Paturica vaduvei

                                     Paturica vaduvei

Traia odata, demult intr-un satuc mic de oameni simpli, harnici si curati o femeie sarmana si tare credincioasa. Era vaduva de multi ani, barbatul ei se prapadise pe cand copilele lor erau tare mici. Muncea biata femeie de dimineata pana seara pe camp si abia daca reusea sa aiba ce le pune pe masa feteor ei. Cele mai multe nopti statea pana tarziu si tesea la un gherghef vechi mostenit de la bunica ei : facea paturi din lana ce o lua de la cele doua oite care le mai avea. Mergea apoi cu ele la targ si cu un cos sau doua impletite de fetele sale. Acolo le vindea pe cativa banuti care ii foloseau cu mare chibzuiala  pe cele trebuincioase vietii.

Se hraneau de cele mai multe ori de pe urma oilor dar acum laptele lor secase si ulcelele in care tinea lapte si branza se golise asa ca trebui sa se duca la targ sa vanda ceva, caci nu mai aveau ce manca.

Intr-o dimineata de iarna, pe cand inca era intuneric afara se pregati femeia cu doua paturici frumoase si un cos de nuiele sa plece la targ. Nu-si lua ca merinde de drum decat cateva nuci, un mar si o ulcica cu apa lasand restul de mancare ce il avea, copiilor ca sa nu rabde de foame. Fetele stiau de cu seara ca urmau sa stea singure pana venea mama lor inapoi asa ca cea mare, Anisoara se trezii devreme si ii zise:

-         Mergi cu bine, mamuca draga. Eu o sa am grija de casuta noastra, sa tin focul aprins in soba si sa le hranesc pe cele doua oite. O sa am grija si de mezina noastra sa ii dau sa manance niste mamaliga si niste branza ce o mai avem.

-         Bine, scumpa mamei. Ai grija de oitele noastre ca trebuie sa aiba in curand mielusei.

-         Stiu mama. O sa fim cu ochii pe ele.

Fetele erau tare vrednice, cuminti si harnice. Cea mica mergea cu oitele la pascut pe timpul verii si cea mare isi ajuta mama la treburile casei. Amandoua impleteau cosuri cand aveau vreme cu mainile lor firave. Isi iubeau tare mult mamuca si nu ar fi iesit din vorba ei vreodata.

Femeia ii facu cu mana in timp ce se indeparta incet de casa. Avea inima linistita chiar daca avusese  o viata grea si ramasese singura fara sprijin. Asta fusese voia Celui de Sus. Era voioasa ca le avea pe ele, fetele ei dragi. Avea credinta ca Dumnezeu nu o lasa niciodata si o va ajuta mereu. Cu aceste ganduri porni femeia agale dar hotarata pe poteca ce ducea spre targ insa calea era lunga, pret de cateva ore. Daca gasea pe cineva cu caruta sa o ia si pe ea, ar fi mers mai repede dar frigul de afara ii facuse pe multi sa stea in case si sa nu se porneasca pe asa o vreme potrivnica.

Femeia mergea cu nasul in bundita ei de oi, veche si tocita inainta cu greu in vantul geros care batea. Fulgii mici ii intrau in ochi si cu greu vedea cararea. Merse pret de peste patru ceasuri si ea crezu ca se apropia de marginile orasului unde se tinea targul. Pe drumul ei trecu pe langa niste case mici, pe care le nu stia dar continua sa mearga inainte. Dintr-o sura veche unde stateau animale razbi pana la urechile ei un planset de copil foarte mic. Femeii nu-i veni sa creada urechilor, asa ca se opri ca sa fie sigura de ceea ce aude. Plansetul se auzii din nou, chiar dinspre acel loc.

“ Dumnezeul meu, oare cum o fi  un copil sa asa de mic, pe acesta vreme, tocmai in mijlocul animalelor? Ar trebui sa merg sa vad despre ce este vorba”

Inima de mama a femeii ii dadu curaj sa paseasca in ograda acelor oameni, fara sa se teama de cainii ce venira sa o intampine. Cainii erau mari, ciobanesti dar nu ii facura nimic si o lasara sa treaca, de parca ii intelesesra ingrijorarea. Ba mai mult ei o luara in fata ei parca vrand sa o conduca intr-acolo.

