O dorinta buna

 

 

 

O dorinţӑ bună

 

 

 

-          Nu. Am spus, nu şi aşa rӑmane, rӑsuna înfundat glasul lui Luc în camera plina de monitoare, cabluri şi alte componente electronice. Ȋi intoarse spatele şi îşi continuӑ într-o linişte apӑsatoare lucrul la proiectul lui drag, un roboţel care sӑ stea de vorbӑ cu copiii şi sӑ le rӑspundӑ la întrebari din orice domeniu, ba chiar să joace diverse jocuri cu ei.

-          Haide, te rooog … încercӑ din nou Flori, surioara lui de 8 ani sӑ îl convingӑ. Ştia sӑ insiste foarte mult atunci cȃnd îşi dorea ceva şi acum era acel moment.

-          De ce nu mergi să ai grijӑ de animalele tale? Sunt ocupat acum. Adaugӑ el în timp ce se întindea dupa o lampӑ de lipit. Ştii bine cӑ mai am doar trei luni panӑ la expozitia tehnică unde sunt singurul reprezentant al claselor a 8-a. Nu vreau sӑ rȃdӑ de noi….

-          Bine, o sa plec dar i-am hranit deja pe Auricӑ şi Gina….aşa cӑ …Te rooooog! Te rog! Haide, doar ştii cӑ întodeauna cand participi mereu te alegi cu un premiu. Sunt sigurӑ ca doar cateva minute nu o sӑ dӑuneze proiectului tӑu. Dacӑ mai vine şi Sergiu sa te ajute sunt singurӑ cӑ o sӑ termini la timp.

-          Cine? Ah, el, Scȃnteiuţӑ! Sergiu cum îi spui tu este genial ca idei însӑ în partea practicӑ nu prea ştie multe. Eu fac totul. Apoi, el...ei bine, el invaţӑ de la mine la doar 9 ani ai lui...

-          Te rog, mult Luc.

-          Oh, eşti aşa de .... de….de

-          De cum? Ȋncapaţanatӑ? îl întrerupse ea cu o fetioşarӑ dulce, aşa cum facea mereu cȃnd voia ceva.

-          De convingătoare....spuse baiatul de 14 ani cu un mic suspin. Nu îi putea refuza mai nimic micuţei Florentina sau Flori cum o alintau toţi pentru cӑ şi ea era foarte inimoasӑ. Mereu îi ajuta pe toţi dar sarea în ajutor mai ales animalelor neajutorate.

-          Sӑ înţeleg ca vrei sa folosim robotul, CARE NU E GATA, ca sӑ ajuţi o fetitӑ din clasa ta sӑ treacӑ peste o suparare provocatӑ de un coleg?

-          Da, da….dar ai spus că funcţioneazӑ!Acum îmi spui că nu e gata? Vreau să o invit acasӑ la noi şi să îi arӑt animalele mele, pe Rica peştişorul minunat şi Gina, raţa sӑlbaticӑ ce am salvat-o astӑ varӑ  şi am îmbalnzit-o cu bunicul. O sa îi placӑ doar ştii cȃt de speciali sunt….se opri ca sӑ îi facӑ cu ochiul fratelui sau apoi făcu o pauzӑ cu subînţeles.

-          Nu sunt foarte sigur cӑ o sa meargӑ…încӑ, se facu că nu observӑ faţa poznaşa a surorii lui  şi se întoarse cu spatele. Nu de alta dar nu vroia sa îi cȃnte în struna cu ideea ei fixa ca animalele ei îi pot vorbi...vise de copil mic. Condiţia este sa îl convingi şi pe Scȃnteie, sa fie aici în fiecare zi sӑ mӑ mai ajute cu asambalrea robotului.

-          De acord! O sa îl chem de cate ori vrei tu…doar ştii ca suntem prieteni buni. Fӑcu o pirueta şi ieşi din camerӑ în fugӑ creeand un curent ce facu sa cadӑ cateva foi de pe o masӑ plina cu scheme şi fire.

-          Oh, fetele… spuse Luc lӑsȃndu-se pe genunchi ca sӑ adune lucrurile cӑzute. Mereu, la fel.

