ar place?

 

 

 

Cateva informatii despre Ateneul roman pe care copii pot sa le cunoasca.

 

Ateneul s-a născut din inițiativa unui grup de intelectuali: Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian, V. A. Urechia, care si-au propus să dăruiască Bucureştiului o sală încăpătoare, destinată manifestărilor muzicale de înaltă ţinută artistică, fiind ajutați si de generozitatea publicului (binecunoscutul „Dați un leu pentru Ateneu!”) Împlinirea acestui gând s-a putut realiza din punct de vedere financiar în momentul în care omul de cultură Scarlat Rosetti a donat pentru construirea Ateneului suma de 200 de mii de lei-aur;proiectul a început să prindă contur la 26 octombrie 1886, când, în prezența Regelui Carol I și a membrilor fondatori ai societății, s-a pus piatra de temelie a Ateneului Român.

 

Autorul proiectului este arhitectul francez Albert Galéron. La stabilirea concepției tehnico-funcționale și estetice a acestei construcții splendide, un aport semnificativ revine unor personalități ale arhitecturii și ingineriei românești. Cladirea a fost ridicată în mai puțin de 16 luni, grație unei serioase pregătiri tehnice și organizatorice a specialiștilor nostri: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino.

 

Circular, dominat de o mare cupolă, cu fațada principală în stil neoclasic, Ateneul are aspectul unui templu ionic, cu șase coloane. Împrejurul marii cupole a edificiului se pot vedea, săpate în zid, numele unor învățați cunoscuți. Printre ele, cel al lui Miron Costin, Gheorghe Șincai, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu.

 

Fresca circulară, din sala de concerte, îi aparţine pictorului Costin Petrescu (1872-1954) din Piteşti. Realizată între 1933-1939, aceasta este lată de 3 metri şi lungă de 75 de metri. Fresca este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României.

Cupola centrală, acoperită cu zinc, se termină cu un coronament ornamental care amintește de o capodoperă a arhitecturii grecești –denumit și „felinarul lui Demostene”, simbolizând premiul ce se acorda învingătorilor eleni din luptele poetice, de oratorie și artistice. Rotonda Ateneului român, amintind de interioarele bisericilor antice

 

Lucrările au fost executate într-un ritm foarte alert, astfel că, la 10 noiembrie 1887, erau terminate lucrările de zidărie, acoperiș, tencuieli, închideri laterale, tâmplărie ferestre, geamuri, lucrări ce se ridicau la valoarea de 513.797, 52 de lei

 

Ȋn sala mare a Ateneului s-a întrunit la 29 decembrie 1919, cea dintâi Cameră a Deputaţilor a României Mari, care a ratificat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, moment istoric care avusese loc la 1 Decembrie 1918.

 

După o serie de transformări, clădirea Ateneului Român a adăpostit expoziţii, un cinematograf şi o bibliotecă, pentru ca după 1958 să devină sediul Filarmonicii de Stat ”George Enescu”.

Cine este Iepurasul de Paste?

Povestea primului Iepuras de Paste

Cand fetitele mele au crescut mai mari au inceput sa ma intrebe tot mai mult despre Iepurasul de Paste: daca trebuie sa ii trimita scrisori ca si lui Mos Craciun, unde locuieste, daca are ajutoare si mai presus de toate : CINE ESTE iepurasul, nu am avut incotro decat sa le povestesc ceea ce aflasem si eu de la mama mea, cand eram de varsta lor si imi puneam aceleasi intrebari. Cu timpul, adult devenind am incetat sa mai cred in El si aceasta este desigur, asa dupa cum banuiti si voi cauza pentru care nu am mai primit cadouri de la EL.

In povestea noastra o sa vedem cum un simplu Iepuras va deveni o figura asa de importanta peste ani pentru toti copiii si toate acestea pornind de la o familie nevoiasa si de la una de iepurasi  aproape obisnuiti, ce traiau intr-o padure ca oricare alta.

