Povestea Ateneului Roman

 

 

  FAURITORII DE PALATE

Povesta Ateneului Roman 

  

Elena si Andrei il priveau cu teama si curiozitate pe uriasul catel auriu care le taia calea. Pe aleea micului parc el parea ca ii asteapta special chiar pe ei stand in pozitie de observare si uitandu-se tinta in directia lor. Pe masura ce se apropiau acesta se scula din pozitia de sezut si parea sa ii intampine cu cateva latraturi de salut miscandu-si voios coada.

-       Hei, catelul asta parca te cunoaste, spuse Elena uitandu-se cand la caine cand la colegul ei.

-       Vorbeste in numele tau…eu nu cunosc asa un catel. Deloc.Totusi, priveste ce prietenos este! Andrei il maingaie curajos pe crestet in timp ce se uita prin parc dupa stapanul lui dar nu vazu decat o fata ce asculta muzica la casti prea preocupata ca sa fie posesoarea lui si un grup de bunici cu copii galagiosi ce se deplasau spre locul de joaca.

Catelul continua sa se gudure pe langa ei. Observara ca nu avea nici o zgarda.

-       Cred ca este pierdut si ar trebui sa incercam sa il ajutam.

-       De acord, stai sa il sun pe tata sa vina sa ne ajute. Nu stiu daca o sa ne urmeze asa mult incat sa ajungem cu el...

In timp ce vorbeau catelul facea rotocoale de bucurie in jurul lor si incerca sa se joace cu ei latrand vesel. Deodata ii apuca Elenei rucsacul si fugi iute indepartandu-se ca un hot priceput.

-       Hei, stai….Hei!

Cei doi copii fugeau dupa caine nestiind ce altceva ar putea sa faca si cand acesta disparu dupa niste tufisuri ei il urmarira. Intre tufisuri era o pacla ciudata in care cainele sari si nu se mai vazu. Copiii privira cateva secunde mirati si apoi dupa ce se privira se aruncara dupa el. Odata ce pasira prin acel perete verde transparent se uitara inapoia lor si zidul ciudat era inca acolo, ascuns intre tufisuri dezvaluind in spate parcul mic in care fusesera. Elena cauta repede cu privirea  direct inainte cautand cainele insa tabloul din fata ei o lasa fara cuvinte. Il trase si pe Andrei:

-       Hei, priveste…aici nu mai pare Bucurestiul nostru ci se pare ca am traversat si timpul nu doar locul…

O lume complet diferita, veche si totusi cumva cunoscuta se infatisa la orizont. In fata ochilor lor faceau parada galagios un tablou intreg de : trasuri, doamne elegante si tarani carand pe umeri bocele cu verdeturi, femei sarace vanzand flori, strazi pavate cu pietre, tarabe cu tot felul de marfuri….

-       Wooow, ….dar oare cum? Parca ar fi un film... crezi cumva ca….Uite cainele, Elena! Daca trece de coltul strazii aceleia nu il mai putem gasi.

Copiii nu avura mult timp sa isi revina din soc si fugira uitandu-se tinta la locul unde disparu cainele. Ajunsi acolo ii astepta insa o surpriza. Cainele nu era pe strada ce serpuia inainte ci probabil ca intrase intr-o curte a carei poarta era semideschisa.. Elena apasa clanta si se intoarse catre Andrei ce statea nehotarat:

-       Haide, ce mai astepti? Sigur ca stapanul lui o sa imi dea inapoi rucsacul .

-       Bine, bine cum zici tu…

Nici nu pasira bine in curtea acelei case ce era un conac impozant ca iata un domn in varsta imbracat in straie de valet ii intimpina cu un salut:

-       Ziua buna stimabile domnisor si frumoasa duduita. Rogu-va iertati-mi indrazneala dar pot eu oare sa va ajut cu ceva?. Nadajduiesc ca domniile voastre s-au ratacit sau au venit cu o chestiune anume la acesta casa?

-       Buna-ziua, indrazni baiatul de 13 ani sa spuna timid. Noi, noi….cautam un caine mare auriu care se pare ca….

-       Cine, cainele nostru? Mare poznas mai e! Vreti sa va jucati cu el, nu-i asa?

Fata, care statu pana atunci tacuta il ciupi usor pe baiat si ii soptii in viteza ceva la ureche uitandu-se apoi cu subinteles la valetul de mica statura din fata lor, imbracat cu niste haine demne de muzeu. Ea il prinse pe baiat si trase il trase ferm de bratul liber.

-       Haide, haide Andrei. De ce nu ii spui ca mi-a luat rucsacul? Fata, mai inalta cu un cap decat baiatul incerca agitandu-si o mapa cu desene aflata in cealatata mana sa patruda in curte dupa caine. Baiatul se smulse din stransoare si aranjandu-si gulerul de la haina lui in carouri.

-       Domnule, cainele ne-a luat rucsacul…adica bagajul adauga repede vazand cautatura ciudata a valetului . Poate in joaca?

-       Oh, dragutii mosului. Sa stiti ca acela e un caine special… al acestui conac. Intati cu mine. Haideti. O sa gasim noi…rusul sau ce o fi, poate boceluta duduiei. Haideti sa il strigam: Patry! Patry! Vina la mosu’…

Cei trei pornira alene sa il caute inchizand usor poarta casei dupa ei. Cei doi copii erau prea curiosi si incantati de acesta aventura ca sa mai fie speriati. Pasira dupa valet in casa ce parea desprinsa din imaginile falnicelor conace boieresti de odinioara ale Bucurestiului.

In casa trudeau de zor doua slujnice imbracate in straie nationale.

-       Haide Nea Petrache ca nu ai zabovit prea mult la afara…intreaba conasul oaspete de dumneata.

-       Cine sunt acesti copii?

Taranca mai in varsta se priponi in fata lor scruntandu-le vesmintele de sus pana jos.

-       Ei, ei, Veto lasa copiii in pace. O sa mearga cu mine in gradina la conas si la caine. Se pare ca l-au intalnit pe Patry al nost’ si le-a cazut cu tronc de dansu.

Pertache ii trase prin holul lung spre o gradina frumoase cu trandafiri, si pomi bine ingrijiti ce se afla in spatele casei. Dintr-un foisor se auzeau glasuri invalmasite de barbati discutand aprins. Pe masura ce se apropiau se distingeau tot mai bine:

-       Trebuie sa semene cu un templu antic! Asa va spun ca va fi nemaipomenit.