Se auzi un trȃntit uşor al uşei de la intrarea în casӑ. Bineinteles ca auzi glasul lui Flori în curte chemȃndu-l pe Ulise, labradorul lor bӑtrȃn. Nu pleca fara el. Credea ca o apӑrӑ dar cainele era atȃt de blȃnd încat nici la pisici nu sӑrea aşa ca nu se ştiea cine pe cine apӑrӑ.

-          ULISEEEE! ULISEEE! Hai cӑţel, hai sӑ mergem la plimbaaaaareeeee.

-          Ham, ham. Rӑspunse acesta imediat sobru dar totuşi voios.

Bӑtrȃnul înca era încȃntat de ideea unei plimbari pȃnӑ la ultima casӑ de pe strӑduţa lor, unde locuia Scȃnteiuţӑ, mă rog, Sergiu cum îi spunea Flori. Se ducea în fiecare zi la el de atȃt de multe ori încat Ulise o căuta pe iubita lui Flori, cand era la şcoalӑ crezand ca o gaseşte acolo. Venea singur acasӑ cu botul în pӑmant şi coada lasatӑ în jos, strecurȃndu-se printre gradinile vecinilor. O adora pe Flora, doar ea îi vorbea aşa de mult şi îl mȃngaia uitȃndu-se în ochii lui. Pӑrea că ea chiar îl înţelege.

 

In ziua aceea Scȃnteiutӑ, vecinul celor doi fraţi era în cӑmaruta lui Luc fӑcand probe cu roboţelul. Venise sӑ o cunoascӑ şi el pe colega singuraticӑ lui Flori. Se auzeau zgomotele fӑcute de ei. Fusese în fiecare zi şi Luc declarase fericit terminarea proiectului, cu o săptămȃnӑ înainte expoziţie.

In acelaşi timp în curtea casei, Flori era cu o fetiţӑ slăbuţӑ, creolӑ şi cu pӑrul lung şi negru cӑrei abia dacӑ i se auzea glasul. Flori îi prezentase deja pe Ulise şi Rozie pisica iar acum se îndreptau spre curtea unde o ţinea pe Gina, rauşca devenitӑ domesticӑ. Vocea ei se auzea ca un clopoţel, rӑsunȃnd încontinuu.

-          Ȋţi plac animalele mele? Nu-i aşa ca Rozie e frumoasӑ?

Fetiţa îşi îndreptӑ privirea spre pisicuţa roşcatӑ de care se indepartaserӑ şi care torsese cand îi atinse blana. Ȋi placuse de ea dar mai mult de cӑţel. Se hotӑrî sa îi spunӑ Florei.

-          Mi-ar plӑcea sӑ pot avea şi eu un caine ca al tӑu, spuse ea simplu. Pӑrinţii mei nu vor cӑţel la bloc. Spun ca o sӑ avem caine dacӑ ne vom muta la ţarӑ.

-          Iar mie mi-ar place sӑ am aşa note bune ca tine, adauga Flori fӑra sӑ stea pe gȃnduri. Toţi profesorii sunt încantaţi de tine.

-          Ei, lasă ca eşti şi tu printre cei mai buni din clasӑ..

-          Da, sunt cȃteodatӑ, dar nu ca tine, Crina. Tu eşti cea mai bunӑ!

-          Mulţumesc, spuse fata încet şi întoarse privirea timid. O întreba repede pe Flori daca o sӑ intre acum în casӑ. Ȋi era un pic frig dar nu îndraznea sa spunӑ.

-          Mergem imediat. Vreau doar sӑ îţi arӑt ceva special şi o luӑ de manӑ arătȃndu-i cu degetul ţarcul Ginei. Raţa mӑcӑni grabitӑ venind bucuroasӑ sӑ le întampine..

Crina rӑmase pe loc dupa ce o zӑri si trӑgȃndu-şi mȃna din strȃnsoarea Florei înganӑ cu o voce tremurȃndӑ şi şoptitӑ…Rӑţuşca cea uratӑ. Faţa ei era crispatӑ şi tristӑ.

-          Cum?

-          Nimic, nimic…se grӑbi Crina sӑ zicӑ.

-          Te-am auzit. De ce ai spus asta? Gina mea e frumoasӑ…

-          Da, desigur .Da, dar eu nu sunt….sunt …urȃtӑ.

-          Cum poţi sa spui asa ceva? Uitӑ-te la tine. Nu e adevӑrat.

