Poveste pentru surioare

Intr-un orasel micut traiau doua surioare alaturi de mama si tatal lor. Fetitele :Dalia trecuse de 8 ani si cea mica, Lina urma sa implineasca 5 ani.Tatal fetitelor nu putea sa stea prea mult alaturi de ele, fiind ocupat mereu cu munca sa. Mama lor statea cu ele inca de cand erau micute. Ea le invata dragostea si respectul una fata de cealalta insa erau cazuri cand micutele ajungeau la neintelegeri  izvorate din tot felul de lucruri marunte. Asa se intampla mereu intre frati.

Dalia era foarte atasata de mama ei inca de dinaintea nasterii surorii ei, astfel ca chiar si acum dupa atatia ani de la venirea Linei pe lume tot incerca sa ramana pe primul loc in fata mamei ei si era hortarata sa nu il cedeze asa de usor. Ei mereu i se parea ca mama nu ii dedica suficient timp si ca Lina poate sa se  descurca bine si singura. Cateodata seara, inainte de culcare, “surioara” Daliei ii spunea mamei cu un ton sfios ca si-ar dori si ea mai mult timp pe care sa-l petreaca doar cu mama dar nu indraznea sa ii ceara nimic in timpul zilei ca sa nu o supere pe sora ei pe care o adora…

Dalia era o fetita foarte frumoasa, satena cu ochii verzi cu gene bogate, inalta si subtirica ca o trestie, cu mainile fine si glas cristalin. Avea foarte foarte multa imaginatie astfel ca atunci cand povestea inventand povesti sau jocuri toti ceilalti copii o ascultau captivati. Afara de asta, Dalia avea un mare talent la desen uimind inca de mica pe cei care i-au vazut desenele. Avea atatia prieteni cati isi dorea, fiind destul de populara intre copiii care o cunosteau si ii doreau sa ii fie alaturi in jocurile ei. Maruntica, Lina era bruneta cu ochii negri ca mura. Tenul ei masliniu ii dadea o figura calda si buna. Ea mereu o urma pe sora ei, de mica fiind astfel ca nu avea prieteni de varsta ei si toti cei care o inconjurau pe Dalia o numeau “surioara Daliei” sau mai simplu “surioara”. Micuta Lina avea o singura pasiune: calutii, poneii si in general animalele de a caror viata si mod de comunicare (fara grai) o captivau.

Ea  inventa povesti si jocuri (cu animale) care le impartasea mami ei si singurului ei prieten Erik, un baietel de varsta ei, fratiorul unei prietene de-a Daliei. Erik, fratele Soranei locuia cu familia in partea de vest a orasului. Din cand in cand, copii se intalneau in curtea gradinitei unde se jucau impreuna, Dalia cu prietenele ei si Lina cu Erik. Erau singuruele momente cand Lina, se juca cu altcineva decat Dalia si adeseori ii povestea prietenului ei despre jocurile, visele sau desenele ei.

De multe ori, Dalia radea de desenele Linei spunand ca nu avea sa o ajunga niciodata. Surioara, uneori plangea refugiindu-se in bratele mamei sale alteori incerca din rasputeri sa se ascunda si se supara doar un pic...Mereu cand Dalia o chema la joaca, ea mergea imediat, uitand de toate cele indurate. Cand mama si Dalia erau ocupate cu lectiile sau activitatile, surioara se juca singura intr-un colt cu calutii ei de plastic sau desena linistita cu creioane colorate imaginandu-si ponei zburatori si palate de printese sau unicorni inaripati si zane. Uneori, ea creiona imagini dupa povestile Daliei pe care le asculta cu drag cand sora ei mai mare dorea sa i le impartaseasca. Cateodata arata aceste desene, alteori le punea pur si simplu pe masa ei.

Intr-o buna zi copii din micutul orasel fura chemati la un concurs. Tatal lui Erik, un scriitor faimos in toata lumea, un cetatean de onoare al orasului a anuntat ca va premia cea mai buna povestire scrisa de copiii. Povestea urma sa apara in ziarul local si urma sa fie tiparita, intr-o carte de povesti, pentru a fi distribuita in toata tara. Autoarea sau autorul urma sa primeasca o calatorie de vis intr-o destinatie necunoscuta inca de toti, dar cu promisiunea ca va fi de neuitat si ca fiecare copil sigur si-o doreste. Misteriosul premiu au pus in miscare parintii si profesorii, fiecare incurajandu-si copii sa creeze o poveste fantastica.

Dalia care era fascinata de lumea povestilor de mica si avea trei dosare pline cu creatii pe care le inventase singura inca de la 5 ani. Ii era foarte greu sa se opreasca asupra uneia din ele. Pana la urma alese o poveste. Povestea a fost trimisa si dupa doua luni de asteptare toti copii au fost invitati la o serbare de decernare a premiilor. Familia Alexe tatal si mama lui lui Erik si Sorana prietena Daliei ,era toata acolo, in sala, in loja de onoare.Toti asteptau cu nerabdare momentul anuntarii castigatorului. Toti sperau in secret sa castige si toti erau curiosi de minunata calatorie promisa.

Povestea despre prietenia dintre un catelus parasit si un ponei schiop a cucerit inimile tuturor astfel, ca autoarea, Dalia a fost aplaudata de intregul oras. Tatal  lui Erik anunta:

-        In seara acesta, doresc sa felicit o tanara extrem de talentata care ne-a dat o mare lectie, aceea ca nu trebuie sa judecam dupa aparente. Poneiul schiop a putut fi vindecat cu iubire si atentie iar catelusul parasit a devenit un prieten de nadejde, acordanduli-se doar o sansa de catre o persoana cu o inima mare.

Toti au aplaudat indelug. Surioara o privea cu ochii ei negrii si mari plini de admiratie si mandrie. Dalia, emotionata abia a putut sa spuna:

-    Multumesc tuturor. Multumesc mult.

-    Acum trebuie sa anunt premiul mult asteptat, spuse domnul Alexe, tatal lui Erik. Aceata este o excursie la un castel adevarat in StoriesLand, unde se organizeaza special pentru copii: turinuri, baluri cu printese si printi chiar si o calatorie cu balonul… Felicitari, Dalia!

-   Sunt foarte fericita, este un vis implinit, spuse Dalia complet naucita de o asa surpriza.

