Se afișează postările cu eticheta 8-10 ani. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 8-10 ani. Afișați toate postările

vineri, 10 noiembrie 2023

Cand cad frunzele

Cand cad frunzele,

 

Zara crescuse mult. Avea deja doi ani si sora ei aproape un an. Coamele lor crescusera si invatasera deja sa galopeze rapid dar si sa asculte ordinele de calarie. Se jucau inca adesea pe pajistea din fata fermei sub privirile blande si atente ale bunicilor lor ce le insoteau in acelasi camp. Parintii lor erau cel mai adesea plecati si doar mama lor Timeea era mai mult cu ele la ferma. O vedeau plimband copiii ce veneau sa invete acolo sa calareasca.

Cateodata stapanii lor buni le luau si pe Zara si Roua sa ii plimbe pe copii ce veneau la ore de calarie alaturi de mama lor. Acestia erau asa de usori de dus si erau tare draguti cu ele! Le placeau mult sa ii plimbe vazand cat de tare se entuziasmau si cat de mult radeau. Adorau cel mai mult alintarile si atentiile de la ei cand se sfarsea ora de calarit sau de plimbare.

Azi era o zi de inceput de toamna. Pe pajiste era liniste. Era insorit si cald aproape ca intr-o zi de vara, dar era  totusi altfel…Pasarile isi incetara demult cantul si plecara spre zari mai calde si ciripiturile lor vesele ce le incantasera toata vara se stinsesera. Cateva frunze incepusera incet sa cada de pe ramuri in vreme ce altele timid se ingalbeneau de la la varfuri spre interior. Peste tot erau cazute ghinde, alune sau nuci. Oamenii stransesera deja totul de pe ogoare si din livezi, asa incat crengile pomilor ramasesera stinghere si oarecum fara rost.

Roua si Zara se indreptau tacute, intaia oara, singure spre pajiste. Stapanii nu il putusera dezlipi pe bunicul lor, de sotia lui. Aceasta era bolnava de cateva zile bune si zacea trista in boxa ei. Refuzase cu incapatanare sa mai manance ceva in ultimele doua zile dupa ce in ultima luna slabise tot mai mult si manca din ce in ce mai putin. Stapanii adusesera deja de vreo cinci ori medicul veterinar, un domn tanar si amabil cu parul castaniu scurt tuns si o pereche e ochelari pe nas, ce iubea foarte mult caii, dar de fapt toate animalele. Acesta ii facu tot ce ii statu in putiinta sa o ajute insa se pare ca varsta era un obstacol prea mare in calea vindecarii ei. Acest doctor era si in acea dimineata la ferma si dupa ce o vazu iar pe bunica, se intoarse cu o figura invinsa si usor stanjenita spre stapan privindu-l in ochi ii spuse lin:

-         Cred ca ar trebui sa va obisnuiti cu gandul…

-         Mda, mormai stapanul cailor cu mult regret si abia stapanindu-si tremurul vocii. Sa facem sa ii fie bine.

Cam atata auzisera Zara si sora ei pentru ca apoi cei doi se indepartara si oricat ciulisera urechile nu mai intelesesera ce spuneau. Oare cu ce gand trebuie sa ne obisnuim, se intrebau ele? Susoteau si fornaiau usor din nari mergand agale pe poteca binestiuta, spre pajistea fermei cand fura intrerupte de cainele Voicut care auzindu-le vorbind se baga si el in seama:

-         Buna feelor? Ham, ham. Mergeti pe camp? Vreti sa vin cu voi?

-         Buna, Vino daca vrei tu, cu noi, continua Roua.

-         V-ar place sa ne jucam?

Neprimind nici un raspuns el observa ca nici nu auzisera propunera lui. Oare ce era cu ele? Se hotari sa le intrebe:

-         Hei, de ce nu vorbiti cu mine, ham, ham…sunteti suparate pe mine?