-          Aşa mi-a spus Raul, cȃnd a stat cu mine în bancӑ. Mi-a spus ca sunt o vrӑjitoare cu nasul meu mare şi de asta am aşa note bune…zise ea cu tristeţe. Apoi m-a tot strigat răţuşca urȃtӑ.

-          Crina, doar ştii cӑ  Raul este un băiat care spune lucruri urȃte. Nu ar trebui sӑ îl bagi în seamӑ. Aporopo de poveste, raţuşca cea urȃtӑ devine o lebădӑ frumoasӑ…nu ar trebui sӑ uiţi asta.

-          Aşa mi-a spus şi mama cand i-am povestit! Crina oftӑ.

-          Hei, am o idee! Hai sa mergem la Robot. El are rӑspunsuri la toate întrebarile. Sigur o sa ai ceva de aflat.

Flori o conduse pe Crina pȃnӑ în camera fratelui ei. Luc plecase ca sӑ nu îi încurce. Acolo se jucarӑ o vreme. Scȃnteiuţӑ care le aratӑ cum funcţioneaza robotul. El avusese ideea de a construi aşa o maşinărie. Era bӑiatul cu idei fantastice şi un camarad minunat. La un moment dat el o trase pe Flori afară din camerӑ.

-          Ai spus că o laşi singura cu robotul …

-          Da, poate o va ajuta.

-          Dacӑ nu v-a gӑsi rӑspunsuri atunci cred ca trebuie sӑ mergem mai departe….sӑ îl prezentӑm pe Ricӑ.

-          Te referi aaa... la adevӑrul despre peştişor, nu ? Va crede oare?

-          Da, normal. Ştii ce poate el sa facӑ iar prietena ta pare sӑ fie tare de treabӑ.

-          Chiar este. De asta am insistat la Luc sӑ ne lase cu Robo.

Dupӑ cateva minute Crina ieşi din camerӑ şi îi intreba politicos dacӑ aveau sa se mai joace împreunӑ în camera cu roboţelul. Fata ei schiţa un zambet politicos. Nu pӑrea entuziasmatӑ sӑ continue. Cei doi prieteni se priviră cu subînţeles. Scȃnteiuţӑ o privi în ochi şi îi spuse pe un ton serios

-          Hai, Crina. E timpul sa ţi-l prezentam pe Ricӑ, cel mai special peştişor. Sigur o sa îţi placӑ. Flori mi-a spus cӑ iubeşti şi tu foarte mult animalele.

-          Aşa este. Ȋmi doresc tare mult sӑ pot avea şi eu unul…chiar şi un porc de Guineea.

-          Atunci, sӑ mergem, adaugӑ Flori.

 Fata se lasӑ trasӑ de cei doi înspre o camera ce avea o uşa roz. Imediat ce intrarӑ, Flori şi Scȃnteiuţӑ începurӑ sa îi vorbeascӑ în şoaptӑ cӑci aveau sa îi spunӑ un mare secret. Ȋnchiserӑ uşa încet dupӑ ei.

 

Aşa aflӑ Crina cum peştişorul fusese adus în cioc de un pelican vӑr cu Gina, ca mulţumire pentru ca o salvaserӑ de la moarte. Peştişorul trӑia într-un lac foarte ascuns oamenilor, unde mai erau alţi caţiva zeci ca el...şi nu era doar o poveste, ci era chiar realitatea. El chiar îndeplinea dorinţe....dar doar cele ce le considera bune.

-          CUM???? De unde ştiţi toate astea? întrebӑ Crina cu glas tare

-          Ssst…mai încet. Ȋl înţelege pe Scȃnteiuţa…şi pe mine. Pe cei care cred în el şi îi vorbesc serios uitȃndu-se în ochii lui.

-          Cum? Ei haideţi. ...fata era neîncrezătoare. Credea că rȃd de ea….aşa cum mai faceau şi alţii la şcoală.

-          Vrei sӑ îţi arӑtăm?

-          Da.

Scȃnteiuţӑ rosti solemn uitȃndu-se fix la el

-          Te rog sӑ te dai de patru ori peste cap.

Peştişorul îndeplini exact cerinţa într-o tăcere de cȃteva secunde. Crina era uimitӑ dar reuşi sa şopteascӑ

-          Chiar îndeplineste dorinţe? Credeţi că aş putea sa îl rog şi eu ceva? Singură…

-          Desigur. Ne găseşti afarӑ la Gina. O sa vezi cat este de specialӑ şi ea.