-       Da de unde ce avem noi cu grecii? Ei cu istoria lor si noi cu a noastra si asa, ar trebui sa fie un simbol al romanilor dar sa aduca si ca o biserica de-a noastra…

-       Eu te contrazic cumetre insa plebea tarii ar trebui sa isi aduca aminte de marii oameni care au insemnat ceva pentru natinea romana…asadar niste statui falnice ar trebui sa o inconjoare. Le si vad tronand de jur imprejurul cladirii povestind istoria noastra zbucimata….

-       Stimati domni, stimati domni! Am fost chemati aici din ordin regesc sa il sfatuim pe tanarul nostru proiector de palate si noi ce facem? Noi ce facem domnilor? Ce facem noi?  Sporavoim fara sir de cateva ceasuri. Suntem in anul 1886, domnilor! Suntem in plina dezvoltare a iubitei noastre patrii si tarisoara noastra are nevoi….

Copii se departara incet ocolind printre copaci si tufisuri foisorul unde cei sase domni imbracati bine in straiele vremii continuau sa dezbata aceeasi tema. Glasurile lor se estompara tot mai mult si mai mult pe masura ce se indepartau. Ajusera intr-un ungher indepartat al gradinii unde langa un mic iaz cu o tasnitoare statea pe o banca un tanar domn tintind cu privirea tufele de trandafiri. Straiele lui erau fine. Avea o mica barba la moda atunci si o privire vivace. Statea  linistit si visator pana cand il zari valetul cu cei doi copii. Sculandu-se grabit il intampina cu bratele deschise si un larg zambet:

-       Monsieur Petre, oh je suis incantat acum. Ce bine drag slujitor si ami…Te asteptam cu dor si anxieux. Tu as promis une solution.

-       Bien sûr, mon monsieur. Ei sunt solution pour toi, spuse piticul prezentandu-i: Elena et Andree…intodeauna copiii se pricep sa descreteasca frunti. Ei au venit fermecati de Patry.

-       Dansul este Monsiur Albert Galleron cel care a venit tocmai din Franta sa proiecteze Ateneul Roman…Va las cu dansul. Stati aici oleaca cu monsiuer si eu caut cainele. Vin inapoi acusica ma duc in casa sa va aduc o bautura rece si niste serbet…caci pareti sunteti osteniti .

Nici nu se indeparta prea mult Petrache ca si incepura sa vorbeasca cu tanarul domn ce se dovedi foarte prietenos si vesel. Pareau sa se cunoasca de o viata. Elena incepu sa ii vorbeasca despre pasiunea ei de a desena intr-o limba amestecata franceza si romana. Fura asa de recunoscatori pentru orele ce parusera plictisitoare la scoala dar erau asa de folositoare acum… Tanarul le arata schitele care incepuse sa le faca pentru marele edificiu ce se pregatea sa fie construit. In timp ce le arata desenele fata lui incepu sa tradeze neliniste si ramase pe ganduri. In timp ce vorbeau auzira un latrat ce parea cunoscut. Patry aparu cu o mutrisoara jucausa ducand inca rucsacul Elenei. Il aduse la picioare si se posta langa stapanul lui ce il mangaie absent pe crestet. Nici nu observa povara ce o avusese in gura.

Elena dupa un timp in care ii facu cu ochiul lui Andrei il impunse pe tanarul arhitect vrand sa ii dea putina atentie si ii inmana sfioasa un desen din mapa ce o carase neincetat in mana. Desenele ei calatorira perfect intre doua lumi indepartate si dupa atatia ani. Fata lui se lumina deodata si ochii i se facura mari. Tinandu-l in maini sari in sus de pe banca si ii imbratisa pe copii. Tocmai atunci valetul Petrache aparu cu doua pahare si o tava cu bunatati pe care copii o insfacara.

-       Pierre je suit tre tre tre heureux. Am reusit…cu copiii.

-       Stiam ca asa va fi, Monsiur Albert. Petrache le zambi copiilor. Intodeauana copii aduc zambete…

Tanarul se apuca grabit sa refaca un desen si din cateva miscari de creion cat timp copii mancau fericiti si povesteau cu valetul langa iazul cu tasnitoare, el termina plin de fericire.

-       Je nu stiu cum multumesc la vous? Cred ca…

-       Ei isi vor aminti de mata si de aceasta vizita aici, incerca sa il linisteasca Petrache.

-       Mare pacat ca o petit lucru mai este acum. Nu destul leu aur pentru palat.

Petrache se intoarse si el mahnit catre copii. El le povesti cum donatia initiala care o facuse un mare boier nu era indeajus pentru a fauri mandretea de palat cu scari de marmora, picturi maiestre pe pereti si toate statuile ce urmau sa impodobeasca parcul din fata ei.

- Avem doar 200 000 de lei aur si capodopera va trece de  500 000 ….

 Dupa ce ramasera o clipa fara cuvinte gandindu-se profund Elena incepu sa se intrebe cu voce tare:

-       De ce nu mai doneaza nimeni? Oare nu mai sunt oameni cu avere in tara? Intreba plina de compasiune Elena.

-       Oamenii sunt saraci si nimeni nici macar regele insusi nu ar avea atatia bani cat ar trebui.

-       Eu am o idee, ce ar fi daca ar contribui toti oamenii din tara?sari Andrei

-       Cum sa se intample asa o minune? intreba Patri

-       Cum? Cum? e tare simplu. Noi o facem de cate ori trebui sa strangem bani pentru un proiect special la scoala. Cu o tombola.

-       Cum adica?

-       Adica, fiecare om cumpara un bilet pe o suma de bani si are sansa sa castige un premiu mare. Se dau atatea bilelte incat sa acopere suma care trebui si un premiu. Asta e o idee geniala, Andrei!

-       Am si un mesaj de trecut in ziare care sa atrag oamenii: “Dati un leu pentru Ateneu!”

-       Sunt tare nazdravani copiii, nu-i asa? Valetul cauta aprobarea din priviri a tanarului arhitect. V-a trimis Dumnezeu aici..

Cainele se ridica si latra fericit de parca isi revendica locul in acesta poveste.

Albert ii privea putin confuz nereusind sa patrunda tot intelesul discutiei dar pricepu ca era ceva de bine si aplauda incantat. Le stranse mana copiilor cu emotie, le multumi cu gratie si un ton serios apoi se scuza si se  indeparta spre foisorul unde erau ceilalti domni.

Mos Petrache se intoarse catre copii:

-       Cred ca sunteti mandrii de meritele voastre, nu-i asa? Acum ar fi timpul sa va intoarceti la drumul vostru.

