Cele trei
surori
Trei
borcane stateau pe raft multicolor. Era cam cald acolo sus, aproape de tavan. Una
dintre ele a oftat:
- De ceva timp, ma tot gandesc la fratii si surorile noastre. Imi amintesc cum stateam in camara racoroasa pline ochi de magiun, dulceata cu nuci, zacusca sau muraturi. Pe mine ma indesa cu gogonele. Ah, cat de bine era! Eram in mare forma...cata grija aveam sa nu se strice!
-
Da, soro.Ce vremuri! Cand am ajuns in acesta
casa eram asa de multi ca umpluseram toate rafturile. Imi amintesc de cum ne invelea gura cu celofan
si sfoara, Doamna nostra dupa ce ne fierbea de eram sa explodam in apa fierbinte.
Cateodata ne lasa inghesuite la incins in sauna, adica in camera-cuptor. Ce
emoti pe noi, acolo dar si ce distractie.
-
Mie,
imi place mai mult acum cu capacele astea noi, colorate. Poti schimba de la un
sezon la altul, stilul, mai zise a treia.
-
Ei,
dar ce conteaza capacul? Tu nu intelegi esenta problemei, se pare. Nu vezi ca
acum nu mai suntem in camara acolo unde ne era locul? Cine stie ce s-o alege
din noi…aproape ca-mi lipseste bein-marin, in cratita cu bulbuci...
-
Nu
stiu de ce iti faci asa probleme. E adevarat ca de ceva timp nu am mai vazut-o
pe Doamna noastra si imi lipsesc si mie baile acelea si masajul cu peria
colorata dar nu vezi ca aici e cald si bine. Vedem pe fereastra lumea care
trece, fata de cand eram inchise in camara. Suntem impodobite cu paiete, hartie
colorata si panglici....e magnific.
-
Mie,
una tot imi pare rau ca draga noastra familie nu a ajuns cu noi, aici si au
fost trantite in cativa saci si dusi….cine stie unde?
-
Ei,
cum unde? Degeba esti asa urisa soro, ca nu iti amintesti nimic. Am inteles de la o tigaie veche cand inca eram
in camara ca borcanele si sticlele ce se respecta ca verisoarele noastre se duc
intr-un fel de cimitir urias unde sunt sparte bucatele si topite…brrrr, ma infior cand ma
gandesc la asta.
-
Pai
si tu soro, nu iti amintesti decat partea neagra. Mereu vezi partea goala a
paharului….ah, da si à-propos de pahar, mie mi-a soptit unul de cristal fin de
pe masa, odata cand stateam alaturi, el cu vin si eu cu serbet, ah…ce vremuri
romantice….
-
Hello!
Ce ti-a soptit? Ei, tu, hai treci la subiect si lasa visarea.
-
Da,
bine, spuse borcanasa a treia ce era
invelita in panglici roz si albe. Ei, bine
fetelor mi-a spus ca din faramele acelea minuscule noi renastem din nou,
ca pasarea Phonix despre care citea acum cateva zile micuta noastra stapana,
Vichi.
-
Cum
sa renastem, mai ? Crezi asemenea lucruri? Ha, ha, ha! …Rase cu pofta cea
dintai ce era mare si dolofana. Avea in jur prinsa o hartie creponata rosie, ce
se desprinsese din loc in loc dar era legata cu o panglica mov si un capac
auriu. Avea si o eticheta doar ca ele nu stiau sa citeasca limba oamenilor.
-
Intodeauna ai fost o visatoare, visezi la
lucruri care nu exista. Tu nu intelegi? De cate ori fierbeam sau eram spalata
aveam cele mai mari emotii sa nu cumva Doamna sa ma scape din mana si sa ma
sparga sau crape ca atunci stiam ca ma asteapta GUNOIUL, adica sfarsitul…caci
am vazut o surata ce a sfarsit astfel. Ea incerca a doua sa vorbeasca tare
pentru ca sa acopere rasul sonor al celei mari. Am vazut asta! Uite, eu cred ca
atunci cand Vichi se va plictisi de noi o sa se termine TOTUL…adica viata
noastra.
Borcana de mijloc nu avea niciodata mari
sperante. Era ‘realistica’, spunea ea cu mandrie. Invelisul ei era pe departe
cel mai aratos si tot nu era fericita. Avea paiete verzi lipite si un capac cu
un trifoi pictat. Fetita se mai juca cateodata cu ea, mangaind paietele in sus
sau in jos ca sa le schimbe nuanta, caci era acel material smecher, care se mai
pune si pe tricouri. Atunci ea avea mari emotii sa nu o scape din mana pe jos.