In usa surii mai erau trei ciobanasi ce priveau linistiti si uimiti inspre inauntru. Femeia se ridica pe varfuri ca sa priveasca si ea inauntru. Acolo, in mijlocul animalelor statea o tanara frumoasa, imbracata modest cu un prunc nou nascut la piept. Nu parea sa ii fie frig caci animalele o inconjurara si facura ca un zid in jurul ei. Afla de la ciobani ca era o familie de straini ce treceau prin partea locului si nu gasira loc unde sa innopteze in drumul lor spre casa parinteasca, asa ca acceptasera acel loc fara sa banuiasca ca fiul se va naste in acea noapte.

Barbatul tinerei femei plecase dupa vreascuri, sa faca un foc.

 

Femeia noastra ii detera lacrimile gandindu-se la nevoia mare in care se gasea tanara mama. Nu era nimeni sa o ajute. Fara sa mai sta prea mult pe ganduri isi facu loc si se duse la ea. Puse langa ea cosuletul care il avea pentru targ si ii intinse cele doua paturi pentru copilas. Apoi, desfacu sacul cu merinde si puse pe un stergar: ulciorul cu apa limpede, marul si nucile.

Tanara o privii cu multa bunatate si ii spuse cu un glas bland:

-         Multumesc. Dumnezeu te va rasplati pentru darul tau.

-         Dumnezeu sa te aiba in paza sa, adauga si vaduva gandind ca are mare nevoie de ajutor, mult mai mult decat ea insasi.

Femeia cu toate ca isi dadu tot avutul ei simtii  asa o mare bucurie si usurare ca niciodata. Se indeparta incet neputand sa-si ia ochii de la pruncul cu fata luminoasa si tanara sa mama cu ochii ca cerul senin de vara.

Dupa ce mai statu un pic acolo, pleca multumita inapoi spre casa cu gandul ca Dumnezeu se va ingrijii si de ele, ca de toate datile cum a facutin ultimii ani sa nu moara de frig sau de foame, caci acum nu mai avea de unde sa ia banutii necesari pentru vreascuri de foc si hrana. Apoi, toate ceasurile in care merse pe poteca spre casa ei, vaduva nu se gandii decat la acea tanara familie. Pur si simplu nu-si putea lua gandul de la ei. Ce prunc minunat si ce mama tanara frumoasa si smerita….

In prag, iesira fetele ei dragi de cum o auzira ca deschise poarta la casa. Erau tare vesele. Femeia se gandii cum sa le spuna ca nu avea nici un banut dar ele nu o lasara sa zica un cuvant :

-         Bine ai venit mamica draga, zise Anisoara. Sa vezi ca cat ai fost dumneata plecata s-au intamplat multe lucruri aici.

-         Ce s-a intamplat? facu vaduva o fata ingrijorata.

-         A venit o femeie tanara, frumoasa, mama, cu privirea ca cerul senin de vara.

-         Avea si un prunc in brate, zise repede mezina.

-         Nu a stat mult, ca era grabita. A cerut doar o cana cu apa si a plecat.

Femeia era tare inmarmurita. Astepta cu interes ca fetele sa ii mai spuna ceva caci nu mai intelegea mare lucru si nu indraznea sa intrebe.

-         Dupa ce a plecat, noi ne-am dus in coliba oilor sa vedem ce fac ele.

-         Avem nu doi, nici trei ci patru mielusei, mama, zise iar mezina si o multime de banuti.

-         Banuti? Cum? Nu inteleg…facu vaduva.

-         Da, mama, intarii fata cea mare. In coliba, am gasit ulcelele in care adunam noi laptele oilor, pline de banuti. Vino sa vezi!

Femeia le urma plin de nedumerire si emotie pe cele doua odrasle ale sale. Intradevar, langa oite erau ulcelele lor…pline cu monede. “Mare este Dumnezeu” se gandii femeia. Cu siguranta, isi spuse ea, femeia aceea era o sfanta si pruncul ei asisderea, nu degeaba ziceau pastorii ce ii priveau ca au fost condusi de o stea la ei, ca sa le arate locul pentru a i se inchina. Vaduva fu multumita pe deplin de acel dar neasteptat datorita caruia nu mai aveau de ce sa isi faca griji pentru restul zilelor ce vor urma dar mai cu seama dadu slava lui Dumnezeu pentru ca a putut trai o asemenea minune care a  povestit-o si fetelor. Aceasta este o istorie care se povsteste mereu de atunci si pana in zilele noastre.