-         Nu, o nu, raspunse Zara, doar ca ne gandeam la …

-         Bunica noastra, completa Roua. Suntem triste pentru ca ea sufera de o boala necunoscuta si nu ne mai poate insoti pe noi ca alta data pe camp. Era asa de bine cu bunicii…ne alintau, ne dadeau sa mancam ce gaseau mai bun, ne povesteau multe povesti si ne faceau tot felul de surprize. Acum e cam trist afara fara ei. Asta e!

-         Aha, zice Voicut. Intelg. Am sa va povestesc ceva care cred ca o sa va ajute oarecum.

-         Da? Bine, atunci hai zi-ne te rog.

-        -Chiar cand am venit la ferma, stapanii mai aveau o catelusa, Lara se numea. Imi amintesc bine de ea pentru ca a fost foarte atenta cu mine si m-a invatat tot ce trebuia sa stiu pentru a-i sluji bine pe stapani. Eu fiind foarte mic nu stiam ca ea este foarte batrana, desi ma miram de unde cunoastea atatea lucruri. Intr-o noapte de iarna geroasa si grea au venit trei lupi in cautare de hrana, la ferma noastra. Lara s-a luptat cu ei pana cand a iesit stapanaul noastru afara, dupa ce a auzit larma din curte. El a reusit sa ii alunge insa Lara, zacea intr-o balta de sange. A doua zi a venit medicul insa nu a mai reusit sa o salveze…biata de ea.

Aici, Voicut facu o pauza in care isi muta privirea de la cele doua surori inspre dealuri, pentu a nu ii fi vazute lacrimile.

-          Si apoi? Intreba Roua nevrand parca sa accepte toata tragedia.

  In acea zi stapanii au fost foarte tristi. Am vazut-o pe fiica lor de cativa ani,     mangaindu-i trupul fara viata al Larei si plangand foarte tare. “Linisteste-te, i-a spus stapanul. Ea o sa fie mereu cu tine.” si apoi a adaugat ceva care mi s-a intiparit in inima:” Ea o sa traiasca mereu prin amintirile tale, despre ea” Apoi, stapanul a pus-o intr-o cutie si a mers in marginea campului, aproape de padure si a ingropat trupul ei.

-         Ce trist totusi si apoi? mai intreba Zara

-         Am vazut-o pe fiica lor cum ii ducea flori la mormant si o mai face cateodata chiar si acum, dupa atatia ani de la acel eveniment. Ba chiar am vazut-o odata ducandu-si prietenele la mormantul Larei.

-         Cred ca ii e inca dor de ea, completa Roua cu un suspin.

-         A insemnat mult pentru copila dar si pentru stapani. Odata am vazut ca stapanii au in casa un perete cu poze si am revazut-o acolo si pe Lara…mai adauga Voicut.

-         Asadar daca nu au uitat-o ea inca traieste…prin ceea ce le aminteste de ea.

-         Da, exact aici vroiam sa ajung. Cand pleaca dintre noi o persoana draga sa nu uitam tot ceea ce a trait cu ea, lucruri care ne-a invatat, daruri dosebite primite, intamplari frumoase, locurile prin care am trecut alaturi de ea. Doar asa, amintirea va face ca ea sa fie inca cu noi, chiar daca nu o mai vedem.

-         Chiar daca se muta sa traiasca in pajistile vesnic verzi…

-         Chiar si asa.

Urm o pauza lunga in care cei trei prieteni se oprira in mijlocul campului. Deodata Roua spuse:

-         Cred ca imi doresc ceva si sper sa mai am timp.

-         Ce? Ce anume? intreba sora ei, Roua.

-        Hai, repede inapoi. Iti spun pe drum.

 

Calutele galopara cat putura de repede inapoi spre curte si navalira in grajd direct la boxa buncii. Langa ea statea sora ei si mama lui Roua si Zara. Bunica statea cu corpul adunat si cu ochii inchisi pe paiele curate. Cand auzii glasul nepoatelor sale isi ridic capul, deschise ochii si le surase cu greutate:

-         Am venit sa te vedem. Ne era dor de tine. spuse simplu Roua.