-          Chiar? In ce fel? Nu. Nu cred ca poate exista ceva mai minunat decȃt acest mic peştişor.

-          O sӑ vezi…dupӑ ce o să o cunoşti mai bine….Scȃnteiuţӑ îi facu cu ochiul.

 

Dupӑ cȃteva minute Crina ieşi surȃzătoare din casӑ. Se îndreptӑ spre Scȃnteiuţӑ şi Flori care stăteau cu răţuşca şi Ulise. Faţa ei era luminoasӑ şi mulţumitӑ. Nu avusese demult aşa o dupa-amiazӑ minunatӑ.

-          Pot sa te întreb ce i-ai cerut peştişorului? întrebӑ Scȃnteiuţӑ

-          Oricum ne va spune el…scapӑ repede Flori

-          Cum? Poate să şi vorbeascӑ?

-          Da, asta urma sӑ îţi spunem...

Copleşitӑ bunatatea celor doi prieteni şi vrȃnd să le mulţumeascӑ pentru tot, Crina se gȃndi sa le spunӑ despre dorinţa ei care nu era deloc specialӑ, dupӑ ea

-          Ca Raul să aibӑ parte de mai multӑ iubire. Numai un copil nefericit poate sӑ rӑneasca pe ceilalţi.

-          Ce?N-ai cerut ceva pentru  tine…

-          Peştişorul mi-a clipit cu un ochi şi a dat de trei ori din aripioare, aşa cum mi-aţi spus voi. Asta înseamna ca îmi va îndeplini dorinţa, continuӑ ea liniştit

-          Da…dar…cum? Tocmai pentru Raul care s-a purtat aşa de urȃt cu tine?

-          Eu l-am iertat şi sper să fie bine. Nu aveam nevoie de nimic pentru mine…doar de prieteni cӑci eram cam singură dar acum cred că vă am pe voi, nu-i aşa?

Cei doi o luarӑ de mȃnӑ şi se îmbraţisarӑ gӑlagios. Luc le privea joaca, de pe geam binevoitor. Se simţea ca avea şi el un merit pentru acea îmbrăţişare, doar le cedase roboţelul pentru joacӑ.

-          Desigur, hai cu noi sa îţi povestim misterele Ginei şi ale peştelui vorbitor.

-          Ştii, ideea este că nimeni nu ne crede iar multe din ideile mele fantastice vin chiar de la ei, mai adaugă Scȃnteiuţӑ şi îi facu din nou cu ochiul. Crina şi Flori rȃserӑ.

 Copiii se îndepărtarӑ voioşi. Ulise îi urma dȃnd din coadӑ. Norii erau pe cer şi primavara întarzia sӑ aparӑ, afarӑ pӑrea deodatӑ mai cald şi mai placut .

 

 

 Urmariti-ne si pe Facebook: vremeacopilariei

   A14, C 11

 

 

 

 

 

Incurcatura unui iepuras

Marta, era o iepurica foarte tanara, frumoasa dar un pic cam dolofana si cu o blanita alba imaculata. Doar ochii ei mari si albastri semanau cu cei ai tatalui ei, un stra-stranepot al respectatei si binecunoscutei familii a primilor iepurasi de Paste. Mama ei era o iepuroaica comuna, de culoare maro-cenusie, harnica, blanda, cu inima mare si dreapta.

De la ea invatase Marta sa fie altruista, vesela si buna.  Toti o simpatizau. Cat era micuta, Marta era extrem de prietenoasa cu toate vietatile padurii. Cand se intalneau puii de animale, in luminisul de la poalele dealului impadurit, ea avea grija de toti. Se juca in fiecare zi cu caprioara Aneta, cu veverita Saftica cea eleganta ce locuia in acelasi arbore cu ea, cu surorile randunici Anileta si Carileta ce isi aveau cuibul la o gospodarie a unui cioban. Cu timpul se alatura lor o micuta aricica, Lizeta, pe care o stiau si randunelele surori, care o convinsera si pe vulpita Olguta jucausa, sa li se alature. Orele, zilele si mai apoi verile treceau placut in grupul de prietene cu multe jocuri, ale tuturor. Odata cu venirea toamnei animalele dispareau prin culcusurile lor sau plecau in tarile calde. La venirea primaverii incepeau iarasi sa se adune in luminis, sa se joace.