-       Oh, da….Asa este. Am petrecut ore minunate in acest loc. Ce pacat insa ca trebuie sa ne intoarcem…zise Elena.

-       Andrei, Elena o departire nu inseamna si un sfarsit. De abia ati cunoscut pe unul dintre fauritorii de palate si alte minuni. Eu cred ca va mai asteapta si alte aventuri. Cat sunteti inca copii totul e posibil, nu? Valetul le facu cu ochiul. Patry latra voios si se gudura intre picioarele lor.

-       Chiar asa! Minunat! exclama Andrei

-       Grozav!Abia astept si eu. Oare, o sa ne mai revedem?

-       Aveti rabdare. Toate vor venii la timpul lor.

Petrache ii insoti pana la ciudata frunzisul involburat impreuna cu Patry, care de data asta era foarte ascultator si nu pasi dupe ei in lumea in care acestia se intorceau. Valetul nu fu mirat deloc de acel loc, probabil ca il stia.

 

Cand ajunsera pe aceeasi alee fata cu castile pe urechi se indeparta foarte putin de locul unde o vazura prima data. Ceasul din parc arata un minut peste timpul de dinaintea intamplarii...parca nu se schimbase nimic.

- Wooow….mi se pare mie sau am visat?

- Haide Andrei, intrziem la atelierul de desen! Elena ii zambi si ii arata intr-o mana un servetel cusut de pe tava ce le-o adusese valetul cu apa si serbet.…

- Ce mult mi-a placut de Patry….as vrea si eu asa un caine.

Cui nu i-ar place?

 

 

 

Cateva informatii despre Ateneul roman pe care copii pot sa le cunoasca.

 

Ateneul s-a născut din inițiativa unui grup de intelectuali: Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian, V. A. Urechia, care si-au propus să dăruiască Bucureştiului o sală încăpătoare, destinată manifestărilor muzicale de înaltă ţinută artistică, fiind ajutați si de generozitatea publicului (binecunoscutul „Dați un leu pentru Ateneu!”) Împlinirea acestui gând s-a putut realiza din punct de vedere financiar în momentul în care omul de cultură Scarlat Rosetti a donat pentru construirea Ateneului suma de 200 de mii de lei-aur;proiectul a început să prindă contur la 26 octombrie 1886, când, în prezența Regelui Carol I și a membrilor fondatori ai societății, s-a pus piatra de temelie a Ateneului Român.

 

Autorul proiectului este arhitectul francez Albert Galéron. La stabilirea concepției tehnico-funcționale și estetice a acestei construcții splendide, un aport semnificativ revine unor personalități ale arhitecturii și ingineriei românești. Cladirea a fost ridicată în mai puțin de 16 luni, grație unei serioase pregătiri tehnice și organizatorice a specialiștilor nostri: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino.

 

Circular, dominat de o mare cupolă, cu fațada principală în stil neoclasic, Ateneul are aspectul unui templu ionic, cu șase coloane. Împrejurul marii cupole a edificiului se pot vedea, săpate în zid, numele unor învățați cunoscuți. Printre ele, cel al lui Miron Costin, Gheorghe Șincai, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu.

 

Fresca circulară, din sala de concerte, îi aparţine pictorului Costin Petrescu (1872-1954) din Piteşti. Realizată între 1933-1939, aceasta este lată de 3 metri şi lungă de 75 de metri. Fresca este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României.

Cupola centrală, acoperită cu zinc, se termină cu un coronament ornamental care amintește de o capodoperă a arhitecturii grecești –denumit și „felinarul lui Demostene”, simbolizând premiul ce se acorda învingătorilor eleni din luptele poetice, de oratorie și artistice. Rotonda Ateneului român, amintind de interioarele bisericilor antice

 

Lucrările au fost executate într-un ritm foarte alert, astfel că, la 10 noiembrie 1887, erau terminate lucrările de zidărie, acoperiș, tencuieli, închideri laterale, tâmplărie ferestre, geamuri, lucrări ce se ridicau la valoarea de 513.797, 52 de lei

 

Ȋn sala mare a Ateneului s-a întrunit la 29 decembrie 1919, cea dintâi Cameră a Deputaţilor a României Mari, care a ratificat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, moment istoric care avusese loc la 1 Decembrie 1918.

 

După o serie de transformări, clădirea Ateneului Român a adăpostit expoziţii, un cinematograf şi o bibliotecă, pentru ca după 1958 să devină sediul Filarmonicii de Stat ”George Enescu”.

Un cadou de neuitat

Un cadou de neuitat

 

Alexandra era o fetita de scoala careia ii placea cel mai mult sa citeasca, sa inventeze povesti si mai presus de orice sa le deseneze imaginile. Facea acest lucru cu plăcere inca de la 3-4 ani, adica de cand tinuse un creion in mana. Visa ca intr-o zi sa poata face o carte cu unele povesti scrise de ea, dar in restul timpului se bucura sa se joace si…sa copilareasca. Cand implinise varsta de 10 ani se amuzase de faptul ca trecuse de la anii mici cu o cifra catre cei cu doua cifre si inca un numar asa de dragut!

 Abia trecuse Craciunul, sarbatoarea ce o astepta cel mai mult tot anul. Primise daruri frumoase, unele chiar cerute special in scrisoarea trimisa cu mult timp inainte lui Mos Craciun si totusi ramasera sub brad cateva zile dupa ce le vazuse. In final ajunsera pe raftul cu jocuri din camera de joaca cand mama stranse bradul. Doar cartile fusesera rasfoite imediat si puse in biblioteca ei pentru a fi citite intr-o ordine aleasa de ea… Intr-o zi, inca in  vacanta de iarna ii spuse mamei:

-         Stii mama, ma gandesc deja la ce sa ii mai cer Mosului pentru la anul.

-         Oho, dar nu crezi ca este cam repede? zise mama ei uimita. Oare nu ti-au placut darurile primite si de aceea te si  gandesti la altele? intreba mama si se uita la ea intrebatoare.

-         Oh, nu de asta mama. Sunt foarte multumita de ceea ce mi-a lasat Mosul sub brad, doar ca simt ca mi-as fi dorit altceva si nu stiu exact ce…

Chipul ei ganditor pe care se straduia sa puna un zambet pentru a o linisti pe mama ei nu fu prea convingator asa ca aceasta se opri din taiatul legumelor pentru supa si privind-o in ochi ii raspunse:

-         Ai primit mereu cam tot ce ai vrut. Nu inteleg.