-         Stii, bunico, azi am mers singure pe pajiste…si ne-am descurcat bine, completa Zara vrand sa o inveseleasca putin. Apoi ii povesti ce se mai intampla prin gradina. Bunica o asculta cu ochii inchisi, fara sa o priveasca.

-         Ma bucur…mult, vorbi cu greutate bunica. Sa nu uitati sa va iubiti mult, caci numai din iubire vine  bunatetea si curajul de care aveti nevoie in viata. 

-         Si noi te iubim, reusii sa spuna Zara stapanindu-si plansul in timp ce Roua cu capul in pamant deja se lupta cu lacrimi mari ce cadeau pe pamant.

Apoi bunica isi inchise ochii si mama lor le conduse afara, din boxa. Fetele nu se mai uitara inapoi si privira afara, in ograda la copacii ce isi scuturau frunzele. Cumva, acest peisaj rece si trist de toamna avea sa le fie mereu o amintire legata de ultima intrevedere cu bunica. Cumva atunci cand vor vedea frunzele care cad se vor gandi la cei dragi care pleaca dintre noi. Ce bine, insa, ca ne raman amintirile….Ce bine.

 

O poveste scrisa in memoria mamei mele, Ileana ce a ales sa plece din acesta lume in vreme de toamna.

TE IUBESC, mami dincolo de lumi!

 

 

 

Cele trei surori

 

Cele trei surori

 


 

Trei borcane stateau pe raft multicolor. Era cam cald acolo sus, aproape de tavan. Una dintre ele a oftat:

-        De ceva timp, ma tot gandesc la fratii si surorile noastre. Imi amintesc cum stateam in camara racoroasa pline ochi de magiun, dulceata cu nuci, zacusca sau muraturi. Pe mine ma indesa cu gogonele. Ah, cat de bine era! Eram in mare forma...cata grija aveam sa nu se strice!

-        Da, soro.Ce vremuri! Cand am ajuns in acesta casa eram asa de multi ca umpluseram toate rafturile. Imi amintesc de cum ne invelea gura cu celofan si sfoara, Doamna nostra dupa ce ne fierbea de eram sa explodam in apa fierbinte. Cateodata ne lasa inghesuite la incins in sauna, adica in camera-cuptor. Ce emoti pe noi, acolo dar si ce distractie.

-        Mie, imi place mai mult acum cu capacele astea noi, colorate. Poti schimba de la un sezon la altul, stilul, mai zise a treia.

-        Ei, dar ce conteaza capacul? Tu nu intelegi esenta problemei, se pare. Nu vezi ca acum nu mai suntem in camara acolo unde ne era locul? Cine stie ce s-o alege din noi…aproape ca-mi lipseste bein-marin, in cratita cu bulbuci...

-        Nu stiu de ce iti faci asa probleme. E adevarat ca de ceva timp nu am mai vazut-o pe Doamna noastra si imi lipsesc si mie baile acelea si masajul cu peria colorata dar nu vezi ca aici e cald si bine. Vedem pe fereastra lumea care trece, fata de cand eram inchise in camara. Suntem impodobite cu paiete, hartie colorata si panglici....e magnific.

-        Mie, una tot imi pare rau ca draga noastra familie nu a ajuns cu noi, aici si au fost trantite in cativa saci si dusi….cine stie unde?

-        Ei, cum unde? Degeba esti asa urisa soro, ca nu iti amintesti nimic. Am  inteles de la o tigaie veche cand inca eram in camara ca borcanele si sticlele ce se respecta ca verisoarele noastre se duc intr-un fel de cimitir urias unde sunt sparte bucatele si topite…brrrr, ma infior cand ma gandesc la asta.

-        Pai si tu soro, nu iti amintesti decat partea neagra. Mereu vezi partea goala a paharului….ah, da si à-propos de pahar, mie mi-a soptit unul de cristal fin de pe masa, odata cand stateam alaturi, el cu vin si eu cu serbet, ah…ce vremuri romantice….