Vom incepe povestea mai intai cu familia de iepurasi, ce vietuia intr-o mica locuinta, intr-o scorbura de copac uscat. Erau in acesta familie cinci mici iepurasi: trei baieti si doua fete. Impreuna cu parintii lor, locuiau si bunicii. Fiecare avea de facut ceva important, sau aproape fiecare, o sa vedeti de ce spun asta. Cel mai mare dintre frati Marin, mergea cu tatal sau prin padure sa adune de-ale gurii pentru familie: salatica, fragi, zmeura sau afine. Cel mezin Costin, mergea cu bunicii in micuta lor gradina si lucrau acolo avand rosii, varza, si morcovi de ingrijit. Sora mai mare Marinela o ajuta pe mama la treburile casei si mai ii dadea sa manance mezinei care abia se nascuse: Marcela. Unul dintre frati, pe nume Rica, nu se pricepea la nimic. A incercat sa ii ajute pe tata si fratele mai mare la cules dar s-a pierdut in padure si l-au gasit dupa vreo doua zile....ati ghicit cum: mort aproape de frica. Atunci s-a dus la gradina cu bunicii insa acolo mereu calca gresit pe plante sau tragea odata cu burienile si plantele bune. Acasa, nu ii placea sa faca treaba cu mama. I se parea plictisitor, asa ca Rica se plimba toata ziua prin apropierea casei  si aparea doar seara, sa manace, mort de oboseala. Ceilalti se uitau adesea cu dezaprobare la el gandindu-se ca nu are nici un talent sau rost pe lume.

-         Ce ai mai facut mai Rica? il intreba bunicul sau tata seara, la masa.

-          Mai nimic, spunea el cu privirea in farfurie sau "Ca de obicei",  mai raspundea el.

-         Oh, mai baiete, trebuie sa faci si tu ceva in viata, incepea careva o prelegere in timp ce ceilati frati isi dadeau coate si se strmbau la el pe furis.

-         Bine, bine, ai dreptate. Asa o sa fac. Lasa-ma acum, raspundea Rica pe un ton moale.

-         Problema e ca nu faci nimic….izbucni in ras, Marinel. Ceilalti icnira pe infundate.

Astfel mai inceta inca o zi si apoi toate se reluau la fel a doua zi , mereu, tot asa.

Intr-o zi, Rica se plimba ca de obicei prin padure pierzandu-si ca de obicei timpul, dupa parerea celorlalti, cu activitati doar de el stiute. Deodata, hat, piciorul lui se prinse in ceva si tot corpul lui se transe in sus pe o craca. Se zbatu cat putu ca sa scape dar nu reusi decat sa se prinda mai tare in stransoare. Oare ce se intampla? Incepu sa strige dupa ajutor dar toata familia lui era departe si stia el ca nu o sa-l auda. Nu-i mai ramanea decat un singur lucru de facut, banuind ca dusmnul cel mai temut de toate animalele padurii si despre care parintii  ii spusesera sa se pazeasca avea sa vina in curand dupa el. O, dar acel lucru era total interzis sa il faca.!Zana padurii le spusese clar de atatea ori ca nu aveau voie chiar de ar fi fost sa isi piarda viata, caci puneau in pericol pe toti ceilalti.

Acum sa trecem in a povesti ceva despre ceilalti eroi ai povestii noastre. Se zice ca in urma cu foarte mult timp, ce mai multi oameni locuiau in satele risipite pe margini de codrii sau vaii de rauri. Ei traiau din cultivarea pamantuli dar si din vanatoare. Intr-un astfel de mic catun, traia anevoie o familie cu cinci copii, inghesuiti intr-o casa mica de lemn. Tatal muncea din zori pana seara si  cateodata mai mergea la vanatoare, inainte de o sarbatoare mare ca sa le aduca copiilor nitica carne frageda. Mai prindea vreun ied sau pasare, depinzand de noroc. Femeia sa, se ocupa de casa, de mancare si mai tesea si panze de in sau canepa facand imbracaminte tuturor. Era biata femeie tare harnica, dar chiar si asa cu anevoie reusea sa vada de cei cinci copii mici si de animalele care le avea in ograda: porci, vaci, oi si gaini. Se ocupa de cel mai mic ce era in leagan si de gospodarie in timp ce  ceilalti erau adesea lasati de capul lor prin curte si imprejurimi.

Intr-o zi, barbatul ii zise femeii sale:

-         Ilenuto, vezi ca eu plec prin padure sa vad daca s-a prins ceva in capcanele puse de mine.