Apoi, Doamna Alexe venii la ea sa o imbratiseze si ii spuse ca nu va merge singura caci si fiica ei, Sorana urma sa fie trimisa de pariniti in acea excursie ca sa se distreze. Dalia, avea acum o bucurie dubla caci afara de excursia in taramul de vis avea sa o aiba alaturi si pe prietena ei draga.

Pregatita cu un mic geamantan roz cu picatele si la gat cu o esarfa asortata, Dalia isi lua ramas bun de la familie si pasi plina de emotie in limuzina care o astepta in fata casutei si pleca impreuna cu o profesoara care urma sa o insoteasca de-a lungul calatoriei. In avion, Dalia incepu sa o caute din priviri pe Sorana, prietena ei pe care nu o vedea nicaieri. In final, in timp ce avionul decola o intreba pe insotitoare ei, distinsa profesoara Grundi unde este prietena ei care trebuia sa vina la castel cu ea. Domnisoara ii raspunse sec:

-        Ah, Domnisora Sorana a facut varicela si nu a mai putut participa. Credeam ca v-a spus mama ei. Tot orasul stie ca sunteti prietene apropiate si cine stie poate chiar si acesta e motivul pentru alegerea povestii dvs ca fiind cea mai buna din concurs… Nu e parerea mea, sa nu va suparati pe mine domnisoara, eu va spun doar ceea ce am auzit prin oras...

Dalia incremenii si nu mai avu nici un cuvant sa spuna fiind complet uimita si umilita. I se puse un mare nod in gat. Totusi fu destul de inteleapta sa nu arate nimic din ceea ce simtea prefacandu-se a nu fi afectata de cele spuse. Intre gandurile ei calatoria cu avionul i se paru scurta. Dalia, desi incerca sa fie destinsa si sa se bucure de privelisti avea o mare o neliniste ce crestea odata cu apropierea de FairiesLand. Se gandea cum o sa se simta intre atatia copii necunoscuti si daca va reusii sa se distreze cu noii prieteni ce urma sa isi faca acolo.Va reusi oare ?

La castel primii o camera mare, de adevarata printesa. Camera era tapitata cu un material fin roz tesut cu fir de aur si patul urias cu baldachin era plin de perini colorate. Uitandu-se in dulap descoperii o multime de haine :de la cele de calarie, pana la rochii vaporoase de zi si rochii bogate si stralucitoare de seara. O caseta cu multe bijuterii sofisticate se odihnea in fata oglimzii. Dalia era uimita de o asemenea camera, a carei toaleta era mai mare decat camera ei de acasa. Se tranti in pat tacuta si privea spre tabvanul pictat cu zane si printese dintr-o tara indepartata. Se gandii  deja cu dor la cei de acasa  si adormii cu ei in gand. Fu trezita de bataia in usa a doamnei Grundi care o chema la cina.

Cobora in salonul de luat masa si acolo, se trezii deodata privita cu interes de mai multi ochi. Erau peste 30 de copii veniti acolo in tabara. In acel moment in care nu stia unde sa o apuce, glasul doamnei Grundi o trezi la realitate atragandu-I atentia unde sa stea. Lua loc la o masa alaturi de Doamna G si de alte doua fetite. Manca tacuta avand impresia ca toata lumea se holba la ea. Apoi isi dadu seama care era motivul interesului starnit de ea. Toti copii erau imbracati aproape somptuos in timp ce ea coborase intr-o pereche de blugi cu un jerseu alb.

-        Buna, eu sunt Ariana ,spuse o fetita din dreapta ei. Ai sosit azi? Tu esti fata cu concursul?

-        Da, eu.

-        Cred ca esti obosita. Poate ne vedem maine la ora de calarie…Iti place sa calaresti?

-        Aaaa, eu….zise Dalia uimita de voiciunea fetitei care ii adresase acesta intrebare. Eu nu stiu sa calaresc.

-        Cum nu stii??!!! Zise fata din stanga ei care avea sa afle mai tarziu ca o chema Eliza si desii purta ochelari era foarte sportiva. Adora sa incerce toate lucrurile noi. E simplu. Daca vrei te ajut eu. Prima data cand am am incercat asta aveam 4 ani si am calarit un ponei. Cred ca si tu ai vrea unul la inceput sau doresti direct un cal?

-        Eu, chiar nu stiu ce sa zic. Poate ar fi mai bine sa incerc un ponei…

-        Ei, hai, zise Ariana care murea de nerabdare , in secret, sa o vada cum se va chinui sa invete de prima data sa calareasca un cal. Nu e asa de greu.

-        Da, adauga Eliza entuziasmata sincer. O sa te descurci.

-        Bine, zise cu nesiguranta in glas, Dalia.

-        Atunci, asa ramane. Maine la ora 8 te asteptam la grajdul castelului. Pe maine!

Ariana si Eliza se ridicara de la masa si in timp ce se indepartau, Doamna Grundi care fusese tacuta tot timpul cine ii spuse Daliei.

- Sper ca nu ai de gand sa mergi. Trebuie sa astepti ziua de calarit cu instructorul de aici. Poate fi periculos.

Dalia nu vru sa para slaba in fata doamnei Grundi careia simtea ca trebuie sa ii arate ca are valoare ii raspuse repede, parca sa nu cumva sa isi pierda cuvintele:

-        Nu aveti grija. Stiu eu cum sa ma descurc. Acum voi merge la culcare. Noapte buna.

Apoi se retrease repede ca sa nu dea ocazia Doamnei Grundi sa o mai intrebe ceva, bucuroasa ca ii putuse raspunse astfel incat sa ii raspunda cumva la cele pe care i le spuse de acesta in avion.