-        Hello! Ce ti-a soptit? Ei, tu, hai treci la subiect si lasa visarea.

-        Da, bine, spuse borcanasa  a treia ce era invelita in panglici roz si albe. Ei, bine  fetelor mi-a spus ca din faramele acelea minuscule noi renastem din nou, ca pasarea Phonix despre care citea acum cateva zile micuta noastra stapana, Vichi.

-        Cum sa renastem, mai ? Crezi asemenea lucruri? Ha, ha, ha! …Rase cu pofta cea dintai ce era mare si dolofana. Avea in jur prinsa o hartie creponata rosie, ce se desprinsese din loc in loc dar era legata cu o panglica mov si un capac auriu. Avea si o eticheta doar ca ele nu stiau sa citeasca limba oamenilor.

-         Intodeauna ai fost o visatoare, visezi la lucruri care nu exista. Tu nu intelegi? De cate ori fierbeam sau eram spalata aveam cele mai mari emotii sa nu cumva Doamna sa ma scape din mana si sa ma sparga sau crape ca atunci stiam ca ma asteapta GUNOIUL, adica sfarsitul…caci am vazut o surata ce a sfarsit astfel. Ea incerca a doua sa vorbeasca tare pentru ca sa acopere rasul sonor al celei mari. Am vazut asta! Uite, eu cred ca atunci cand Vichi se va plictisi de noi o sa se termine TOTUL…adica viata noastra.

Borcana de mijloc nu avea niciodata mari sperante. Era ‘realistica’, spunea ea cu mandrie. Invelisul ei era pe departe cel mai aratos si tot nu era fericita. Avea paiete verzi lipite si un capac cu un trifoi pictat. Fetita se mai juca cateodata cu ea, mangaind paietele in sus sau in jos ca sa le schimbe nuanta, caci era acel material smecher, care se mai pune si pe tricouri. Atunci ea avea mari emotii sa nu o scape din mana pe jos.

-        Ei, credeti ce vreti voi…eu prefer sa fiu o visatoare spuse cea mica si roz, adanc ranita.

Mereu disconsiderau parerile ei si cam tot ceea ce spunea ea in general. Incepu sa se uite suparata pe fereastra caci era tare interesant afara. Picau din cer mici bucatele albe si incet dar sigur totul era acoperit. Fu intrerupta din visare de Vichi care navali pe usa imbracata ca un cosmonaut, cu nasul rosu si o caciulita simpatica pe cap. Se tranti obosita pe pat si dupa cateva minute adormi imbracata.

-        Vichi, Vichi! Hai trezeste-te trebuie sa mergem la concertul de colinde, se auzi glasul mamei ei urcand catre camera fetitei. Acesta sari din pat vesela ca intodeauna si in cateva minute se pregati de plecare imbracand o frumoasa rochita rosie.

-        Nu uita sa-ti iei DONATIA ta pentru copiii de la orfelinat, pentru care se strang bani la concert.

-        Da, mama.  Fetita isi puse un scaun si insfaca borcanul roz de la locul lui.

Totul se petrecu asa de repede ca micuta domnisoara roz abia apuca sa le sopteasca surorilor ei: La revedere! O sa merg la un concert….ce vis…poate e si un bal acolo!

In urma ei ramase o mica panglica roz, atarnata de un cui al raftului...Nu avura timp prea mult de vorbit intre ele zilele care urmara, mai ales ca dolofana rosie nu o putea convinge pe cealalta sa fie increzatoare.

-        Soarta iti este asa cum sunt gandesti ! ii repeta cea mare

-        Ei, ce fac daca asa sunt eu, le vad tare realistic. Asa cum a plecat Rozalina asa o sa mergem si noi. Imi pare rau ca o sa dispar caci mai aveam atatea lucruri de facut si de vazut….

Soarta parca ii auzise gandurile ei negre si  ii raspunse repede caci se vazu luata de Vichi, golita de continut si aruncata la cosul de gunoi in timp ce fetita zambea fericita si nepasatoare la suferinta ei numarand atenta banutii insirati pe masa.