Comoara lui Ben

O alta carte scrisa de cunoscutul si de acum indragitul scriitor roman, Alex Donovici care exceleaza prin foarte multe aspecte: actiune, personaje, mesaje, ilustratii vine sa ne incante si sa ne surprinda cu multe idei cu privire la valorificarea energiei, visurilor si candoarei copiilor si copilariei. Fetita mea cea mare de 11 ani a fost asa de incantata de actiunea care se petrece in jurul baietelului Ben exprimandu-si dorinta expresa de a trai si ea ceva similar in viata ei. Pe scriitor il recomanda deja binecunoscuta serie "Tup", pe care foarte multi copii o indragesc si iata ca acum reuseste prin acesta carte sa se desprinda de ea si sa ne surprinda in mod foarte placut cu o carte diferita ca gen dar la fel de reusita ca si cele de pana acum.

Revenind la carte, aceasta este un roman de actiune presarat cu mistere, unde personaje cotidiene se intalnesc cu personaje fictive in jurul unei intamplari pline de suspans presarate de mesaje fine dar sesizabile, destinate celor mici. Actiunea te invaluie treptat de la inceputuri pentru ca apoi sa te tina in suspans pana la final. Un sfarsit fericit si plin de invataturi simple dar profunde si necesare fiecarui copil, o lectie in calea devenirii unor adulti valorosi- acesta este "Comoara lui Ben".

Actiunea incepe prin a ne prezenta personajul principal al acestei intamplari: Ben, un baiat de 10 ani, prietenos, care invata binisor cu toate ca nu-i placea in mod special nici o materie. Era destul de prietenos insa cel mai bun prieten al lui nu era un copil ci...un prieten imaginar cu care se consulta in toate problemele sale. Acest prieten il sfatuia cum putea mai bine, fiind chiar un mic rege de fel, in pasiunea lui Ben: aceea de a gasi o comoara adevarata prin care sa implineasac visele tuturor celor dragi. In acest sens baiatul intreprinde o serie de studii, citeste carti care au acest subiect si chiar face unele sapaturi prin vecinatati crezand el ca anumite locuri misterioase ar putea ascunde o astfel de surpriza. La un moment dat el cere parintilor sa ii cumpere un detector de metale adevarat pe langa dotarile mai putin spectaculoase dar absolut necesare care le avea pana atunci, ca un adevarat cautator.

Parintii lui, care il iubeau enorm ii explica cu amaraciuneca nu ii pot satisface aceasta dorinta fiind peste posibilitatile lor finaciare. Totusi, tatal sau ii spune ca a auzit o legentda cum ca in partea locului ar fi ascunsa o mica comoara pe care baietelul daca ar descoper-o i-ar fi suficienta pentru a-si putea procura valorosul instrument. Copilul este incantat peste masura si va porni in cautarea ei, ghidat de cei trei pastratori ai comorii , pe care el ii viziteaza cu incredere,perseverenta si cu multa implicare.

El va descoperi cu ajutorul acestora, pana in final acea comoara care ii va surprinde placut pe micii cititori. Nu pot sa dezvalui finalul insa va pot promite ca va fi unul nu numai placut dar si foarte folositor ca lectie de viata pentru orice copil.

Cartea este placuta, imaginile sunt foarte reusite si in ton cu textul, ritmul este alert, personajele sunt bine conturate si...ce sa mai vorbesc decat sa va invit la lecturarea ei fie alaturi de copiii, putand fi citita impreuna, fie individual de catre copiii de peste 8-9 ani.

Spor la citit!
A 11 si C 8

Gradina magica - taramul iubirii

Gradina magica a mamei

Familia Zarei locuia intr-o ferma micuta si ingrijita, intre niste dealuri domoale. Le placea linistea de care erau inconjurati simtindu-se multumiti sa stea acolo. Acasa,  Zara era cea mai tanara din familia ei. Cu ei locuiau si parintii mamei pentru ca ceilalti bunici erau mult mai departe la o distanta prea mare ca sa ajunga la ei, cand ea abia invatase sa galopeze un pic. Cum adica sa galopeze? Ah, bine, am uitat sa va spun ca Zara este cea mai mica manza de la Ferma Perelor Aurii.