Anii insa le facura pe fiecare sa creasca diferit, in felul lor. Intr-o vara, Marta le convinse pe celelate ca doar jocurile si ideile ei erau cele mai bune si trebuiau luate in considerare in primul rand.. Mereu trebuiau sa faca intai ce dorea ea si nicicand nu mai era timp si de altceva ce ar fi vrut ele. Celelate prietene o acceptara si asa fiindca inca o iubeau si sperau sa redevina cat mai curand asa cum fusese odata.

Iepurica Marta pe masura ce crestea vedea cum toate vietuitoarele padurii il respectau si chiar linguseau pe tatal ei, care avea cea mai importanta fabrica de jucarii si oua de Paste din zona. El era asadar o figura importanta in padure fiind cel desemnat a se ocupa de copiii din tinuturile apropiate padurii, in ziua Pastelui. Ea intelesese ca in curand ii va lua locul tatalui ei si urma sa fie Iepurasul de Paste si de aceea incepuse sa sa simta mandra si chiar cu mult mai speciala decat restul animalelor. Era din ce in ce mai convinsa ca asa era. La scoala, era chiar destul de buna: nimeni nu o egala la orele de lucru manual sau la desen iar prietenele ei pareau adesea lipsite de talent si…novice pe langa ea. Incetul cu incetul deveni din pacate foarte increzuta pe baza acestor motive.

In urmatoarea vara randunelele venira din nou acasa, la cuibul de la casa ciobanului. Cum ajunsera ele le salutara pe oitele cunoscute si se jucara cu mieii noi aparuti. Apoi vorbira si cu calutii, magarul si cainii ciobanului ca sa vada ce mai facusera toata iarna. In final ele se dusera nerabdatoare in poiana sa-si caute prietenele. Acolo fura primite doar de Vulpita Olguta care le saluta pe un ton dulce, dar si cu o privire ciudat de sireata. Mai in departare, Marta si Saftica nici nu le privira. Erau neasteptat de nepasatoare. Dupa o vreme ducandu-se catre cuib o intalnira pe caprioara Aneta care le povesti pe un ton amar ca ii fusese interzis sa mai calce prin luminis de catre Marta, care impunea celorlati absolut tot ceea ce au voie ceilalti sa faca acolo. La fel o alungase si pe aricica Lizeta, pe motiva ca le putea intepa cu tepii ei. Puii mici de animale erau alungati daca nu o ascultau cu totul pe Marta. Ramasera doar mistretica Sarita si mult mititica soricica Ani-mica. Acestea erau prea mici ca sa inteleaga ce se petrecea si erau fericite ca le baga in seama cineva mai mare.

Randunelele surori nu se mai dusera nici ele prin luminis afland tot de la blanda caprioara Aneta ca nici vulpita Olga nu le mai dorea prietene dar nu avea curajul sa le-o spuna direct. De fapt, ea,Vulpita cea sireata si veverita Saftica cea  mereu la moda erau umbrele iepuroaicei rautacioase si nu ar fi contrazis-o cu nimic. In clubul lor nu mai era loc pentru celelate care de fapt nu impartaseau comportamentul lor…si ele o stiau. Trebuie spus ca toate aceste schimbari ale Martei erau straine parintilor ei, care nu stiau si nu observau comportamentul urat al fiicei lor . Ei erau prea ocupati cu magazinul lor ca sa vada ce se petrecea.

Asa ca Aneta caprioara, Lizeta aricica, cele doua randunele si alti doi frati capre negre: Mira si Eduri decisera sa nu mai mearga prin poiana si sa se joace impreuna, frumos si respectandu-se unii pe altii. Ei uitara o vreme de animalele care se purtasera urat cu ei. Descoperira un alt luminis mai mic, dar placut in marginea padurii unde toti cei alungati erau bineveniti. Cateodata veneau si mieluseii sau manzul ciobanului acolo ca sa zburde impreuna. Vremea frumoasa se imbunatatea cu fiecare zi si se apropia Sarbatoarea Pastelui.