Tonul ei era un pic amarat.

-         Stiu, mama de aceea am decis ca anul acesta voi investiga problema, intrabandu-i pe toti care ii cunosc “Ce asteapta de la Craciun?”. Poate asa ma voi inspira si eu pentru anul viitor.

-         Asa, interesant si cum ai de gand sa faci?

-         Aaa, m-am gandit la asta, spune Alexandra entuziasmata pe loc si incepu sa ii povesteasca mamei cum se gandi sa se organizeze. O sa folosesc carnetelul galben cu elastic, pe care mi l-a dat tata si voi nota in el toate raspunsurile. Voi filma totodata pe fiecare. Va  fi ca si cum eu voi fi reporter care va lua mai multe interviuri. Cred ca o sa pun si poze si …la sfarsit voi avea o carte –colaj super tare, facuta de mine.

-         Pai, e o idee minunata, spuse mama cu un tot incurajator si fericta de ideea inedita a fiicei ei. Abia astept sa imi arati ce vei scrie. Cred ca stiu cum se numeste ceea ce vrei tu sa faci.

Mama o imbratisa cu multa caldura si dragoste pe fiica ei si acesta simtii pe loc ca ii crescura niste aripi. Asa era mereu cand o lua mama in brate! Ii venea sa strige de fericire si prindea curaj sau se linistea depinzand de situatie. Hotărî sa profite de tot anul pe care il avea inainte pentru a indeplini acel plan.

Prima care fu intrebata, era o prietena vecina cu ea, pe nume Eliza. Se intalnea cu acesta adesea sa se joace asa ca intr-o zi ii puse intrebarea:

-         Eliza, te-ai gandit cumva ce iti doresti sa primesti la anul de la Mos Craciun?

-         Mda, cum sa nu, mai si intrebi? Poate imi va da el un telefon mobil caci toti colegii din clasa in care invat eu au asa ceva si mie mama nu vrea sa-mi cumpere spunand ca nu am nevoie. Asa ca singura mea sansa e Mos Craciun.

-         Chiar?  Nici eu nu am telefon, zise Alexandra repede si nu imi pasa. Mama zice ca are mult prea multe motive sa nu imi dea asa ceva, decat sa imi cumpere unul. Zice ca imi voi strica ochii, ca imi va fura din timpul meu, ca ma va transforma…Nu prea intelg cum vine asta, dar nici nu simt ca as avea nevoie atata timp cat mi-l da pe al ei cand este acasa cu mine si ma lasa sa vorbesc cu prietenele aflate mai la distanta sau sa le scriu mici mesaje. Cat despre jocuri, am incercat cateva incarcate de mama cand am calatorit cu avionul pentru a face timpul de asteptare mai placut dar m-am plictisit repede si acum prefer o carte in loc.

-         Poate ca Mosul sa-mi aduca un catelus foarte mic pe care parintii sa fie de acord sa il lasam cu noi in casa sau macar o pisicuta. Asta mi-ar place foarte mult.

-    Te inteleg, spuse Alexandra care avea si ea o catelusa la casa ei si impartasea si ea aceeasi iubire pentru animale.

Asa se incheie primul interviu despre care Alexa scrise cu grija in caietul ei imediat ce prietena ei pleca acasa. Alaturi de interviu, atasa si o poza si niste desene ce aveau legatura cu cele vorbite.

Apoi fu randul unei alte prietene sa o intrebe cand erau in drum spre parc unde se mai intreceau cu trotinetele sau rolele. Lui Ana Maria ii placea si sa deseneze, ca si Alexandrei. In plus adora sa asculte muzica. Ea raspunse la intrebare cam asa:

-         Mi-ar place ca Mos Craciun sa-mi aduca o trotineta mai mare decat cea pe care o am acum si de asemenea mai multe culori de desen, foi speciale si alte abțibilduri cu care sa creez tablouri.

-         Aha, frumos…zise Alexa. Culorile nu prisosesc niciodata pentru cineva pasionat de desene.

-         Mi-ar mai place si un CD player cu casti.

Ea isi nota cat de repede putu acest raspuns care i se paru interesant dar nu atat de mult incat sa o inspire pentru urmtoarea scrisoare catre Mosul.

Intr-o zi se intalni cu o fata ce ii era prietena foarte draga, dar care nu statea in acelasi oras cu ea asa ca se intalneau mult mai rar. Simtea de multe ori ca inima ei este cea mai linistita si fericita cu ea, caci impataseau aceeasi iubire pentru carti, muzica de calitate. Riei ii placea enorm sa cante si ar fi citit o intreaga biblioteca fara sa doarma daca ar fi fost lasata de capul ei.

-         O, Alexandra, daca Mosul m-ar auzii atunci i-as cere multe, multe, enorm de multe carti si …un profesor de muzica ce nu ar cere bani multi ca sa ma invete sa cant mai frumos.

-         Auzi, Ria? Ma intreb de ce oamenii mari nu muncesc decat doar pentru bani. Ei ne invata pe noi sa fim generosi, sa ajutam pe cei de pe langa noi si cea mai mare parte a adultilor nu par sa faca acest lucru.

-         Nu toti, draga mea. Mai sunt si oameni buni care daruiesc din timpul lor celor ce nu au cu ce sa le plateasca decat cu un “Multumesc”, dar cei mai multi…nu.

-         Ar trebui sa ii cerem lui Mos Craciun sa ii schimbe, nu crezi? propuse Alexandra. Oare nu ar putea el sa faca asta?

-         El nu poate sa faca atat de mult. Gandeste-te sa pregateasca cadouri pentru toti copii lumii nu ti se pare suficient incat sa mai aiba timp sa dea lectii oamenilor mari? Eu cred ca daca noi, copiii de azi vom fii altfel decat ei vom crea o lume diferita…poate asta vrea Mosul de la noi, adauga Ria si ramasera amandoua tacute o vreme.

-         Eu promit sa raman asa si sa nu uit niciodata cum sunt acum... Am sa-mi scriu in jurnal.

-         Si eu, zise Ria ce avea si ea un jurnal secret.

O noua fila din caietul Alexandrei se umplu si un nou video fu pus in memoriea camerei de filmat. La acesta se adaugara alte multe foi in care copiii diferiti intalniti de Alexandra erau intrebati si ii raspuneau insa de cele mai multe ori cerand lucruri: jocuri, jucarii, excursii, haine.