A doua zi, la ora 7, Dalia era deja in grajd. Cum nu gasi pe nimeni acolo, incepu sa exploreze cu grija locul si sa priveasca la caii si poneii aflati inauntru. Zarii un armasar negru extrem de frumos care fornaia din nari si parca era nerabdator sa iasa la plimbare. Gandi ca trebuie sa fii calaret experimentat ca sa poti urca in spatele lui. Merse si mai vazu alti cai mai mari sau mai mici. Se gandea cat de mult i-ar fi placu Linei acel loc si ii paru rau ca nu era acolo cu ea. Pentru prima data ii regreta prezenta ei dulce si blanda. Plimbandu-se alene ii atarase atentia un ponei grasut, care o privea cu ochi blanzi si oarecum familiari.Il mangaie si poneiul raspunse cu un nechezat usor si o privire foarte prietenoasa. Il indragii imediat. Pasii inauntrul incaperii unde satea poneiul si ii citii numele pe o tablita: Fulger.”Hm, isi zise ea, chiar nu cred ca I se potriveste unui ponei asa de mic si gras. Oare cine o fi pus numele acesta stupid?” si apoi isi zise “Ce ar fi daca asi pune o sa pe el si sa incerc sa invat singura sa calaresc pana vine noile mele prietene. Asa nu o sa le dau sansa sa rada de mine” Gasi aruncata intr-un ungher prafuit o sa foarte veche sa, care banui ca a lui Fulger trebuia sa fie si se gandii ca demult nu a mai fost calarit daca era asa de veche si aruncata intr-un colt. Ii era un pic teama si totusi  ceva parca o imboldea sa il calareasca. Privirea micutului parca o indemna sa faca asta. Isi facu avant si sari in sa. Atunci , poneiul incepu sa mearga exact invers decat trebuia  adica inspre zid. Dalia, credea ca o sa se loveasca si isi puse mana la ochi cand vazu uimita cum o poarta se dechise acolo si pasi intr-un camp superb plin de cele mai uimitoare si sclipitoare flori. Ea descaleca. Lumina era orbitoare acolo desi soarele abia rasarise la castel…Fluturi uimitori se roteau deasupra campului de flori unde bazaitul insectelor se amesteca lin in cantecele pasarelelor maiestre. La marginea campului incepea o padurice si dincolo de ea, pe un delusor se zareau zidurile unui castel care…semana oarecum cu castelui unde se tine tabara cu copii. Oare unde era???

Imediat ce au pasit in acel camp de basm, Fulger se transforma intr-un frumos cal alb ca o spuma si cu o coama aurie si cu aripi . Spre marea ei uimire acesta ii vorbi cu glas omenesc:

-        Nu te teme frumoasa copila. Ai privilegiul sa vezi adevarata lume a povestilor. Eu te voi conduce la palatul povestilor.Te rog sa te tii de coama mea si sa te bucuri de acesta plimbare minunata.

-        Bine, bine…spuse Dalia trecand peste uimirea care i-o dadu faptul ca Fulger ii vorbea, eu nu prea stiu sa calaresc. Mi-e teama sa nu cad!

-        Ha, ha, ha. Draga Dalia, eu sunt un calut fermecat de pe a carui sa nu e posibil sa cazi. Asadar, tu trebuie sa ai doar incredere in mine. Urca-te in sa! Restul…va veni de la sine vei vedea.

Dalia se gandi de unde oare ii stia numele dar nu avu prea mult timp la dispozitie, nu se abtinu sa nu culeaga cateva flori pe care le puse in saua lui Fulger, apoi urca si trebui sa se prinda bine de coama aurie si se lasa purtata usor de adevaratul Fulger. O, cat de frumos era totul. Pe o pajiste in departare vazu mai multi caluti ce pasteau linistiti. Vazu cu uimire printre ei unicorni, si chiar ponei inaripati. Culorile lor erau extraordinare si erau atat de diversi si cu toate astea erau frumosi. Se vedea ca erau linistiti si fericiti. Nu se putu abtine sa nu spuna:

-        Ce ponei si caluti frumosi. Parca ar fi niste desene. Nu imi dau seama cum pot fi adevarati dar parca am vazut chiar unul desenat de Lina … Tot locul acesta mi se pare cunoscut, cumva.

Fulger o intrerupse si fara sa se uite in spate la ea, incepuse sa ii spuna:

-        Intradevar, acestia sunt caluti si ponei desenati. Copiii care cred cu adevarat in existenta poneilor inaripati si a  unicornilor le dau viata prin desenele lor, aici. Asa apar aici. Tot asa apar si personajele :printi, printese si zane, prin povestile imaginate de copii. Cand un copil ii deseneaza si ii coloreaza cu dragoste imaginandu-si viata lor adevarata desenul lui prinde viata aici. Prin magia lor, ei apar aici si devin parte din lumea noastra facandu-ne sa existam.

-        Cum asa? intreba Dalia.

-        Nu te-ai intrebat vreodata daca exista unicorni cu adevarat si daca exista Zane? Nu ai intrebat-o tu cumva pe mama ta?

-        Ba da.

-        Ce ti-a raspuns mama ta?

-        Ca nu stie sigur daca exista dar daca cred in ea…poate.

-        Pai, atunci, iata acesta este o parte tara povestilor, asa cum ti-ai imaginat-o tu, candva prin desenele si povestile tale. Poti sa o vezi acum, spuse Fulger inaltandu-se in sus.

Dalia era incantata cand vazu un mic orasel al dulciurilor si locuitorii ei, asa cum si-a imaginat ea scena pe un desen al ei, apoi orasele culorilor,asa cum le desenase ea, si cate si mai cate. Privind pana in departare, Dalia vazu o multime de castele, de lumini scantaietoare, despre care avea sa afle ca sunt micute zane ce zboara precum si printi, printese plimbandu-se agale prin tinut.

-        De ce sunt asa de multe ?

-        Sunt desenele si povestile si altor copii aici. Daca vrei, te voi conduce chiar prin micutul tinut imaginat de sora ta.

Dalia era foarte incantata si ar fi stat mult si bine sa se bucure de priveliste si de plimbarea in acest tinut fermecat.

Fulger continua sa povesteasca si sa grabeasca pasul:

-        Daca in schimb altcineva deseneaza un unicorn gandindu-se la el ca la o legenda, doar ca sa creeze o lucrare atunci, aici este mare durere caci un ponei sau un unicorn pleaca in Tara –Somnului – Dintodeauna, de unde nu se mai intoarce nimeni niciodata. Cand un copil spune cu voce tare ca nu existam atunci iarasi dispar multi poneii, zanele sau printesele imaginate de al vreodata…

Dalia tacu amintindu-si ca in ultima vreme desenase si ea unicorni, dar nu mai era sigura ca mai credea in existenta lor si se temu ca sa nu fi pricinuit si ea dureri aici, in acest loc minunat.

-        Imi pare rau, se trezi ea spunand cu un suspin.