-        Acestea sunt banii pe care, pe care i-am strans eu pentru cand o sa am nevoie. Oare cum i-a spus mama? Icomie, econie….ia sa citesc eticheta de pe capac. Vichi silabisi E-CO-NO-MII. Economii!! Acum am nevoie de ei! O sa cumpar cate un mic cadou mamei, tatalui si fratelui meu pentru acest Craciun. Mamei o sa ii cumpar o esarfa, lui tata un fular si fratelui meu, care iubeste cartile o sa ii iau o carte ! Ce bine ca am pus deoparte bani de-a lungul anului!

Fetita o zbughi pe usa. Dolofana rosie incerca sa o incurajeze pe sora ei verde, acum in gunoiul de langa birou sa fie tare…caci chiar daca o sa fie sparta si topita se va intoarce pe pamant.

-        Ti-e usor tie, dar nu tu nu zaci asteptandu-ti safrsitul, fu ultimele ei cuvinte ce se auzira dintre foi aruncate si resturi de creioane.

Trecura multe zile si chiar luni sau poate cine stie chirr ani si dolofana noastra rosie se tot gandea ca ramasese ultima din neamul ei, singura pe lume. Privea melancolic pe fereastra cum Vichi facea ture cu bicicleta pe strada linistita, anotimp dupa anotimp. Adormea des …pesemne de la varsta. Din cand in cand mana delicata a fetitei aluneca pe sub capac si impingea inautru cateva bancnote.

-        Mai am un pic! Zicea adesea ea privind eticheta

-        Un pic pana sa plec si eu , ar fi adaugat dolofana rosie numai ca nu era auzita.

Intr-o zi  se petrecu insa ceva minunat: Vichi intra in camera plina de bucurie avand in maini un trofeu. Din ceea ce vorbea cu bunica ei se intelegea ca ea castigase o competitie de ciclism. Dolofana avea din nou companie: caci obiectul era din cea mai minunata sticla alb si roz! Cine credeti ca a vorbit dupa ce Victoria plecase sa sarbatoreasca victoria? Ah, da Vichi era prescurtarea de la Victoria

-        Buna, dolofano! Unde este verzisoara cea serioasa?

-        Ha? Cum stii care imi e numele?

-        Hei, sunt eu, Rozalina….Normal ca nu ma recunosti cu infatisarea asta noua . se auzi un glas plin de mandrie.

-     Rozalino? Tu esti? Ai, ai ....inviat? Cum de te-ai transformata asa?

-     Multe intrebari si toate au raspunsuri bune. Drumul reciclarii este bun dar singura conditie este ca oamenii sa ne arunce in locul corect. O sa avem ce povesti o vreme.

Intr-un raft, intr-o camera, intr-o casa, intr-un oras dintr-o tara pe un continent doua piese de sticla vorbeau despre miracolul vietii. 

-    Cam asa ceva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

luni, 5 iunie 2023

Povestea primilor fulgi de nea

Povestea primilor fulgi de nea

In vremuri indepartate traia un mare si puternic imparat a carui imparatie era de la o margine la alta a pamantului. An-Imparat era inzestrat cu puteri nemaivazute astfel ca toate animalele, plantele, vanturile, apele si soarele i se supuneau lui. El era intelept, bun, curajos, chibzuit si drept cu toata lumea astfel ca toti il respectau si iubeau indeplinindu-si slujbele cu sarg si credinta. 