Intr-o zi de toamna, pe cand statea in curte si se juca cu catelusa ei iar bunicul facea ordine  pe langa casa, ea se decise sa il intrebe si pe el. Acesta, era un mare povestitor asa ca imediat ce nepotica ii puse intrebarea el isi drese glasul si prise a ii raspunde:

-         La varsta mea nu mai ai ce sa-ti doresti prea multe, draga mea. Nici un lucru nu-ti va aduce bucurie daca nu mai ai sanatate sau pe cei dragi alaturi…Alexa nu prea intelegea bine, dar tacu din respect pentru dansul.

Bunicul se oprii si privii dincolo de zare cu ochii plini de o tristete fara leac. Alexandra lasa capul in jos. Banuia ca se gandea la sotia lui. Intr-adevar ii lipsea si ei bunica. De vreo doi ani plecase dintre ei fiind chemata in ceruri si locul ei ramasese gol. Mama se straduia din rasputeri sa o inlocuiasca in a gatii aceleasi bunatati  sau croseta cate o vesta ca si blanda ei bunica, insa nu reusea sa se imparta intre toate. Isi mai amintea imbratisarile ei moi si dragastoase…

-         Asadar mi-ar place ca de Nasterea Mantuitorului nostru Isus Cristos, sa primesc un Craciun trecut…macar unul de acum trei-patru ani cand eram toti in jurul bradului. Ah, dar si daca poate ca Mosul sa faca o minune ma mulumesc sa nu ma ma doara asa de tare picioarele, apoi ii surase cu blandete.

-         Inteleg, bunicule. Alexa continua sa mangaie catelusa in timp ce il privea pe bunicul dand cu grebla. Se gandi sa asterna si acest raspuns in caietul ei.

Intr-o zi rasfoia paginile scrise de ea in caietul galben, unde mai puse si multe poze sau completa cu desene raspunsurile cand isi aminti: Alexandra avea o sora cu trei mai mai mica ca si ea pe care nu o intrebase. Adevaru este ca o ocolea pentru ca surioara mereu ii cere sa se joace cu ea si nu avea de multe ori timp sau dispozitie sa o faca cat dorea ea. Batu la usa si …vru sa o intrebe dar micuta ii propuse imediat:

-         Daca te joci cu mine o ora iti raspund.

-         Mai intai imi raspunzi si apoi ma joc, zise Alexandra gandindu-se ca macar sa se distreze de raspunsul ei ca sa isi faca chef sa se joace cu ea.

-         Bine, zise Gabriela un pic neincrezatoare. Apoi continua: Mi-ar place ca la anul sa vina la noi iarasi acasa Mosul ce venea in  fiecare an din trecut si stii ca anul acesta nu a mai venit.

 

-         Adica, vrei sa ii ceri lui Mos Craciun  ca in loc de cadouri sa vina acasa la tine?

-         Nu, nu….Vreau sa-mi aduca ce vrea el, ca stie mai bine, dar sa mi-l dea el, in mana.

-         Da, si mie mi-a lipsit anul acesta. Veneau la noi si alti copii din vecini sa il intalneasca si ne povestea asa de frumos, ne dadea sa tragem ravase si ne intreba de vorba pe fiecare, nu doar cantece sau poezii ci ne intreba asa, pe fiecare, ce am mai facut anul ce a trecut.

-         Ai vazut ca stia din cartea lui mare tot ce facusem anul trecut? adauga Gabriela.

-         Da, insa cred ca acesta dorinta nu ti-o mai poate indeplini.

-         De ce? o intreba surioara foarte curioasa.

-         Mama mi-a spus ca a plecat din anul acesta foarte foarte departe, undeva de unde ne vede pe noi si toti copiii carora le-a dat daruri, dar nu va mai putea veni inapoi…din lipsa de timp…cred. Doar știi scrioarea care ne-a trimis-o in acest an si ce ne scria in ea?

-         Da, stiu. Am vazut-o. Mama mi-a mai zis ca merge la copiii mai mici ca noi, de acum, completa Gabriela pe un ton trist. Ce pacat ca am crescut! Poate mai venea pe la noi. Stii ca la inceput cand aveam 2 ani imi era frica de el si apoi m-am dus la el pe genunchi si ne-am imprietenit?

-         Da, raspunse Alexa pe un ton trist, impartasindu-i in secret durerea ca nu mai era asa de mica.

Alexandra trecu si aceste ganduri in reportajul sau dupa ce se juca cu sora ei…pret de cateva ceasuri, caci uita de timp din pricina jocului atractiv inventat de ele. In caietul sau galben mai trecu raspunsurile invatatoarei, al matusii ei, verilor si bineinteles al parintilor ei. Raspunsul tatalui ei a sunat cunoscut caci toata lumea din casa stia cat de preocupat era sa isi faca munca la tara, mai usoara: un super tractor. Dorinta mamei suna …ciudat : “un robot care sa gateasca, spele si sa faca curat” …daca Mosul are asa o inventie, mai adauga ea cu un ton glumet, dupa care o intreba daca acum, dupa acest an in care a cules raspunsuri de la toti cunoscutii se hotarase ce sa ceara Mosului in scrisoaree ce o sa o trimita.

-         Da, mama. Ceea ce-mi doresc de Craciun este ceva,un fel de…vraja. Vreau ca clipele petrecute impreuna sa fie asa de frumoase incat sa nu le uit niciodata. Iar pentru asta trebuie ceva ….magie si cum eu nu sunt o zana sa fac asta m-am gandit la un plan. Tu mi-ai zis ca noi, copiii uitam mult pana crestem mari, nu-i asa?

-         Da, asa este. Multe amintiri se vor pierde in ceata treptat cu trecerea anilor. Cum vrei sa opresti asta? Sunt foarte curioasa…

 

-         Voi face un jurnal al Craciunurilor noastre. Nu vor fi doar poze … ci voi povesti ceea ce am primit, ce colinde am cantat, cine ne-a vizitat, cine a stat cu noi in jurul bradului si ce am facut. Nu-i asa ca e super?

-         O, este o idee foarte frumoasa, dar nu-ti mai doresti anumite lucruri? intreba mama nedumerita.

-         O, imi mai doresc cate ceva…doar sunt inca copil, zise Alexa zambind, insa afara de carti nu stiu ce i-as putea cere Mosului decat sa ceea ce hotareste el ca e mai bun pentru mine. Cum sa nu stie el ce cadou e mai potrivit daca el este Regele jucariilor si jocurilor si stie ce multumeste si aduce bucurie fiecarui copil?