In timp ce mama ei statea mereu cu ea avand grija sa o invete lucruri minunate despre viata si sa ii daruiasca multa, multa iubire, tatal isi petrecea cea mai mare parte a timpului ajutandu-si stapanul la muncile de la ferma.

Zara o caluta vesela, jucausa si cateodata cam nerabdatoare. Daca facea vreo boacana si era mustrata atunci se simtea foarte trista. Apoi, dupa ce isi cerea iertare, astepta sa fie imbratisata. Asa intelgea ea, ca nu a pierdut iubirea celor din jur. Adora se petreaca timpul cu mama si nu ar fi dat nimic in schimbul lui.




 In ultimul timp, stapanii fermei incepura sa o ia pe mama ei sa plimbe copiii ce veneau la ore de calarie, astfel ca Zara ramenea de multe ori in grija bunicilor ei. Isi astepta cuminte parintii. 

Cand se inapoiau acasa ii ruga sa se joace cu ea. Acestia isi adunau uneori ultimele forte nerefuzand vreun joc inventat de ea, pana ce intr-o zi ei se gandira la ceva…

Intr-o dimineata devreme de primvara, Zara cauta cu privirea inspre locul mamei ei vrand sa mearga la ea. Vazu cu uimire lume in partea in care trebuia sa fie mama ei asa ca merse curioasa intr-acolo sa vada ce se intampla.

Langa coapsa mamei ei se odihnea o micuta si firava manza. 

-        - Zara, ea e Roua, surioara ta, ii spuse tatal cu bucurie in glas. A venit pe lume azi noapte. Ce parere ai?

-         Eu, nu stiu…cred ca e draguta. Dar, de ce e asa de mica?

-     Asa ai fost si tu cand te-ai nascut. Curand o sa creasca putin si o sa puteti zburda impreuna pe pajiste. Nu-i asa ca e minunat?

Zara isi apropie timid capul de surioara ei. Mirosea a fan, lapte si…mama.  In sine ei era uimita cum o micuta faptura va creste asa cum era ea. O neliniste ciudata incepuse sa o cuprinda gandindu-se ca va trebui sa o imparta pe mama, cu ea. Aparura multe intrebari cand vazu ca toti o priveau cu dragoste pe micuta sora spunandu-i ei:

-         Acum esti sora mai mare. Trebuie sa ai grija de surioara ta.

-         Iti place de Roua? Ce draguta e!

-         Cred ca esti mandra de sora ta….

Nimeni nu o intreba ce mai face sau nu isi mai facea timp sa se joace cu ea, asa cum faceau alte dati.

Urmatoarele zile, Zara plictisita si suparata de lipsa de atentie iesea sa se plimbe afara, pe pajiste, insotita  cand de bunicii ei, cand de cainele stapanilor.

Cateodata Voicut, cainele se juca cu ea de-a v-ati ascunselea cu ea. Timpul atunci trecea mai repede. Ii lipseau plimbarile care le facea cu mama ei si povestile ei frumoase despre cai inaripati,unicorni, despre animale, plante, flori si chiar despre stele si luna. Oare o sa o mai vina acele timpuri inapoi ?

Intr-o  astfel de zi privind in departare i se paru ca vede o stralucire ciudata dinspre livada de peri. Cu cat se apropia de ea, lumina parea mai mare si mai stralucitoare. Mergand fu uimita sa vada ca in mijlocul luminii si al livezii stapanilor mai multi…unicorni.

O faptura roz ce plutea mai mult decat mergea ii vorbi:

- Buna copilo, te asteptam….

- Pe mine? bangui sfioasa Zara marindu-si ochii de uimire.

- Da.Trebuie sa vezi ceva. O duse catre o gradina minunata plina de flori nemaivazute. Jumatate erau mai mari si jumatate erau abia imbobocite.

- Vezi, acesta este gradina mamei tale.