Acest imparat puternic avea trei fiice frumoase, bune, destepte si pline de haruri ce isi ajutau tatal in treburile imparatiei astfel ca toti locuitorii ei sa fie multumiti. Prima dintre ele se preocupa mult de natura ce se trezea la viata. Facea crangurile verzi si ajuta pomii sa infloreasca aducand razele  caldute ale soarelui catre ele. Avea grija de pasarile cerului sa isi faca cuib si plantele oamenilor sa creasca vanjos prin curti si ogoare. Cea de-a doua fiica, vorbea cu soarele sa incalzeasca mai tare asa ca toate plantele sa dea roade bune, ingrijea de puii mici ai animalelor si pasarilor sa creasca frumosi si facea ca oamenii sa se bucure de cerul senin multe zile calde iar noptile umplea bolta cu stele ca sa lumineze frumusetile vazduhului si pamantului. Ultima dintre fiice termina treaba celei mijlocii si aducea ploaia buna la timp pentru recoltele oamenilor si racorea pamantul dupa arsita zilelor de dinainte dandu-le ragaz pasarilor, animalelor si plantelor sa se pregateasca de odihna. Apoi, toata lumea se retragea in case si animalele in barloguri pentru ca era o vreme de somn si odihna timp de cateva luni pentru a se trezi din nou, la semnalul primei surori.

Cand era destul de batrana, imparateasa dadu nastere spre marea surpriza a tuturor, unei fete. Aceasa devenii in scurt timp preferta tuturor, a imparatului si sotiei sale, a surorilor ei, a curtenilor, oamenilor si intrgului pamant caci era pe atat de frumoasa cat si de inteleapta, buna si blanda. Toti ii daruiau atentie si iubire. Fata pe nume Zapada, crestea inconjurata de uimirea celor din jur primind mereu multumiri pentru dreapta masura si bunatatea cu care judeca uneori diverse pricini alaturi de imparat. Anii trecura si  bucuria care o avea imparatul pentru nasterea fiicei sale mezine se tranforma  treptat intr-o povara, caci nu stia bietul de el ce sa ii daruiasca ca zestre, intrucat deja imparatia sa o dete celorlate trei fete inainte, ca ea sa vina pe lume. Se tot innegura imparatul si fata lui deveni tot mai trista. Mezina isi lua inima in dinti si il intreba intr-o zi care e pricina tristetii sale iar el ii raspunse:
-         Draga mea copila, ma doare ca nu am ce-ti darui, caci iata toata imparatia mea fu data deja surorilor tale sa o ingrijeasca. As vrea sa ai si tu o treaba importanta in imparatie care sa o faci singua si sa nu fie doar cu mine in sala tronului tot anul. Imi ajung cele doua surori ale tale ce stau cu mine sa ma ajute cand a treia dintre ele este ocupata cu natura toata.
-         Tata, nu te mai framanta atat. Mie imi ajunge sa stau cu dumneata si mama. Totusi am o dorinta. De ce nu mi-ai da mie timpul care ramane dupa sora mea, Toamna-dulce?
-         Draga tatei, dar ce sa faci tu cu acele timpuri? Ziua abia exista si noaptea e lunga. Toata lumea doarme...si nu pare nimic a mai putea fi facut. Pana si toate culorile le-am daruit deja surorilor tale, stii bine.
-         Oh, tata stiu deja ca sora mea cea mare Prima-Raza are cele mai vesele culori, ca Vara-calda are semnele soarelui si Roada-dulce le ia pe cele ale pamantului dar ai incredere ca pot folosi si eu cate putin din fiecare si voi face altfel acele luni ramase. Voi vorbi cu surorile mele si sunt sigura ca ma vor ajuta si ne vom intelege.
-         Prea bine fiica mea, du-te si vorbeste cu surorile tale. Astept sa imi spuneti hotararile voastre. Am incredere in intelepciunea ta de a face ceva diferit cu timpul ramas asa incat sa fie bine pentru toti.
Mezina hotari sa mearga sa vorbeasca cu fiecare din surorile ei, in parte. Porni pe drum catre palatul primei sale surori insotita de iapa ei draga: Neaua. Nu era prea departe de palatul tatalui ei asa ca ajunse repede. Pe drum privii spre cerul ce inconjura palatul surorii ei ce avea cativa norisori si un soare jucaus cu ei. Prima-Raza, o primii cu multa bucurie si o asculta cu inima deschisa. Iubind-o foarte mult, o lasa pe sora ei sa isi ia de la ea cateva lucruri: anumiti pomi sa ramana verzi si pe timpul ei, cateva animale sa nu doarma si sa cutreiere pamantul, vantul sa bata liber si chiar cateva plante sa incolteasca si chiar sa faca roada, atunci.
Foarte fericita, mezina pleca impreuna cu calul ei nemaipomenit mai departe la a doua sora a sa. Batu cale mai lunga caci ea statea mai departe si pe drumul ei privea cu bucurie spre cerul  frumos. Se minuna cate stele puteai vedea pe cerul de vara si cat de minunat straluceau, ca niste lampi atarnate de o mantie albastra. Vara-calda desi o intelese nu fu atat de darnica cu ea ca si prima sora. Ii spuse ca nu putea sa ii dea aproape nimic pentru ca toate stihiille cerului, soarele , animalele si plantele nu au ce face in timpul ei. Totusi ii dadu voie sa faca o sarbatoare care sa straluceasca mai mult decat toate serbarile oamenilor din timpul ei. Urma sa fie cea mare si frumoasa zi din tot anul in care sa fie daruite multe cadouri si pe care toti sa o astepte cu drag. De asemenea ea ii propuse sa dea oamenilor lucruri de facut si pe timpul ei, astfel ca sa aiba treburi mai usoare la venirea Primei-Raze. Pregatindu-se sa place Zapada o intreba:
-         Surioara draga, oare nu ar fi cu putiinta ca si in timpul meu, stelele sa straluceasca noaptea uneori?
-         Desigur, asta pot sa le poruncesc. Pana acum ele nu mergeau sa lumineze bolta pentru ca toti dormeau.
-         Iti multumesc mult surioara, zise mezina  fericita, pentru cel mai pretios dar, intrucat ea indragea mult Cerul.
Multumita de ceea ce ii daruise si o ajutase sora ei, Zapada se indrepta catre ultima ei sora, Roada-dulce. Zambetul ei ii cam pieri in drumul sau, caci cu cat se apropia de castelul surori ei cu atat cerul ei frumos isi ascunsese  chipul dupa norii grei. Zapada ce nu stia sa  ascunda ceea ce simtea, adica o mare admiratie fata de el, asa ca prinse a  canta:
-         Iesi din ascunzis,
Sa te vad pe furis
Cerul meu frumos
Cu chip luminos.