-
Ei,
credeti ce vreti voi…eu prefer sa fiu o visatoare spuse cea mica si roz, adanc
ranita.
Mereu disconsiderau parerile ei si cam tot ceea
ce spunea ea in general. Incepu sa se uite suparata pe fereastra caci era tare
interesant afara. Picau din cer mici bucatele albe si incet dar sigur totul era
acoperit. Fu intrerupta din visare de Vichi care navali pe
-
Vichi,
Vichi! Hai trezeste-te trebuie sa mergem la concertul de colinde, se auzi
glasul mamei ei urcand catre camera fetitei. Acesta sari din pat vesela ca intodeauna
si in cateva minute se pregati de plecare imbracand o frumoasa rochita rosie.
-
Nu
uita sa-ti iei DONATIA ta pentru copiii de la orfelinat, pentru care se strang
bani la concert.
-
Da,
mama. Fetita isi puse un scaun si
insfaca borcanul roz de la locul lui.
Totul se petrecu asa de repede ca micuta
domnisoara roz abia apuca sa le sopteasca surorilor ei: La revedere! O sa merg
la un concert….ce vis…poate e si un bal acolo!
In urma ei ramase o mica panglica roz, atarnata
de un cui al raftului...Nu avura timp prea mult de vorbit intre ele zilele care
urmara, mai ales ca dolofana rosie nu o putea convinge pe cealalta sa fie
increzatoare.
-
Soarta iti este asa cum sunt gandesti ! ii repeta cea mare
-
Ei,
ce fac daca asa sunt eu, le vad tare realistic. Asa cum a plecat Rozalina asa o
sa mergem si noi. Imi pare rau ca o sa dispar caci mai aveam atatea lucruri de
facut si de vazut….
Soarta parca ii auzise gandurile ei negre si ii raspunse repede caci se vazu luata de
Vichi, golita de continut si aruncata la cosul de gunoi in timp ce fetita
zambea fericita si nepasatoare la suferinta ei numarand atenta banutii insirati
pe masa.
-
Acestea
sunt banii pe care, pe care i-am strans eu pentru cand o sa am nevoie. Oare cum
i-a spus mama? Icomie, econie….ia sa citesc eticheta de pe capac. Vichi
silabisi E-CO-NO-MII. Economii!! Acum am nevoie de ei! O sa cumpar cate un mic
cadou mamei, tatalui si fratelui meu pentru acest Craciun. Mamei o sa ii cumpar
o esarfa, lui tata un fular si fratelui meu, care iubeste cartile o sa ii iau o
carte ! Ce bine ca am pus deoparte bani de-a lungul anului!
Fetita o zbughi pe
- Ti-e usor tie, dar nu tu nu zaci asteptandu-ti safrsitul, fu ultimele ei cuvinte ce se auzira dintre foi aruncate si resturi de creioane.
Trecura multe zile si chiar luni sau poate cine
stie chirr ani si dolofana noastra rosie se tot gandea ca ramasese ultima din
neamul ei, singura pe lume. Privea melancolic pe fereastra cum Vichi facea ture
cu bicicleta pe strada linistita, anotimp dupa anotimp. Adormea des …pesemne
de la varsta. Din cand in cand mana delicata a fetitei aluneca pe sub capac si
impingea inautru cateva bancnote.
-
Mai
am un pic! Zicea adesea ea privind eticheta
-
Un
pic pana sa plec si eu , ar fi adaugat dolofana rosie numai ca nu era auzita.
Intr-o zi
se petrecu insa ceva minunat: Vichi intra in camera plina de bucurie
avand in maini un trofeu. Din ceea ce vorbea cu bunica ei se intelegea ca ea
castigase o competitie de ciclism. Dolofana avea din nou companie: caci
obiectul era din cea mai minunata sticla alb si roz! Cine credeti ca a vorbit
dupa ce
- Buna, dolofano! Unde este verzisoara cea serioasa?
-
Ha?
Cum stii care imi e numele?
- Hei, sunt eu, Rozalina….Normal ca nu ma recunosti cu infatisarea asta noua . se auzi un glas plin de mandrie.
- Rozalino? Tu esti? Ai, ai ....inviat? Cum de te-ai transformata asa?
- Multe intrebari si toate au raspunsuri bune. Drumul reciclarii este bun dar singura conditie este ca oamenii sa ne arunce in locul corect. O sa avem ce povesti o vreme.
Intr-un raft, intr-o camera, intr-o casa, intr-un oras dintr-o tara pe un continent doua piese de sticla vorbeau despre miracolul vietii.
- Cam asa ceva.