-         Desigur, scumpa mea. Asadar te-ai hotarat care este cel mai minunat cadou?

-         Da, amintirile mele cu voi. Amintirea Craciunurilor trecute cu bunica si a lui Mos Craciun… Lucrurile primite sunt mai putin importante caci nu mi le voi amintii prea bine pe cand imbratisarile si iubirea voastra…sigur ca da.

Mamei isi sterse pe furis o lacrima si se intoarse cu bratele larg deschise catre fiica sa. Ea o imbratisa pe fiica sa, cu multa dragoste ca intotdeauna si o saruta pe crestet. Alexandra o stranse tare. E asa de bine in bratele ei! 

Cand cad frunzele

Cand cad frunzele,

 

Zara crescuse mult. Avea deja doi ani si sora ei aproape un an. Coamele lor crescusera si invatasera deja sa galopeze rapid dar si sa asculte ordinele de calarie. Se jucau inca adesea pe pajistea din fata fermei sub privirile blande si atente ale bunicilor lor ce le insoteau in acelasi camp. Parintii lor erau cel mai adesea plecati si doar mama lor Timeea era mai mult cu ele la ferma. O vedeau plimband copiii ce veneau sa invete acolo sa calareasca.

Cateodata stapanii lor buni le luau si pe Zara si Roua sa ii plimbe pe copii ce veneau la ore de calarie alaturi de mama lor. Acestia erau asa de usori de dus si erau tare draguti cu ele! Le placeau mult sa ii plimbe vazand cat de tare se entuziasmau si cat de mult radeau. Adorau cel mai mult alintarile si atentiile de la ei cand se sfarsea ora de calarit sau de plimbare.

Azi era o zi de inceput de toamna. Pe pajiste era liniste. Era insorit si cald aproape ca intr-o zi de vara, dar era  totusi altfel…Pasarile isi incetara demult cantul si plecara spre zari mai calde si ciripiturile lor vesele ce le incantasera toata vara se stinsesera. Cateva frunze incepusera incet sa cada de pe ramuri in vreme ce altele timid se ingalbeneau de la la varfuri spre interior. Peste tot erau cazute ghinde, alune sau nuci. Oamenii stransesera deja totul de pe ogoare si din livezi, asa incat crengile pomilor ramasesera stinghere si oarecum fara rost.

Roua si Zara se indreptau tacute, intaia oara, singure spre pajiste. Stapanii nu il putusera dezlipi pe bunicul lor, de sotia lui. Aceasta era bolnava de cateva zile bune si zacea trista in boxa ei. Refuzase cu incapatanare sa mai manance ceva in ultimele doua zile dupa ce in ultima luna slabise tot mai mult si manca din ce in ce mai putin. Stapanii adusesera deja de vreo cinci ori medicul veterinar, un domn tanar si amabil cu parul castaniu scurt tuns si o pereche e ochelari pe nas, ce iubea foarte mult caii, dar de fapt toate animalele. Acesta ii facu tot ce ii statu in putiinta sa o ajute insa se pare ca varsta era un obstacol prea mare in calea vindecarii ei. Acest doctor era si in acea dimineata la ferma si dupa ce o vazu iar pe bunica, se intoarse cu o figura invinsa si usor stanjenita spre stapan privindu-l in ochi ii spuse lin:

-         Cred ca ar trebui sa va obisnuiti cu gandul…

-         Mda, mormai stapanul cailor cu mult regret si abia stapanindu-si tremurul vocii. Sa facem sa ii fie bine.

Cam atata auzisera Zara si sora ei pentru ca apoi cei doi se indepartara si oricat ciulisera urechile nu mai intelesesera ce spuneau. Oare cu ce gand trebuie sa ne obisnuim, se intrebau ele? Susoteau si fornaiau usor din nari mergand agale pe poteca binestiuta, spre pajistea fermei cand fura intrerupte de cainele Voicut care auzindu-le vorbind se baga si el in seama:

-         Buna feelor? Ham, ham. Mergeti pe camp? Vreti sa vin cu voi?

-         Buna, Vino daca vrei tu, cu noi, continua Roua.

-         V-ar place sa ne jucam?

Neprimind nici un raspuns el observa ca nici nu auzisera propunera lui. Oare ce era cu ele? Se hotari sa le intrebe:

-         Hei, de ce nu vorbiti cu mine, ham, ham…sunteti suparate pe mine?

-         Nu, o nu, raspunse Zara, doar ca ne gandeam la …

-         Bunica noastra, completa Roua. Suntem triste pentru ca ea sufera de o boala necunoscuta si nu ne mai poate insoti pe noi ca alta data pe camp. Era asa de bine cu bunicii…ne alintau, ne dadeau sa mancam ce gaseau mai bun, ne povesteau multe povesti si ne faceau tot felul de surprize. Acum e cam trist afara fara ei. Asta e!

-         Aha, zice Voicut. Intelg. Am sa va povestesc ceva care cred ca o sa va ajute oarecum.

-         Da? Bine, atunci hai zi-ne te rog.

-        -Chiar cand am venit la ferma, stapanii mai aveau o catelusa, Lara se numea. Imi amintesc bine de ea pentru ca a fost foarte atenta cu mine si m-a invatat tot ce trebuia sa stiu pentru a-i sluji bine pe stapani. Eu fiind foarte mic nu stiam ca ea este foarte batrana, desi ma miram de unde cunoastea atatea lucruri. Intr-o noapte de iarna geroasa si grea au venit trei lupi in cautare de hrana, la ferma noastra. Lara s-a luptat cu ei pana cand a iesit stapanaul noastru afara, dupa ce a auzit larma din curte. El a reusit sa ii alunge insa Lara, zacea intr-o balta de sange. A doua zi a venit medicul insa nu a mai reusit sa o salveze…biata de ea.

Aici, Voicut facu o pauza in care isi muta privirea de la cele doua surori inspre dealuri, pentu a nu ii fi vazute lacrimile.

-          Si apoi? Intreba Roua nevrand parca sa accepte toata tragedia.

  In acea zi stapanii au fost foarte tristi. Am vazut-o pe fiica lor de cativa ani,     mangaindu-i trupul fara viata al Larei si plangand foarte tare. “Linisteste-te, i-a spus stapanul. Ea o sa fie mereu cu tine.” si apoi a adaugat ceva care mi s-a intiparit in inima:” Ea o sa traiasca mereu prin amintirile tale, despre ea” Apoi, stapanul a pus-o intr-o cutie si a mers in marginea campului, aproape de padure si a ingropat trupul ei.