-         Prea bine, barbate. Du-te cu Dumnezeu ca poate om avea si noi ceva mai acatarii de imbucat, ca peste cateva zile sunt Sfintele Pasti.

Asa dupa cum banuiti, barbatul decoperi in curand iepurele tanar si fraged ce era prins in locul stiut de el. Pe cand il dezlega si se gandea deja la bucuria ce avea sa aiba femeia si copii lui, deodata auzi un glas cristalin si subtire ce ii spuse:

-         Preabunule om, lasa-ma te rog in libertate ca ti-oi fi  de mare ajutor, iti promit.

Omul nostru se minuna asa de tare incat aproape ca-l scapa din mana.

-         Tu…tu…vorbesti???? Poti sa graiesti in limba noastra?

-         Desigur ca pot. Toate animalele si pasarile pot, dar nu avem voie sa vorbim.

-         Cum? De ce? ingaima omul nedumerit inca de fiinta din fata sa.

-         Se pare ca daca am face-o, voi oamenii ne-ati face rau…asa ne spune stapana noastra, zana Padurii. Pasarile in schimb pot sa va incante cu trilurile lor, asa incat aproape va vorbesc. Ele au voie sa faca asta, doar doar o sa fiti mai milostivi cu toate celelalte animale.

Vazand ca omul nu zice nimic si ca ii slabeste prinsoarea privindu-l cu ochi blanzi iepurele continua:

-         O sa te rasplatesc de acum, mereu, an de an daca vei pastra secretul care ti l-am dezvaluit. O sa vezi ca nu o sa te dezamagesc doar elibereaza-ma!

Omul tacu o clipa si se gandi ca oricum nu ar fi putut face rau unui asemene iepuras special si nici ca v-a putea spune cuiva acesta poveste caci toti l-ar fi crezut ca nu e in toate mintile, asa incat cel mai nimerit era sa se increada in El si sa ii dea drumul si apoi, cum o fi voia lui Dumnezeu.

-         Bine, iepure te las liber, raspunse omul punandu-l jos cu atentie.

Acesta o zbughi la fuga imediat ce se vazu liber si omul nedumerit inca ii striga prea tarziu ca sa mai fie auzit:

-         Hei, dar cum te cheama?

Rica, era departe cu inima batand sa ii sparga pieptul. El ii cunostea pe copiii omului, dar nu ii spusese asta barbatului caci ii vazusera nu odata, scaldandu-se la rauleul din apropiere si ii vazuse jucandu-se pe plaiurile din apropierea casei lor si a padurii.

Omul nostru, se intoarse acasa nedumerit si parca inca nesigur de toata intamplarea. El nu pomeni nimic din cele intamplate. Femeia lui il consola gandinduse ca avusese ghinion la vanatoare.

Acasa, Rica fu primit ca de obicei acasa. Nici el nu le spuse nimic celor de acasa despre cele intamplate. Tot asa mai trecura inca patru zile cand iepurele nostru raspunse la tachinarile fratilor lui, spre uimirea tuturor:

-         Mama, tata vreau ca maine sa veniti cu mine sa va arat ceva important.

O spuse atat de sigur e el si hortarat incat totii fura cuprinsi de curiozitate si nedumerire.

       - Bine,fiule. O sa venim, raspunse tatal. Si se uita poruncitor la ceilalti frati ca si cum le-ar fi zis din priviri sa nu mai adauge nimic..

       - Va promit ca nu va dura mult si apoi o sa puteti face ce vreti, fu raspunsul total diferit a lui Rica fata de cel cu care era familia obisnuit.

A doua zi, intreaga familie de iepurasi se ascunsera in niste tufisuri aproape  de gospodaria padurarului. Priveau tacuti .Copii iesira iesira, intr-un tarziu din casa, imbracati in straie de sarbatoare. O fetita, observa pe masa din tinda, un cosulet nou si cateva oua colorate , rasfirate prin curte. Ea o chema pe mama ei afara si o intreba plina de bucurie:
- Tati, mami, oare cine a vopsit ouale? Voi?