- Cuummm?? Mama are o gradina? Nu stiam…

- Da, uite: pe jumatatea inflorita, cand te-ai nascut tu

au aparut primele flori odata cu iubirea mamei pentru tine. Cu cat crestea dragostea ei, cu atat cresteau florile aici…

- Nu inteleg…

- Acum, gradina a crescut inca pe atat dupa ce a aparut sora ta .Florile crescute sunt ale tale, cele abia imbobocite sunt ale sorei tale.

- Mama a plantat aceste flori?

- Intr-un anumit fel, da. In regatul nostru magic asta se intampla cand se naste un nou calut. Dragostea mamei face sa apara o gradina. Apoi, daca mai apare inca un frate sau o sora gradina creste si iar creste. Intelegi? 

Intre timp, ceilalti inorogi incepura sa se pregateasca de plecare chemand-o pe surata ce vorbea cu Zara.

Fiindca Zara privea inca nedumerita, fiinta de vis continua fornaind usor si miscandu-si aripile a zbor:

-         Asta inseamna ca inima mamei tale a crescut inca o data pe cat era inainte de venirea pe lume sorei tale, asa ca partea ta inima adica de gradina de flori a ramas neatinsa. Asa cum gradina a crescut, asa si inima ei a crescut si aveti loc acum amandoua. Sora ta nu ti-a luat locul din inima ei. Ea te iubeste la fel. Acum trebuie sa plec, nu uita sa uzi florile tale! Mama ta are nevoie de ajutorul tau.

-         Cum? Sa vin aici cu apa? spuse Zara gandindu-se daca va mai gasi acea parte de gradina ce nu o vazuse pana atunci

-         Nu! Iubirea este apa pe taramul nostru magic. Tu doar trebuie sa daruiesti mereu iubire mamei, tatalui, sorei si tuturor din jur, se auzi glasul tot mai indepartat.

Zara privea spre locul unde disparusera unicornii  si gradina magica, in locul ei ramanad doar vechea livada, cand aparu Voicut. Cainele ii spuse cu repros:

- Bine ca te-am gasit. Mama ta te cauta..

“O, mama mea draga si buna…” isi spuse Zara si galopa iute.

O zarii de departe. Mama se aporope bland de fata ei, mangaindu-i coama. 

-         Imi pare rau ca nu te-am putut insoti in plimbarile tale in ultimul timp. Sora ta era prea mica, dar acum va putea sa vina sa stea afara cu noi pe pajiste.

Zara se bucura mult. Era fericita. Azi intelesese atat de multe:

-         O mami, te iubesc atat de mult!

-         Si eu chiar si mai mult. Iubirea unei mame nu se sfarseste niciodata.

-         O, mami, chiar?

-         Da, draga mea. Inima e ca o gradina magica in care cresc mereu flori ce nu se ofilesc niciodata….daca stim sa iubim.

Zara lacrima. Oare mama ei intalnise si ea unicornul roz candava?

La ferma Perelor Aurii, stapanii munceau prin livada iar cativa cai pasteau aprope. 

Speram ca v-a placut povestea noastra. Imaginile au fost realizate de A 10 ani. Textul: mama.
Daca o gasiti interesanta ne-ar bucura sa o impartasiti si cu altii. Va multumim mult.

Cu drag,
Vremea copilariei

Cine este Iepurasul de Paste?

Povestea primului Iepuras de Paste

Cand fetitele mele au crescut mai mari au inceput sa ma intrebe tot mai mult despre Iepurasul de Paste: daca trebuie sa ii trimita scrisori ca si lui Mos Craciun, unde locuieste, daca are ajutoare si mai presus de toate : CINE ESTE iepurasul, nu am avut incotro decat sa le povestesc ceea ce aflasem si eu de la mama mea, cand eram de varsta lor si imi puneam aceleasi intrebari. Cu timpul, adult devenind am incetat sa mai cred in El si aceasta este desigur, asa dupa cum banuiti si voi cauza pentru care nu am mai primit cadouri de la EL.

In povestea noastra o sa vedem cum un simplu Iepuras va deveni o figura asa de importanta peste ani pentru toti copiii si toate acestea pornind de la o familie nevoiasa si de la una de iepurasi  aproape obisnuiti, ce traiau intr-o padure ca oricare alta.