-        Nu-i nimic. Atata timp cat mai exista copii si cat viseaza la noi, atunci noi nu o sa disparem chiar daca in ultima vreme ne tot imputinam. Copiii prefera sa se uite la niste ecrane mari la lucruri deja imaginate, in loc sa deseneze cu manutele lor. Cateodata copii coloreaza din carti facute de adulti, care nu mai cred in noi si asta nu ne ajuta iar, deloc. Copii nu mai prefera sa-si imagineze povesti iar cei care le creaza pentru copii si nu mai cred in ele, de asemenea nu ne aduc nici o bucurie. Asa din ce in ce mai putini suntem.

-        Totusi, continua Fulger, din fericire mai sunt si adulti care cred in noi si povestile lor raman pururea aici. La fel si desenele facute de ei.

Dalia tacu, prinzandu-se mai strans de grumazul armasarului care o lua la galop. Se gandea de cate ori o oprise pe Lina sa isi termine desenele spunandu-i ca nu sunt reusite nefiind bine realizate sau azvarlindui-le la cos uitand ceea ce era esential, ca ea crea o lume de vis. Acum ii parea rau pentru ca surioara ei chiar credea in unicorni, in zane sau printese. De-a lungul drumului prin padure  era asa de absorbita de ganduri ca nici nu baga de seama cat calarea bine.. Abia cand se deschisera portile castelului isi aminti de toate lucrurile si ca poate ar trebui sa se intoarca la tabara de la StoriesLand. Apoi zise:

-        Fulger apreciez tot ce mi-ai aratat si sunt fericita ca am vazut acest loc minunat dar cred ca ar trebui sa ma intorc inapoi, la castelul din lumea mea.

-        Nu inca, mai e timp, fii linistita vei ajunge inapoi la timp, spuse Fulger si o impinse usor in Palat.

-        Dar, tot nu inteleg ce sa caut eu aici….

-        Te-am adusde fapt la Regina, din porunca ei. Nu stiu de ce.Vei afla in curand.

Deodata la picioarele ei venii un catelus jucaus. Nu mare ii fu mirarea cand acesta spuse:

-        Hei, nu ma recunosti? Sunt eu, Bucurel….catelusul din povestea ta, care a fost salvat de o fetita.

-        Cum? Cum esti aici? Si cum poti vorbi? Isi amintea ca in paginile ei asa il descrise: un catelus Alb cu ochii negrii si blanita scurta dar isi amintise cu greu sa il fi desenat.

-        Aici, toti putem vorbi. Iti multumesc ca m-ai creat. Imediat ce mintea ta a creat acea poveste frumoasa, scrisa de copil, noi ne-am nascut aici, in adevaratul Taram al Zanelor dupa ce am fost desenat de o mana de copil.

-        Pot sa te intreb ceva? intreba Delia.Voi stiti si cine va deseneaza?

-        Desigur, ei sunt numiti Creatorii, aici si sunt foarte iubiti si respectati. Pe mine m-a creat surioara ta…zise Fulger

Delia tacu. Bucur observa schimbarea ei la fata si adauga:

-        Pot sa vin cu tine la Regina povestilor? continua Bucur sa tot vorbeasca dar mintea Daliei era deja in alata parte cand ii raspunse:

-        Desigur.

Dalia se gandi ca poate acesta era motivul pentru care era aici…ca sa fie certata pentru ca o oprise pe surioara ei sa creeze liber desenele cum ii plac ei. Oare avea sa fie iertata? Ii parea rau acum, dar era poate prea tarziu. Un gand ii veni in minte si intreba:

-        Lina a desenat si poneiul meu din poveste?

-        Desigur, o sa ai sansa sa il vezi.

-        Multumesc.

Restul drumului si-l continuara in tacere. Deodata holul palatului se termina in fata unei usi uriase. Doi baieti cu aripioare transparente o poftira sa intre. In sala mare a zanelor erau multe si diverse zane unele mai colorate ca altele, unele mai inalte , altele cu aripi de libelula sau chiar de buburuza. Erau multe candelabre din flori si foarte multe flori peste tot. Regina lor statea in mijloc si avea o mantie transparenta, lunga ce ii acoperea trupul luminos. Avea o diadema din picuri de roua si un sceptru micut parca din creioane colorate. Ea ii vorbi imediat ce o vazu:

-        Buna ziua, copila. Te aflii aici datorita povestilor tale care ne aduc multa bucurie pentru ca ne aduc noi personaje in lumea noastra adica noi supusi. Iti multumim mult ca vrei mereu sa ne imbogatesti lumea. Caii si poneii sunt foarte importanti aici caci ei ne asigura echilibrul lumii prin viata lor. Daca ei ar disparea intrega magie a lumii noastre s-ar surpa si toate basmele frumoase ar disparea. Probabil ca si tu curand nu vei mai aduce nimic lumii noastre alaturandu-te acelor copii care privesc mult ecranele si care uita lumea noastra de basm. Te vei alatura celor care prefera povestile cu personaje rele sau fara magie din Imparatia Cerului Intunecat cu care noi o sa luptam caci creste mult mai repede decat Imparatia a noastra si ne ameninta existenta.

Delia lasa capul in jos frangandu-si mainile si spuse:

-        Imi pare rau, zise Delia gandindu-se ca de multe ori statea prea mult la TV, va promit si sper sa nu va dezamagesc

-        Multumim, spuse regina apoi o pofti sa ia loc sa participe la Balul lor din acea seara.

-        Mi-ar place dar totodata nu as vrea sa intarzii la tabara, unde ma asteapata noile mele prietene.

-        Nu avea nic o grija, Fulger te va duce inapoi la timp.zise Regina atat de sigura pe ea ca Daliei nu-I ramase decat sa ii spuna:

-        Multumesc.

Dupa ce se invarti o vreme prin acea mare sala, Bucur o trase de haina pe Dalia si o intreba daca vroia

sa mai viziteze taramul povestilor frumoase imaginat de sora ei. Nici nu mersera pret de cateva minute cand deodata de dupa un copac se ivi o creatura ciudata: avea cap de robot si niste picioare lungi din metal pe care pasea ca si cu niste catalige. Corpul era acoperit de crengi multe cu frunze, probabil ca sa nu poata fi vazut. Era insotit de o broasca cu o gura imensa de cunoarea vinetie si de un dovleac de Haloween cu dindii ascutit si privirea agera. Bucur a inceput sa latre si sa isi arate dintii si ii spuse repede Daliei:

-        Du-te la palat si adu intariri. Sunt spioni din Imparatia Cerului Intunecat si au venit sigur pun la cale ceva. Trebuie sa ii prindem.