-         Ce trist totusi si apoi? mai intreba Zara

-         Am vazut-o pe fiica lor cum ii ducea flori la mormant si o mai face cateodata chiar si acum, dupa atatia ani de la acel eveniment. Ba chiar am vazut-o odata ducandu-si prietenele la mormantul Larei.

-         Cred ca ii e inca dor de ea, completa Roua cu un suspin.

-         A insemnat mult pentru copila dar si pentru stapani. Odata am vazut ca stapanii au in casa un perete cu poze si am revazut-o acolo si pe Lara…mai adauga Voicut.

-         Asadar daca nu au uitat-o ea inca traieste…prin ceea ce le aminteste de ea.

-         Da, exact aici vroiam sa ajung. Cand pleaca dintre noi o persoana draga sa nu uitam tot ceea ce a trait cu ea, lucruri care ne-a invatat, daruri dosebite primite, intamplari frumoase, locurile prin care am trecut alaturi de ea. Doar asa, amintirea va face ca ea sa fie inca cu noi, chiar daca nu o mai vedem.

-         Chiar daca se muta sa traiasca in pajistile vesnic verzi…

-         Chiar si asa.

Urm o pauza lunga in care cei trei prieteni se oprira in mijlocul campului. Deodata Roua spuse:

-         Cred ca imi doresc ceva si sper sa mai am timp.

-         Ce? Ce anume? intreba sora ei, Roua.

-        Hai, repede inapoi. Iti spun pe drum.

 

Calutele galopara cat putura de repede inapoi spre curte si navalira in grajd direct la boxa buncii. Langa ea statea sora ei si mama lui Roua si Zara. Bunica statea cu corpul adunat si cu ochii inchisi pe paiele curate. Cand auzii glasul nepoatelor sale isi ridic capul, deschise ochii si le surase cu greutate:

-         Am venit sa te vedem. Ne era dor de tine. spuse simplu Roua.

-         Stii, bunico, azi am mers singure pe pajiste…si ne-am descurcat bine, completa Zara vrand sa o inveseleasca putin. Apoi ii povesti ce se mai intampla prin gradina. Bunica o asculta cu ochii inchisi, fara sa o priveasca.

-         Ma bucur…mult, vorbi cu greutate bunica. Sa nu uitati sa va iubiti mult, caci numai din iubire vine  bunatetea si curajul de care aveti nevoie in viata. 

-         Si noi te iubim, reusii sa spuna Zara stapanindu-si plansul in timp ce Roua cu capul in pamant deja se lupta cu lacrimi mari ce cadeau pe pamant.

Apoi bunica isi inchise ochii si mama lor le conduse afara, din boxa. Fetele nu se mai uitara inapoi si privira afara, in ograda la copacii ce isi scuturau frunzele. Cumva, acest peisaj rece si trist de toamna avea sa le fie mereu o amintire legata de ultima intrevedere cu bunica. Cumva atunci cand vor vedea frunzele care cad se vor gandi la cei dragi care pleaca dintre noi. Ce bine, insa, ca ne raman amintirile….Ce bine.

 

O poveste scrisa in memoria mamei mele, Ileana ce a ales sa plece din acesta lume in vreme de toamna.

TE IUBESC, mami dincolo de lumi!

 

 

 

Cele trei pusculite

 

Cele trei surori

 

 

Trei borcane stateau pe raft multicolor. Era cam cald acolo sus, aproape de tavan. Una dintre ele a oftat:

-        De ceva timp, ma tot gandesc la fratii si surorile noastre. Imi amintesc cum stateam in camara racoroasa pline ochi de magiun, dulceata cu nuci, zacusca sau muraturi. Pe mine ma indesa cu gogonele. Ah, cat de bine era! Eram in mare forma...cata grija aveam sa nu se strice!

-        Da, soro.Ce vremuri! Cand am ajuns in acesta casa eram asa de multi ca umpluseram toate rafturile. Imi amintesc de cum ne invelea gura cu celofan si sfoara, Doamna nostra dupa ce ne fierbea de eram sa explodam in apa fierbinte. Cateodata ne lasa inghesuite la incins in sauna, adica in camera-cuptor. Ce emoti pe noi, acolo dar si ce distractie.

-        Mie, imi place mai mult acum cu capacele astea noi, colorate. Poti schimba de la un sezon la altul, stilul, mai zise a treia.

-        Ei, dar ce conteaza capacul? Tu nu intelegi esenta problemei, se pare. Nu vezi ca acum nu mai suntem in camara acolo unde ne era locul? Cine stie ce s-o alege din noi…aproape ca-mi lipseste bein-marin, in cratita cu bulbuci...

-        Nu stiu de ce iti faci asa probleme. E adevarat ca de ceva timp nu am mai vazut-o pe Doamna noastra si imi lipsesc si mie baile acelea si masajul cu peria colorata dar nu vezi ca aici e cald si bine. Vedem pe fereastra lumea care trece, fata de cand eram inchise in camara. Suntem impodobite cu paiete, hartie colorata si panglici....e magnific.

-        Mie, una tot imi pare rau ca draga noastra familie nu a ajuns cu noi, aici si au fost trantite in cativa saci si dusi….cine stie unde?

-        Ei, cum unde? Degeba esti asa urisa soro, ca nu iti amintesti nimic. Am  inteles de la o tigaie veche cand inca eram in camara ca borcanele si sticlele ce se respecta ca verisoarele noastre se duc intr-un fel de cimitir urias unde sunt sparte bucatele si topite…brrrr, ma infior cand ma gandesc la asta.

-        Pai si tu soro, nu iti amintesti decat partea neagra. Mereu vezi partea goala a paharului….ah, da si à-propos de pahar, mie mi-a soptit unul de cristal fin de pe masa, odata cand stateam alaturi, el cu vin si eu cu serbet, ah…ce vremuri romantice….

-        Hello! Ce ti-a soptit? Ei, tu, hai treci la subiect si lasa visarea.

-        Da, bine, spuse borcanasa  a treia ce era invelita in panglici roz si albe. Ei, bine  fetelor mi-a spus ca din faramele acelea minuscule noi renastem din nou, ca pasarea Phonix despre care citea acum cateva zile micuta noastra stapana, Vichi.