Vom incepe povestea mai intai cu familia de iepurasi, ce vietuia intr-o mica locuinta, intr-o scorbura de copac uscat. Erau in acesta familie cinci mici iepurasi: trei baieti si doua fete. Impreuna cu parintii lor, locuiau si bunicii. Fiecare avea de facut ceva important, sau aproape fiecare, o sa vedeti de ce spun asta. Cel mai mare dintre frati Marin, mergea cu tatal sau prin padure sa adune de-ale gurii pentru familie: salatica, fragi, zmeura sau afine. Cel mezin Costin, mergea cu bunicii in micuta lor gradina si lucrau acolo avand rosii, varza, si morcovi de ingrijit. Sora mai mare Marinela o ajuta pe mama la treburile casei si mai ii dadea sa manance mezinei care abia se nascuse: Marcela. Unul dintre frati, pe nume Rica, nu se pricepea la nimic. A incercat sa ii ajute pe tata si fratele mai mare la cules dar s-a pierdut in padure si l-au gasit dupa vreo doua zile....ati ghicit cum: mort aproape de frica. Atunci s-a dus la gradina cu bunicii insa acolo mereu calca gresit pe plante sau tragea odata cu burienile si plantele bune. Acasa, nu ii placea sa faca treaba cu mama. I se parea plictisitor, asa ca Rica se plimba toata ziua prin apropierea casei  si aparea doar seara, sa manace, mort de oboseala. Ceilalti se uitau adesea cu dezaprobare la el gandindu-se ca nu are nici un talent sau rost pe lume.

-         Ce ai mai facut mai Rica? il intreba bunicul sau tata seara, la masa.

-          Mai nimic, spunea el cu privirea in farfurie sau "Ca de obicei",  mai raspundea el.

-         Oh, mai baiete, trebuie sa faci si tu ceva in viata, incepea careva o prelegere in timp ce ceilati frati isi dadeau coate si se strmbau la el pe furis.

-         Bine, bine, ai dreptate. Asa o sa fac. Lasa-ma acum, raspundea Rica pe un ton moale.

-         Problema e ca nu faci nimic….izbucni in ras, Marinel. Ceilalti icnira pe infundate.

Astfel mai inceta inca o zi si apoi toate se reluau la fel a doua zi , mereu, tot asa.

Intr-o zi, Rica se plimba ca de obicei prin padure pierzandu-si ca de obicei timpul, dupa parerea celorlalti, cu activitati doar de el stiute. Deodata, hat, piciorul lui se prinse in ceva si tot corpul lui se transe in sus pe o craca. Se zbatu cat putu ca sa scape dar nu reusi decat sa se prinda mai tare in stransoare. Oare ce se intampla? Incepu sa strige dupa ajutor dar toata familia lui era departe si stia el ca nu o sa-l auda. Nu-i mai ramanea decat un singur lucru de facut, banuind ca dusmnul cel mai temut de toate animalele padurii si despre care parintii  ii spusesera sa se pazeasca avea sa vina in curand dupa el. O, dar acel lucru era total interzis sa il faca.!Zana padurii le spusese clar de atatea ori ca nu aveau voie chiar de ar fi fost sa isi piarda viata, caci puneau in pericol pe toti ceilalti.

Acum sa trecem in a povesti ceva despre ceilalti eroi ai povestii noastre. Se zice ca in urma cu foarte mult timp, ce mai multi oameni locuiau in satele risipite pe margini de codrii sau vaii de rauri. Ei traiau din cultivarea pamantuli dar si din vanatoare. Intr-un astfel de mic catun, traia anevoie o familie cu cinci copii, inghesuiti intr-o casa mica de lemn. Tatal muncea din zori pana seara si  cateodata mai mergea la vanatoare, inainte de o sarbatoare mare ca sa le aduca copiilor nitica carne frageda. Mai prindea vreun ied sau pasare, depinzand de noroc. Femeia sa, se ocupa de casa, de mancare si mai tesea si panze de in sau canepa facand imbracaminte tuturor. Era biata femeie tare harnica, dar chiar si asa cu anevoie reusea sa vada de cei cinci copii mici si de animalele care le avea in ograda: porci, vaci, oi si gaini. Se ocupa de cel mai mic ce era in leagan si de gospodarie in timp ce  ceilalti erau adesea lasati de capul lor prin curte si imprejurimi.