Dalia o porni la goana prin padure cand isi dadu seama ca se va ratacii nestiind bine drumul. Se trezi in fata unei casute mici, ciudate, facute din aripi de gaze. Afara, priponit era insusi poneiul desenat de Lina. Se repezi la el si il stranse la piept. Apoi spuse:

-        Amor, Amor cat ma bucur sa te vad. Dalia incepu sa planga.

-        Cine ma va ajuta? Trebuie sa ajung la palat sa le spun de spionii din regatul Intunecat

Poneiul o privi cu ochi blanzi si spuse:

-        Fii linistita, Dalia, cred ca cheia e la tine. Poti aduce pe cine vrei tu, aici.

-        Nu inteleg, si o lacrima  i se rostogoli pe pamant.Uitandu-se in jos Dalia isi dadu seama ce avea de facut.

Apoi, scoase un mini bloc notes de desen si niste culori minunate din gentuta care o avea intodeauna la ea de cand plecase sa calareasca.

Dalia, statu un pic si se gandi. Ar fi putu desena un supererou, un print viteaz minunat sau chiar o zana buna dar nu mai credea in ele. Asa ca fara sa stea prea mult se hotari si termina desenul in cateva minute schitand repede cu miscari rapide. Aparu o ceata deasa si apoi in mijlocul ei aparu…Lina.

Lina, se uita la surioara ei un pic buimaca si o imbratisa. Credea ca e intr-un vis. Dalia ii spuse ca avea nevoie de ajutorul ei si foarte repede, pornira inapoi sa il ajute pe Bucur, impreuna cu poneiul Amor. Pe drum, Dalia ii spuse ca erau in Tara de basm asa dupa cum le povestise mama lor odata. Lina privea uimita in jur.Apoi ajunsera aproape de intrusi.Cand ii vazu, Lina spuse cu voce tare si cu convingere:

-        Hei, cine sunteti voi ? Voi nu trebuie sa existati in tara povestilor frumoase. Aici traiesc doar zane, printese, regi, ponei si unicorni…asa ne-a zis mama. Plecati, dispareti! Nici nu termina de zis ca si cei trei malefici disparura. Fara sa stie ea ii facu sa piara folosind puterea Creatorilor, despre care aflara mai tarziu de la Regina.

Intre timp, aparu si Bucur care fugise la palat dupa intariri imediat ce fetitele se inapoiara. In vazul tuturor se infaptui minunea. Lina ramase muta de uimire, la fel si Dalia. Doar ele erau uimite caci Regina povestilor le spuse ca ei erau obisnuiti cu astfel de intamplari. Ea le multumi fetelor. Apoi se reintoarsera toate trei la Palat unde petrecerea in cinstea Daliei continua si cu mai multa bucurie pentru ca alungasera intrusii. In final fetitele isi luara la revedere. Ele fura conduse de Fulger, Bucur si Amor pana la poarta imparatiei Basmelor Frumoase dupa care…

O ceata la fel ca si cea din care aparu Lina, le inconjura pe fete. Mai auzira un pic latratul lui Bucur apoi simtii ca se invartii. In final cand deschise ochii se vazu intinsa pe fanul aflat langa poneiul Fulger, care parea sa manace linistit si care se uita cu ochi blanzi catre Dalia.

“ Ce s-a intamplat cu mine? Oare am visat? Unde e Lina?” se intreba Dalia ridicandu-se de jos si scuturandu-se de fan. Auzii pasii care se apropiau de grajd si cand privii le vazu pe noile ei prietene venind spre ea.

Aruncand o privire inainte de a se indeparta, zari pe saua lui Fulger doua flori…Plina de incredere le saluta pe noile prietene si le uimii cu modul detesat in care calarea. Ele vazand cat de bine calarea fura convinse ca Dalia glumise seara trecuta cand le spuse ca nu stia sa calareasca. Dalia, intelese abia atunci ca toata intamplarea nu fusese nici un vis. Plina de entuziasm incepu sa deseneze chiar de acolo, din tabara si seara sa le povesteasca tuturor povesti inventate de ea, povesti noi care abia le crea  gandindu-se ca ele prindeau viata acolo, in Imparatia Povestilor facand-o mai puternica. Asa isi facu o multime de prieteni.

Acasa, dupa terminatrea excursiei abia astepta sa vorbeasca cu surioara ei. Acesta ii spuse ca si ea avusese un vis ciudat in care se facea ca toate desenele ei devenisera adevarate si traiau, undeva intr-o Tara de basm. Dalia ii raspunse:

-        Stii Lina, visele pot deveni realitate, daca crezi cu tarie in ele.

-        Daa?!? rase usor contrariata Lina.

Dalia fu mult timp ocupata cu scrierea noilor ei povesti si Lina cu desenatul imaginilor lor, asa incat aproape nu mai priveau deloc la televizor…Ce bine se simteau asa…inconjurate de carti care abia asteptau sa fie citite si imaginandu-si alte povesti noi intr-un joc nesfarsit al copilariei adevarat fericite. Ce bine e sa ai o sora!

Pofta de povesti in Vremea copilariei?

Rasfoiti blogul pentru mai multe povesti.

A 10 si C 7

Paturica vaduvei

                                     Paturica vaduvei

Traia odata, demult intr-un satuc mic de oameni simpli, harnici si curati o femeie sarmana si tare credincioasa. Era vaduva de multi ani, barbatul ei se prapadise pe cand copilele lor erau tare mici. Muncea biata femeie de dimineata pana seara pe camp si abia daca reusea sa aiba ce le pune pe masa feteor ei. Cele mai multe nopti statea pana tarziu si tesea la un gherghef vechi mostenit de la bunica ei : facea paturi din lana ce o lua de la cele doua oite care le mai avea. Mergea apoi cu ele la targ si cu un cos sau doua impletite de fetele sale. Acolo le vindea pe cativa banuti care ii foloseau cu mare chibzuiala  pe cele trebuincioase vietii.

Se hraneau de cele mai multe ori de pe urma oilor dar acum laptele lor secase si ulcelele in care tinea lapte si branza se golise asa ca trebui sa se duca la targ sa vanda ceva, caci nu mai aveau ce manca.