-        Cum sa renastem, mai ? Crezi asemenea lucruri? Ha, ha, ha! …Rase cu pofta cea dintai ce era mare si dolofana. Avea in jur prinsa o hartie creponata rosie, ce se desprinsese din loc in loc dar era legata cu o panglica mov si un capac auriu. Avea si o eticheta doar ca ele nu stiau sa citeasca limba oamenilor.

-         Intodeauna ai fost o visatoare, visezi la lucruri care nu exista. Tu nu intelegi? De cate ori fierbeam sau eram spalata aveam cele mai mari emotii sa nu cumva Doamna sa ma scape din mana si sa ma sparga sau crape ca atunci stiam ca ma asteapta GUNOIUL, adica sfarsitul…caci am vazut o surata ce a sfarsit astfel. Ea incerca a doua sa vorbeasca tare pentru ca sa acopere rasul sonor al celei mari. Am vazut asta! Uite, eu cred ca atunci cand Vichi se va plictisi de noi o sa se termine TOTUL…adica viata noastra.

Borcana de mijloc nu avea niciodata mari sperante. Era ‘realistica’, spunea ea cu mandrie. Invelisul ei era pe departe cel mai aratos si tot nu era fericita. Avea paiete verzi lipite si un capac cu un trifoi pictat. Fetita se mai juca cateodata cu ea, mangaind paietele in sus sau in jos ca sa le schimbe nuanta, caci era acel material smecher, care se mai pune si pe tricouri. Atunci ea avea mari emotii sa nu o scape din mana pe jos.

-        Ei, credeti ce vreti voi…eu prefer sa fiu o visatoare spuse cea mica si roz, adanc ranita.

Mereu disconsiderau parerile ei si cam tot ceea ce spunea ea in general. Incepu sa se uite suparata pe fereastra caci era tare interesant afara. Picau din cer mici bucatele albe si incet dar sigur totul era acoperit. Fu intrerupta din visare de Vichi care navali pe usa imbracata ca un cosmonaut, cu nasul rosu si o caciulita simpatica pe cap. Se tranti obosita pe pat si dupa cateva minute adormi imbracata.

-        Vichi, Vichi! Hai trezeste-te trebuie sa mergem la concertul de colinde, se auzi glasul mamei ei urcand catre camera fetitei. Acesta sari din pat vesela ca intodeauna si in cateva minute se pregati de plecare imbracand o frumoasa rochita rosie.

-        Nu uita sa-ti iei DONATIA ta pentru copiii de la orfelinat, pentru care se strang bani la concert.

-        Da, mama.  Fetita isi puse un scaun si insfaca borcanul roz de la locul lui.

Totul se petrecu asa de repede ca micuta domnisoara roz abia apuca sa le sopteasca surorilor ei: La revedere! O sa merg la un concert….ce vis…poate e si un bal acolo!

In urma ei ramase o mica panglica roz, atarnata de un cui al raftului...Nu avura timp prea mult de vorbit intre ele zilele care urmara, mai ales ca dolofana rosie nu o putea convinge pe cealalta sa fie increzatoare.

-        Soarta iti este asa cum sunt gandesti ! ii repeta cea mare

-        Ei, ce fac daca asa sunt eu, le vad tare realistic. Asa cum a plecat Rozalina asa o sa mergem si noi. Imi pare rau ca o sa dispar caci mai aveam atatea lucruri de facut si de vazut….

Soarta parca ii auzise gandurile ei negre si  ii raspunse repede caci se vazu luata de Vichi, golita de continut si aruncata la cosul de gunoi in timp ce fetita zambea fericita si nepasatoare la suferinta ei numarand atenta banutii insirati pe masa.

-        Acestea sunt banii pe care, pe care i-am strans eu pentru cand o sa am nevoie. Oare cum i-a spus mama? Icomie, econie….ia sa citesc eticheta de pe capac. Vichi silabisi E-CO-NO-MII. Economii!! Acum am nevoie de ei! O sa cumpar cate un mic cadou mamei, tatalui si fratelui meu pentru acest Craciun. Mamei o sa ii cumpar o esarfa, lui tata un fular si fratelui meu, care iubeste cartile o sa ii iau o carte ! Ce bine ca am pus deoparte bani de-a lungul anului!

Fetita o zbughi pe usa. Dolofana rosie incerca sa o incurajeze pe sora ei verde, acum in gunoiul de langa birou sa fie tare…caci chiar daca o sa fie sparta si topita se va intoarce pe pamant.

-        Ti-e usor tie, dar nu tu nu zaci asteptandu-ti safrsitul, fu ultimele ei cuvinte ce se auzira dintre foi aruncate si resturi de creioane.

Trecura multe zile si chiar luni sau poate cine stie chirr ani si dolofana noastra rosie se tot gandea ca ramasese ultima din neamul ei, singura pe lume. Privea melancolic pe fereastra cum Vichi facea ture cu bicicleta pe strada linistita, anotimp dupa anotimp. Adormea des …pesemne de la varsta. Din cand in cand mana delicata a fetitei aluneca pe sub capac si impingea inautru cateva bancnote.

-        Mai am un pic! Zicea adesea ea privind eticheta

-        Un pic pana sa plec si eu , ar fi adaugat dolofana rosie numai ca nu era auzita.

Intr-o zi  se petrecu insa ceva minunat: Vichi intra in camera plina de bucurie avand in maini un trofeu. Din ceea ce vorbea cu bunica ei se intelegea ca ea castigase o competitie de ciclism. Dolofana avea din nou companie: caci obiectul era din cea mai minunata sticla alb si roz! Cine credeti ca a vorbit dupa ce Victoria plecase sa sarbatoreasca victoria? Ah, da Vichi era prescurtarea de la Victoria…

-        Buna, dolofano! Unde este verzisoara cea serioasa?

-        Ha? Cum stii care imi e numele?

-        Hei, sunt eu, Rozalina….Normal ca nu ma recunosti cu infatisarea asta noua . se auzi un glas plin de mandrie.

-     Rozalino? Tu esti? Ai, ai ....inviat? Cum de te-ai transformata asa?

-     Multe intrebari si toate au raspunsuri bune. Drumul reciclarii este bun dar singura conditie este ca oamenii sa ne arunce in locul corect. O sa avem ce povesti o vreme.

Intr-un raft, intr-o camera, intr-o casa, intr-un oras dintr-o tara pe un continent doua piese de sticla vorbeau despre miracolul vietii. 

-    Cam asa ceva.

 

 

Ți-a plăcut aventura? 🌟

Abonează-te și primești următoarea poveste cu ilustrații color direct în inbox.

✉️ Vreau povești noi!