Intr-o dimineata, Corbul Teleflet care mereu aucea vestile in padure, zbura deasupra ei tipand de zor ca Iepurele de Pasti, Surul patise un accident.

Copiii care se jucau afara incepura sa se intrebe:

-         Oare cine va duce cadourile si va pune ouale vopsite prin curtile oamenilor?

-         Eu cred ca sotia lui….se auzi o voce.

-         Doamna Suru nu paraseste niciodata padurea…

-         Atunci ? Cine? se intrebau toti

Ceea ce copiii nu stiau era ca si ea plecase cu tatal Martei la un spital si fiica lor ramasese sa se ocupe de treaba tatalui ei. Foarte sigura pe ea ii spuse tatalui sau inainte de a fi plecat ca nu trebuie sa il cheme pe unchiul iepuroiul Maroniu pentru ca ea va face tot ce trebuie in locul lui.

-         Esti siguram comoara mea?

-         Da, tata. Sunt acum mare. Ai incredere in mine.

-         Da, dar stii cat de multe sunt de pregatit…mai adauga iepurasul de Paste

-         Stai linistit. Am o gramada de prieteni care ma vor ajuta. Da-mi sansa sa iti demonstrez.

-         Bine. Cred in tine.

Tatal, se gandi ca nu ar fi bine sa ii taie elanul si sa nu ii acorde aceasta sansa, asa ca incerca sa-si inabuse grijile si pleca un pic neimpacat insa nu avea de ales..

Primul drum il facu Marta, catre vizuina Safticei. Aceasta cand ii deschise usa avea bretonul proaspat intins si o rochita colectie unica, noua, pe ea. Marta o privi surprinsa si o intreba inainte de a-i spune problema ei:

-         Pleci undeva?

-       Normal, ai uitat? Doar ti-am spus ca merg in Landro, la cateva paduri spre apus, unde voi participa la o prezentare de moda.

-         Ah, da…nu am uitat, incerca Marta sa nu fie surprinsa ca uitase, caci de obicei nu retinea nimic din ce nu o interesa.

-         Vroiai sa-mi spui ceva? Continua veverita in timp ce isi misca labutele ca sa i se usuce lacul de pe unghii.

-         Nu, nu…doar sa-ti urez drum bun, zise Marta  si se intoarse putin ingrijorata de faptul ca nu o va putea folosi...

Nici la vulpita Olguta nu avu mai mult succes pentru ca ea era deja plecata. Mama ei ii spuse ca o trimisese la o tabara de invatare a limbii pasaresti. Ea era era singurul lor pui si doreau sa fie foarte educata.

Marta incepu sa se framante serios. Ajutoarele ei de baza erau plecate si cu cei mici Sarita si Ani-Mica nu prea putea sa faca nimic. Ele nu puteau nici picta oua la masina si nici duce cadouri asa multe drumuri. Parintii lor nu le lasau singure inca…Se gandi sa se apuce de treaba, caci totusi mai erau trei zile. Putea sa reuseasca.

In prima zi a muncit fara pauza toata ziua si noaptea la impahetat cadouri. Mai erau inca asa de multe si simtea ca o dor tare labutele. Se intinse putin pe podeaua magazinului si crezu ca va dormi o ora dar cand se trezi observa ca trecu inca o zi. Acum ingrijorarea fu inlocuita de disperare. Cum o sa termine? Nu avea cum!  O sa il dezamageasca pe tata. Ce o sa zica apoi toti care nu-si vor primii cadourile: animalele si copiii ce il asteptau pe Iepurasul? Privind asa, pe fereastra de la copacul in care locuia vazu in departre cele doua randunici, cu care nu mai isi amintea de cand nu le adresase o vorba. Ele se jucau fericite prin aer.

-         Heeei Ani, hei Cari! Saluuut! Ce mai faceti?

Se trezi ca le face cu mana. Ele puteau fi salvarea ei. Oare o sa …

Randunelele venira imediat spre ea cu o fata un pic neincrezatoare.

-         Buna, Marta. Suntem bine, tu?

Randunelele zburau in jurul ei iscodind-o si privind-o cu suspiciune.

-         Binisor, raspunse ea cu o voce vinovata si privind in jos.

Cele doua randunele intelesesera totul din priviri.

-    Ai probleme cu organizarea Pastelui?

-      Vrei sa te ajutam cu impartitul oualelor si cadourilor? zisera pline de voiosie cele doua.