Intr-o dimineata de iarna, pe cand inca era intuneric afara se pregati femeia cu doua paturici frumoase si un cos de nuiele sa plece la targ. Nu-si lua ca merinde de drum decat cateva nuci, un mar si o ulcica cu apa lasand restul de mancare ce il avea, copiilor ca sa nu rabde de foame. Fetele stiau de cu seara ca urmau sa stea singure pana venea mama lor inapoi asa ca cea mare, Anisoara se trezii devreme si ii zise:

-         Mergi cu bine, mamuca draga. Eu o sa am grija de casuta noastra, sa tin focul aprins in soba si sa le hranesc pe cele doua oite. O sa am grija si de mezina noastra sa ii dau sa manance niste mamaliga si niste branza ce o mai avem.

-         Bine, scumpa mamei. Ai grija de oitele noastre ca trebuie sa aiba in curand mielusei.

-         Stiu mama. O sa fim cu ochii pe ele.

Fetele erau tare vrednice, cuminti si harnice. Cea mica mergea cu oitele la pascut pe timpul verii si cea mare isi ajuta mama la treburile casei. Amandoua impleteau cosuri cand aveau vreme cu mainile lor firave. Isi iubeau tare mult mamuca si nu ar fi iesit din vorba ei vreodata.

Femeia ii facu cu mana in timp ce se indeparta incet de casa. Avea inima linistita chiar daca avusese  o viata grea si ramasese singura fara sprijin. Asta fusese voia Celui de Sus. Era voioasa ca le avea pe ele, fetele ei dragi. Avea credinta ca Dumnezeu nu o lasa niciodata si o va ajuta mereu. Cu aceste ganduri porni femeia agale dar hotarata pe poteca ce ducea spre targ insa calea era lunga, pret de cateva ore. Daca gasea pe cineva cu caruta sa o ia si pe ea, ar fi mers mai repede dar frigul de afara ii facuse pe multi sa stea in case si sa nu se porneasca pe asa o vreme potrivnica.

Femeia mergea cu nasul in bundita ei de oi, veche si tocita inainta cu greu in vantul geros care batea. Fulgii mici ii intrau in ochi si cu greu vedea cararea. Merse pret de peste patru ceasuri si ea crezu ca se apropia de marginile orasului unde se tinea targul. Pe drumul ei trecu pe langa niste case mici, pe care le nu stia dar continua sa mearga inainte. Dintr-o sura veche unde stateau animale razbi pana la urechile ei un planset de copil foarte mic. Femeii nu-i veni sa creada urechilor, asa ca se opri ca sa fie sigura de ceea ce aude. Plansetul se auzii din nou, chiar dinspre acel loc.

“ Dumnezeul meu, oare cum o fi  un copil sa asa de mic, pe acesta vreme, tocmai in mijlocul animalelor? Ar trebui sa merg sa vad despre ce este vorba”

Inima de mama a femeii ii dadu curaj sa paseasca in ograda acelor oameni, fara sa se teama de cainii ce venira sa o intampine. Cainii erau mari, ciobanesti dar nu ii facura nimic si o lasara sa treaca, de parca ii intelesesra ingrijorarea. Ba mai mult ei o luara in fata ei parca vrand sa o conduca intr-acolo.

In usa surii mai erau trei ciobanasi ce priveau linistiti si uimiti inspre inauntru. Femeia se ridica pe varfuri ca sa priveasca si ea inauntru. Acolo, in mijlocul animalelor statea o tanara frumoasa, imbracata modest cu un prunc nou nascut la piept. Nu parea sa ii fie frig caci animalele o inconjurara si facura ca un zid in jurul ei. Afla de la ciobani ca era o familie de straini ce treceau prin partea locului si nu gasira loc unde sa innopteze in drumul lor spre casa parinteasca, asa ca acceptasera acel loc fara sa banuiasca ca fiul se va naste in acea noapte.

Barbatul tinerei femei plecase dupa vreascuri, sa faca un foc.

 

Femeia noastra ii detera lacrimile gandindu-se la nevoia mare in care se gasea tanara mama. Nu era nimeni sa o ajute. Fara sa mai sta prea mult pe ganduri isi facu loc si se duse la ea. Puse langa ea cosuletul care il avea pentru targ si ii intinse cele doua paturi pentru copilas. Apoi, desfacu sacul cu merinde si puse pe un stergar: ulciorul cu apa limpede, marul si nucile.

Tanara o privii cu multa bunatate si ii spuse cu un glas bland:

-         Multumesc. Dumnezeu te va rasplati pentru darul tau.

-         Dumnezeu sa te aiba in paza sa, adauga si vaduva gandind ca are mare nevoie de ajutor, mult mai mult decat ea insasi.

Femeia cu toate ca isi dadu tot avutul ei simtii  asa o mare bucurie si usurare ca niciodata. Se indeparta incet neputand sa-si ia ochii de la pruncul cu fata luminoasa si tanara sa mama cu ochii ca cerul senin de vara.

Dupa ce mai statu un pic acolo, pleca multumita inapoi spre casa cu gandul ca Dumnezeu se va ingrijii si de ele, ca de toate datile cum a facutin ultimii ani sa nu moara de frig sau de foame, caci acum nu mai avea de unde sa ia banutii necesari pentru vreascuri de foc si hrana. Apoi, toate ceasurile in care merse pe poteca spre casa ei, vaduva nu se gandii decat la acea tanara familie. Pur si simplu nu-si putea lua gandul de la ei. Ce prunc minunat si ce mama tanara frumoasa si smerita….

In prag, iesira fetele ei dragi de cum o auzira ca deschise poarta la casa. Erau tare vesele. Femeia se gandii cum sa le spuna ca nu avea nici un banut dar ele nu o lasara sa zica un cuvant :

-         Bine ai venit mamica draga, zise Anisoara. Sa vezi ca cat ai fost dumneata plecata s-au intamplat multe lucruri aici.

-         Ce s-a intamplat? facu vaduva o fata ingrijorata.

-         A venit o femeie tanara, frumoasa, mama, cu privirea ca cerul senin de vara.

-         Avea si un prunc in brate, zise repede mezina.

-         Nu a stat mult, ca era grabita. A cerut doar o cana cu apa si a plecat.