Intr-o zi, barbatul ii zise femeii sale:

-         Ilenuto, vezi ca eu plec prin padure sa vad daca s-a prins ceva in capcanele puse de mine.

-         Prea bine, barbate. Du-te cu Dumnezeu ca poate om avea si noi ceva mai acatarii de imbucat, ca peste cateva zile sunt Sfintele Pasti.

Asa dupa cum banuiti, barbatul decoperi in curand iepurele tanar si fraged ce era prins in locul stiut de el. Pe cand il dezlega si se gandea deja la bucuria ce avea sa aiba femeia si copii lui, deodata auzi un glas cristalin si subtire ce ii spuse:

-         Preabunule om, lasa-ma te rog in libertate ca ti-oi fi  de mare ajutor, iti promit.

Omul nostru se minuna asa de tare incat aproape ca-l scapa din mana.

-         Tu…tu…vorbesti???? Poti sa graiesti in limba noastra?

-         Desigur ca pot. Toate animalele si pasarile pot, dar nu avem voie sa vorbim.

-         Cum? De ce? ingaima omul nedumerit inca de fiinta din fata sa.

-         Se pare ca daca am face-o, voi oamenii ne-ati face rau…asa ne spune stapana noastra, zana Padurii. Pasarile in schimb pot sa va incante cu trilurile lor, asa incat aproape va vorbesc. Ele au voie sa faca asta, doar doar o sa fiti mai milostivi cu toate celelalte animale.

Vazand ca omul nu zice nimic si ca ii slabeste prinsoarea privindu-l cu ochi blanzi iepurele continua:

-         O sa te rasplatesc de acum, mereu, an de an daca vei pastra secretul care ti l-am dezvaluit. O sa vezi ca nu o sa te dezamagesc doar elibereaza-ma!

Omul tacu o clipa si se gandi ca oricum nu ar fi putut face rau unui asemene iepuras special si nici ca v-a putea spune cuiva acesta poveste caci toti l-ar fi crezut ca nu e in toate mintile, asa incat cel mai nimerit era sa se increada in El si sa ii dea drumul si apoi, cum o fi voia lui Dumnezeu.

-         Bine, iepure te las liber, raspunse omul punandu-l jos cu atentie.

Acesta o zbughi la fuga imediat ce se vazu liber si omul nedumerit inca ii striga prea tarziu ca sa mai fie auzit:

-         Hei, dar cum te cheama?

Rica, era departe cu inima batand sa ii sparga pieptul. El ii cunostea pe copiii omului, dar nu ii spusese asta barbatului caci ii vazusera nu odata, scaldandu-se la rauleul din apropiere si ii vazuse jucandu-se pe plaiurile din apropierea casei lor si a padurii.

Omul nostru, se intoarse acasa nedumerit si parca inca nesigur de toata intamplarea. El nu pomeni nimic din cele intamplate. Femeia lui il consola gandinduse ca avusese ghinion la vanatoare.

Acasa, Rica fu primit ca de obicei acasa. Nici el nu le spuse nimic celor de acasa despre cele intamplate. Tot asa mai trecura inca patru zile cand iepurele nostru raspunse la tachinarile fratilor lui, spre uimirea tuturor:

-         Mama, tata vreau ca maine sa veniti cu mine sa va arat ceva important.

O spuse atat de sigur e el si hortarat incat totii fura cuprinsi de curiozitate si nedumerire.

       - Bine,fiule. O sa venim, raspunse tatal. Si se uita poruncitor la ceilalti frati ca si cum le-ar fi zis din priviri sa nu mai adauge nimic..

       - Va promit ca nu va dura mult si apoi o sa puteti face ce vreti, fu raspunsul total diferit a lui Rica fata de cel cu care era familia obisnuit.

A doua zi, intreaga familie de iepurasi se ascunsera in niste tufisuri aproape  de gospodaria padurarului. Priveau tacuti .Copii iesira iesira, intr-un tarziu din casa, imbracati in straie de sarbatoare. O fetita, observa pe masa din tinda, un cosulet nou si cateva oua colorate , rasfirate prin curte. Ea o chema pe mama ei afara si o intreba plina de bucurie:
- Tati, mami, oare cine a vopsit ouale? Voi?