Marta ramase fara cuvinte. Cum sa fie asa de dragute si amabile cu ea…cand se purtase asa de….groaznic?

-         Chiar vreti sa faceti asta? intreba Marta cu ochii scanteind de emotie si adauga apoi pe un ton nesigur:

-         Ma puteti ierta ca v-am suparat?Am fost nedreapta cu multi…

-         Da, desigur ca te iertam. Toti mai gresim uneori, trebuie sa intelegem bine acest fapt. Apoi, prietenii se ajuta la nevoie, nu-i asa?

-         Da, da, desigur. Asa este.Va multumesc. Va multumesc mult de tot. Sunteti niste prietene adevarate. Marta sarea intr-un picior caci grijile ei pareau sa se duca odata cu zborul celor doua ce ciripeau ascutit deasupra padurii chemand-i pe ceilalti.

In luminisul mare de la poalele padurii se adunara in scurt timp toate vechile prietene si se pusera pe treaba. Marta fu uimita de cat de frumos desenau cele doua randunele, poate chiar mai frumos ca ea si ceilalti impachetau repede. Aricica Lizuca butona cu tepii ei foarte bine masina de vopsit oua si  caprioara fugea repede ca gandul cu pachetele cu jucarii. Capritele mergeau cu cosurile de oua si le atarnau prin arbusti ori le ascundeau prin iarba. Randunelele chemara in ajutorul lor si manzul ciobanului ce se alatura Caprioarei iar cainii ii insoteau ca sa se asigure ca nu ii vede nimeni pe unde mergeau. In zori de zi, cand oamenii ieseau de la slujba de Inviere si clopotele bisericii rasunau cristalin in vale, toate animalele se intalnira ispravind la timp toata treaba. Priveau din luminis spre valea luminata acum de zeci de lumanari din mainile omenilor. Era atata pace si bucurie! Se auzeau peste tot:

Hristos a inviat! Adevarat a inviat! Si cantecele de bucurie se revarsau din biserica rasunand in toata valea.

Animalele se privira multumite si fericite. “Cu adevarat acesta este sarbatoarea iertarii si renasterii, a schimbarii in bine de care toata lumea ar trebui sa tina seama”se gandea in sinea ei Marta, aflata in mijlocul vechilor ei prietene din copilarie.

E de prisos sa spun ca acel Paste fu un succes si toata lumea fu multumita.

Iepurele Suru cand venii inapoi peste cinci zile o felicita pe fiica lui, Marta in fata tuturor animalelor padurii stranse special cu acesta ocazie. Stiau ca fiicei lui ii va fi desemnat oficial rolul lui.Toti asteptau ca Suru sa ia cuvantul.

-    Iata, dragii mei fiica mea, urmatorul iepuras de Paste ce a dovedit…

 Marta il intrerupse neasteptat pe tatal ei si ii spuse:

-      Nu pe mine trebuie sa ma pui, tata, ci pe toti care sunt cu noi si care sunt cu adevarati…minunati.

-         Cum? De ce? se auzeau intrebari din toate partile. Nimeni nu mai pomenise asta. Intodeauna doar iepurasul impartea cadouri in timp ce ceilalti se pregateau de sarbatoare facand curat sau mancare.

Marta continua:

-         Eu singura nu as fi facut nimic fara toti prietenii mei. Numai impreuna putem reusi sa facem usor ceea ce unuia singur i-ar fi fost greu… De azi inainte imi doresc sa vina cu mine toti care vor sa ajute. Impreuna putem fii puternici. Toti putem impartii cadouri, bucurii.

-         Multumim. Multumim!strigara ceilalti pui de animale. De mult timp isi doreau sa poata face si ei ceva dar nu li se dadura niciodata ocazia.

La adunarea aceea fura prezente si veverita Saftica si vulpita Olguta. Ele observara multumite de cat de mult se schimbase iepurica Marta. Se bucurara mult ca nu mai trebuiau sa ii suporte toate iesirile rautacioase, jignirile si laudele personale. Se parea ca acest Paste a fost unul important pentru Marta pentru ca a facut-o sa invie si ea, intr-un fel diferit, dar frumos  apreciind cat de importante si pretioase sunt: bunatatea, modestia, prietenia si bineinteles iertarea.