Femeia era tare inmarmurita. Astepta cu interes ca fetele sa ii mai spuna ceva caci nu mai intelegea mare lucru si nu indraznea sa intrebe.

-         Dupa ce a plecat, noi ne-am dus in coliba oilor sa vedem ce fac ele.

-         Avem nu doi, nici trei ci patru mielusei, mama, zise iar mezina si o multime de banuti.

-         Banuti? Cum? Nu inteleg…facu vaduva.

-         Da, mama, intarii fata cea mare. In coliba, am gasit ulcelele in care adunam noi laptele oilor, pline de banuti. Vino sa vezi!

Femeia le urma plin de nedumerire si emotie pe cele doua odrasle ale sale. Intradevar, langa oite erau ulcelele lor…pline cu monede. “Mare este Dumnezeu” se gandii femeia. Cu siguranta, isi spuse ea, femeia aceea era o sfanta si pruncul ei asisderea, nu degeaba ziceau pastorii ce ii priveau ca au fost condusi de o stea la ei, ca sa le arate locul pentru a i se inchina. Vaduva fu multumita pe deplin de acel dar neasteptat datorita caruia nu mai aveau de ce sa isi faca griji pentru restul zilelor ce vor urma dar mai cu seama dadu slava lui Dumnezeu pentru ca a putut trai o asemenea minune care a  povestit-o si fetelor. Aceasta este o istorie care se povsteste mereu de atunci si pana in zilele noastre.

Comoara lui Ben

O alta carte scrisa de cunoscutul si de acum indragitul scriitor roman, Alex Donovici care exceleaza prin foarte multe aspecte: actiune, personaje, mesaje, ilustratii vine sa ne incante si sa ne surprinda cu multe idei cu privire la valorificarea energiei, visurilor si candoarei copiilor si copilariei. Fetita mea cea mare de 11 ani a fost asa de incantata de actiunea care se petrece in jurul baietelului Ben exprimandu-si dorinta expresa de a trai si ea ceva similar in viata ei. Pe scriitor il recomanda deja binecunoscuta serie "Tup", pe care foarte multi copii o indragesc si iata ca acum reuseste prin acesta carte sa se desprinda de ea si sa ne surprinda in mod foarte placut cu o carte diferita ca gen dar la fel de reusita ca si cele de pana acum.

Revenind la carte, aceasta este un roman de actiune presarat cu mistere, unde personaje cotidiene se intalnesc cu personaje fictive in jurul unei intamplari pline de suspans presarate de mesaje fine dar sesizabile, destinate celor mici. Actiunea te invaluie treptat de la inceputuri pentru ca apoi sa te tina in suspans pana la final. Un sfarsit fericit si plin de invataturi simple dar profunde si necesare fiecarui copil, o lectie in calea devenirii unor adulti valorosi- acesta este "Comoara lui Ben".

Actiunea incepe prin a ne prezenta personajul principal al acestei intamplari: Ben, un baiat de 10 ani, prietenos, care invata binisor cu toate ca nu-i placea in mod special nici o materie. Era destul de prietenos insa cel mai bun prieten al lui nu era un copil ci...un prieten imaginar cu care se consulta in toate problemele sale. Acest prieten il sfatuia cum putea mai bine, fiind chiar un mic rege de fel, in pasiunea lui Ben: aceea de a gasi o comoara adevarata prin care sa implineasac visele tuturor celor dragi. In acest sens baiatul intreprinde o serie de studii, citeste carti care au acest subiect si chiar face unele sapaturi prin vecinatati crezand el ca anumite locuri misterioase ar putea ascunde o astfel de surpriza. La un moment dat el cere parintilor sa ii cumpere un detector de metale adevarat pe langa dotarile mai putin spectaculoase dar absolut necesare care le avea pana atunci, ca un adevarat cautator.

Parintii lui, care il iubeau enorm ii explica cu amaraciuneca nu ii pot satisface aceasta dorinta fiind peste posibilitatile lor finaciare. Totusi, tatal sau ii spune ca a auzit o legentda cum ca in partea locului ar fi ascunsa o mica comoara pe care baietelul daca ar descoper-o i-ar fi suficienta pentru a-si putea procura valorosul instrument. Copilul este incantat peste masura si va porni in cautarea ei, ghidat de cei trei pastratori ai comorii , pe care el ii viziteaza cu incredere,perseverenta si cu multa implicare.

El va descoperi cu ajutorul acestora, pana in final acea comoara care ii va surprinde placut pe micii cititori. Nu pot sa dezvalui finalul insa va pot promite ca va fi unul nu numai placut dar si foarte folositor ca lectie de viata pentru orice copil.

Cartea este placuta, imaginile sunt foarte reusite si in ton cu textul, ritmul este alert, personajele sunt bine conturate si...ce sa mai vorbesc decat sa va invit la lecturarea ei fie alaturi de copiii, putand fi citita impreuna, fie individual de catre copiii de peste 8-9 ani.

Spor la citit!
A 11 si C 8

Gradina magica - taramul iubirii

Gradina magica a mamei

Familia Zarei locuia intr-o ferma micuta si ingrijita, intre niste dealuri domoale. Le placea linistea de care erau inconjurati simtindu-se multumiti sa stea acolo. Acasa,  Zara era cea mai tanara din familia ei. Cu ei locuiau si parintii mamei pentru ca ceilalti bunici erau mult mai departe la o distanta prea mare ca sa ajunga la ei, cand ea abia invatase sa galopeze un pic. Cum adica sa galopeze? Ah, bine, am uitat sa va spun ca Zara este cea mai mica manza de la Ferma Perelor Aurii.

In timp ce mama ei statea mereu cu ea avand grija sa o invete lucruri minunate despre viata si sa ii daruiasca multa, multa iubire, tatal isi petrecea cea mai mare parte a timpului ajutandu-si stapanul la muncile de la ferma.

Zara o caluta vesela, jucausa si cateodata cam nerabdatoare. Daca facea vreo boacana si era mustrata atunci se simtea foarte trista. Apoi, dupa ce isi cerea iertare, astepta sa fie imbratisata. Asa intelgea ea, ca nu a pierdut iubirea celor din jur. Adora se petreaca timpul cu mama si nu ar fi dat nimic in schimbul lui.