- Mama, tata..uite un cosulet frumos. E pentru mine?
- Uite, mama, alte oua colorate! spuse un baietel care porni sa le adune. Ceilalti copii il urmara imediat si incepura bucurosi sa le caute prin curte. Nu mai vazura niciodata astfel de oua...

Parintii se privira intrebatori.

Mai departe, aproape de un tufis mai gasira unul, mai mic…si apoi cautand asa gasira inca trei. Prin tufisuri erau puse oua colorate frumos si jucarele impletite sau facute din lemn: un cub frumos, o jucarie dintr-o ghinda si un dop prinse cu un fir de iarba, o casuta mica din crengi de copac si chiar un leagan, atarnat pe creanga nucului din curte.

-         Mami, tati…ce lucruri frumoase. Va multumim strigara copiii fericiti de atatea cadouri neasteptate. Copiii fugeau dintr-o parte in alta, a curtii cautand inca voiosi, cand unul nimeri fara sa vrea exact in locul unde statea ascuns Rica.

Iepurasul o zbughi la fuga si se ascunse repede mai departe, intr-o vagauna numai de el stiuta privit de departe de familia lui ingrijorata, caci copiii apucara sa il vada si sa fuga dupa el. Ileana il privii si ea. Omul nostru le striga copiilor care pornira pe urmele lui sa il lase sa plece si apoi adauga :

-         Ar trebui sa il lasati in pace caci toate lucrurile de aici sunt de la el caci ....

-         Il cunosti? intrebara ei venind degraba in jurul tatalui si lasand urmarirea iepurasului care disparuse intr-un tufis des. 

-         Da, il cunosc si se pare ca este Iepurasul….de Paste. El ii cunoaste toti copiii cuminti si le face cadouri.

Barbatul privii zambitor spre padure. Cate minuni sunt pe pamantul acesta! Facu cu mana si ii indemna pe copiii lui sa faca la fel. Le spuse ca sigur, acolo, undeva, Iepurasul lor de Paste  ii privea si sigur era fericit pentru ei.

Intradevar, nu prea departe familia de iepurasi se reuni inconjurandu-l pe Rica. Ochii mamei se umplura cu lacrimi. Tata il imbratisa, in timp ce ceilalti se grabira sa se scuze pentru rautatile lor de atata vreme.

-         Tu esti se pare…Iepurasul de Paste? il intreba tata

-         Cred ca da, raspunse el emotionat

-         Poate ca de acum noi, iepurii vom trai mai in pace cu oamenii, adauga un bunic.

-         Noi toti suntem iepurasii de Paste, tata. Voi ati avut rabdare cu mine si mi-ati dat curaj. .Voi ati crezut in mine si eu am incercat sa nu va dezamagesc dar si sa-mi implinesc visul de a impartii bucurii.

-         Fiule, asta facem noi, parintii…spuse tatal incurcat.

-         Mai vreau doar un singur lucru. Ca sa spuneti unchilor, matusilor nostri  si care sa transmita tututror cum putem fi prietenii oamenilor. Asa, peste tot se va raspandi acesta traditie pretutindeni in lume unde neamurile noastre mai sunt fugarite si vanate de oameni.

De atunci oamenii ii privesc cu simpatie pe iepurasi si unii aleg sa ii creasca pe langa casa lor ca si animale de companie. Acesta este istorioara care am auzit-o de la mama mea cand eram mica si care a a auzit-o si ea de la bunica ei, care ar fi stiut-o de la strabunica. Tot de la ea stiu ca e bine inainte de seara de Inviere sa pui cosuletul cu oua colorate afara, asa iepurasii sa le pregateasca jocul si bucuriile celor mici. Acolo unde ei vad asta, stiu ca stau copii inauntru si isi vor implini rolul lor, adica  ceea ce le-a transmis Rica, iepurasul: pun mici cadouri.

Poate ca acesta poveste va face putina lumina asupra  iepurasului de Paste. Unde sta el, este mai putin important atata vreme cat ajutoarele din neamul lui, fac munca sa pretutindeni. Despre cum afla ei de dorintele copiilor asta este un mister ce Rica nu a vrut sa fie dezvaluit. Totusi, poti scrie pe o lista dorintele tale si foaia sa o pui la geam cu multe zile inainte de Paste. Iepurasul de Paste sigur o va vedea.

Paste plin de bucurii!