- Mama, tata..uite un cosulet frumos. E pentru mine?
- Uite, mama, alte oua colorate! spuse un baietel care porni sa le adune. Ceilalti copii il urmara imediat si incepura bucurosi sa le caute prin curte. Nu mai vazura niciodata astfel de oua...

Parintii se privira intrebatori.

Mai departe, aproape de un tufis mai gasira unul, mai mic…si apoi cautand asa gasira inca trei. Prin tufisuri erau puse oua colorate frumos si jucarele impletite sau facute din lemn: un cub frumos, o jucarie dintr-o ghinda si un dop prinse cu un fir de iarba, o casuta mica din crengi de copac si chiar un leagan, atarnat pe creanga nucului din curte.

-         Mami, tati…ce lucruri frumoase. Va multumim strigara copiii fericiti de atatea cadouri neasteptate. Copiii fugeau dintr-o parte in alta, a curtii cautand inca voiosi, cand unul nimeri fara sa vrea exact in locul unde statea ascuns Rica.

Iepurasul o zbughi la fuga si se ascunse repede mai departe, intr-o vagauna numai de el stiuta privit de departe de familia lui ingrijorata, caci copiii apucara sa il vada si sa fuga dupa el. Ileana il privii si ea. Omul nostru le striga copiilor care pornira pe urmele lui sa il lase sa plece si apoi adauga :

-         Ar trebui sa il lasati in pace caci toate lucrurile de aici sunt de la el caci ....

-         Il cunosti? intrebara ei venind degraba in jurul tatalui si lasand urmarirea iepurasului care disparuse intr-un tufis des. 

-         Da, il cunosc si se pare ca este Iepurasul….de Paste. El ii cunoaste toti copiii cuminti si le face cadouri.

Barbatul privii zambitor spre padure. Cate minuni sunt pe pamantul acesta! Facu cu mana si ii indemna pe copiii lui sa faca la fel. Le spuse ca sigur, acolo, undeva, Iepurasul lor de Paste  ii privea si sigur era fericit pentru ei.

Intradevar, nu prea departe familia de iepurasi se reuni inconjurandu-l pe Rica. Ochii mamei se umplura cu lacrimi. Tata il imbratisa, in timp ce ceilalti se grabira sa se scuze pentru rautatile lor de atata vreme.

-         Tu esti se pare…Iepurasul de Paste? il intreba tata

-         Cred ca da, raspunse el emotionat

-         Poate ca de acum noi, iepurii vom trai mai in pace cu oamenii, adauga un bunic.

-         Noi toti suntem iepurasii de Paste, tata. Voi ati avut rabdare cu mine si mi-ati dat curaj. .Voi ati crezut in mine si eu am incercat sa nu va dezamagesc dar si sa-mi implinesc visul de a impartii bucurii.

-         Fiule, asta facem noi, parintii…spuse tatal incurcat.

-         Mai vreau doar un singur lucru. Ca sa spuneti unchilor, matusilor nostri  si care sa transmita tututror cum putem fi prietenii oamenilor. Asa, peste tot se va raspandi acesta traditie pretutindeni in lume unde neamurile noastre mai sunt fugarite si vanate de oameni.

De atunci oamenii ii privesc cu simpatie pe iepurasi si unii aleg sa ii creasca pe langa casa lor ca si animale de companie. Acesta este istorioara care am auzit-o de la mama mea cand eram mica si care a a auzit-o si ea de la bunica ei, care ar fi stiut-o de la strabunica. Tot de la ea stiu ca e bine inainte de seara de Inviere sa pui cosuletul cu oua colorate afara, asa iepurasii sa le pregateasca jocul si bucuriile celor mici. Acolo unde ei vad asta, stiu ca stau copii inauntru si isi vor implini rolul lor, adica  ceea ce le-a transmis Rica, iepurasul: pun mici cadouri.

Poate ca acesta poveste va face putina lumina asupra  iepurasului de Paste. Unde sta el, este mai putin important atata vreme cat ajutoarele din neamul lui, fac munca sa pretutindeni. Despre cum afla ei de dorintele copiilor asta este un mister ce Rica nu a vrut sa fie dezvaluit. Totusi, poti scrie pe o lista dorintele tale si foaia sa o pui la geam cu multe zile inainte de Paste. Iepurasul de Paste sigur o va vedea.

Paste plin de bucurii!