 In ultimul timp, stapanii fermei incepura sa o ia pe mama ei sa plimbe copiii ce veneau la ore de calarie, astfel ca Zara ramenea de multe ori in grija bunicilor ei. Isi astepta cuminte parintii. 

Cand se inapoiau acasa ii ruga sa se joace cu ea. Acestia isi adunau uneori ultimele forte nerefuzand vreun joc inventat de ea, pana ce intr-o zi ei se gandira la ceva…

Intr-o dimineata devreme de primvara, Zara cauta cu privirea inspre locul mamei ei vrand sa mearga la ea. Vazu cu uimire lume in partea in care trebuia sa fie mama ei asa ca merse curioasa intr-acolo sa vada ce se intampla.

Langa coapsa mamei ei se odihnea o micuta si firava manza. 

-        - Zara, ea e Roua, surioara ta, ii spuse tatal cu bucurie in glas. A venit pe lume azi noapte. Ce parere ai?

-         Eu, nu stiu…cred ca e draguta. Dar, de ce e asa de mica?

-     Asa ai fost si tu cand te-ai nascut. Curand o sa creasca putin si o sa puteti zburda impreuna pe pajiste. Nu-i asa ca e minunat?

Zara isi apropie timid capul de surioara ei. Mirosea a fan, lapte si…mama.  In sine ei era uimita cum o micuta faptura va creste asa cum era ea. O neliniste ciudata incepuse sa o cuprinda gandindu-se ca va trebui sa o imparta pe mama, cu ea. Aparura multe intrebari cand vazu ca toti o priveau cu dragoste pe micuta sora spunandu-i ei:

-         Acum esti sora mai mare. Trebuie sa ai grija de surioara ta.

-         Iti place de Roua? Ce draguta e!

-         Cred ca esti mandra de sora ta….

Nimeni nu o intreba ce mai face sau nu isi mai facea timp sa se joace cu ea, asa cum faceau alte dati.

Urmatoarele zile, Zara plictisita si suparata de lipsa de atentie iesea sa se plimbe afara, pe pajiste, insotita  cand de bunicii ei, cand de cainele stapanilor.

Cateodata Voicut, cainele se juca cu ea de-a v-ati ascunselea cu ea. Timpul atunci trecea mai repede. Ii lipseau plimbarile care le facea cu mama ei si povestile ei frumoase despre cai inaripati,unicorni, despre animale, plante, flori si chiar despre stele si luna. Oare o sa o mai vina acele timpuri inapoi ?

Intr-o  astfel de zi privind in departare i se paru ca vede o stralucire ciudata dinspre livada de peri. Cu cat se apropia de ea, lumina parea mai mare si mai stralucitoare. Mergand fu uimita sa vada ca in mijlocul luminii si al livezii stapanilor mai multi…unicorni.

O faptura roz ce plutea mai mult decat mergea ii vorbi:

- Buna copilo, te asteptam….

- Pe mine? bangui sfioasa Zara marindu-si ochii de uimire.

- Da.Trebuie sa vezi ceva. O duse catre o gradina minunata plina de flori nemaivazute. Jumatate erau mai mari si jumatate erau abia imbobocite.

- Vezi, acesta este gradina mamei tale.

- Cuummm?? Mama are o gradina? Nu stiam…

- Da, uite: pe jumatatea inflorita, cand te-ai nascut tu

au aparut primele flori odata cu iubirea mamei pentru tine. Cu cat crestea dragostea ei, cu atat cresteau florile aici…

- Nu inteleg…

- Acum, gradina a crescut inca pe atat dupa ce a aparut sora ta .Florile crescute sunt ale tale, cele abia imbobocite sunt ale sorei tale.

- Mama a plantat aceste flori?

- Intr-un anumit fel, da. In regatul nostru magic asta se intampla cand se naste un nou calut. Dragostea mamei face sa apara o gradina. Apoi, daca mai apare inca un frate sau o sora gradina creste si iar creste. Intelegi? 

Intre timp, ceilalti inorogi incepura sa se pregateasca de plecare chemand-o pe surata ce vorbea cu Zara.

Fiindca Zara privea inca nedumerita, fiinta de vis continua fornaind usor si miscandu-si aripile a zbor:

-         Asta inseamna ca inima mamei tale a crescut inca o data pe cat era inainte de venirea pe lume sorei tale, asa ca partea ta inima adica de gradina de flori a ramas neatinsa. Asa cum gradina a crescut, asa si inima ei a crescut si aveti loc acum amandoua. Sora ta nu ti-a luat locul din inima ei. Ea te iubeste la fel. Acum trebuie sa plec, nu uita sa uzi florile tale! Mama ta are nevoie de ajutorul tau.

-         Cum? Sa vin aici cu apa? spuse Zara gandindu-se daca va mai gasi acea parte de gradina ce nu o vazuse pana atunci

-         Nu! Iubirea este apa pe taramul nostru magic. Tu doar trebuie sa daruiesti mereu iubire mamei, tatalui, sorei si tuturor din jur, se auzi glasul tot mai indepartat.

Zara privea spre locul unde disparusera unicornii  si gradina magica, in locul ei ramanad doar vechea livada, cand aparu Voicut. Cainele ii spuse cu repros:

- Bine ca te-am gasit. Mama ta te cauta..

“O, mama mea draga si buna…” isi spuse Zara si galopa iute.

O zarii de departe. Mama se aporope bland de fata ei, mangaindu-i coama. 

-         Imi pare rau ca nu te-am putut insoti in plimbarile tale in ultimul timp. Sora ta era prea mica, dar acum va putea sa vina sa stea afara cu noi pe pajiste.

Zara se bucura mult. Era fericita. Azi intelesese atat de multe:

-         O mami, te iubesc atat de mult!

-         Si eu chiar si mai mult. Iubirea unei mame nu se sfarseste niciodata.

-         O, mami, chiar?

-         Da, draga mea. Inima e ca o gradina magica in care cresc mereu flori ce nu se ofilesc niciodata….daca stim sa iubim.

Zara lacrima. Oare mama ei intalnise si ea unicornul roz candava?

La ferma Perelor Aurii, stapanii munceau prin livada iar cativa cai pasteau aprope. 

Speram ca v-a placut povestea noastra. Imaginile au fost realizate de A 10 ani. Textul: mama.
Daca o gasiti interesanta ne-ar bucura sa o impartasiti si cu altii. Va multumim mult.

Cu drag,
Vremea copilariei