 Fata auzii cu emotie un glas din departari ce ii raspundea caci pesemne ca si Cerul o zarise demult pe fata imparatului si prinse drag de ea.

-         As venii cu drag
La tine in prag
De vrei sa primesti
Mire sa ma numesti.

Iapa fetei se sperie putin insa Zapada, nu se mira caci stia de la surorile ei despre locuitorii din Inalturi, caci ele vorbeau adesea cu Soarele si Luna, cu vanturile, norii si ploile. Ea isi continua drumul plina de emotie si bucurie spre ultima ei sora gandindu-se la printul ei, Cerul.

Roada Dulce fu extrem de bucuroasa sa o ajute si sa imparta cat mai multe cu sora ei mai mica lasand-o ca si Primavaratica sa ii mai fure cateodata chiar din timpul ei si pe deasupra ii darui putere asupra ploilor, vaturilor, norilor. Insa nu ii putu promite prea mult soare caci acesta asculta foarte putin de ea, fiind cu totul sub porunca sorei Vara-calda, pe care o iubea in taina de mult timp. Zapada se multumi cu cele primite si se gandi ca din pacate, timpul ei va fi unul rece in care unele animale vor dormi si doar unele vor ramane treze, cautand prin frig, de mancare. Poate ca oamenii vor ajuta animalele padurii. Ea se gandi ca timpul ei ar fi mai vesel cu ceva care sa inveseleasca pe copii si sa care sa acopere pamantul ocrotindul de frigul si ploile reci. Dar cu ce?
Se gandea la o mantie lunga, dar nu stia cum sa o faca adica, din ce fire ar fi putut sa o teasa ca sa fie indeajuns de mare pentru tot pamantul. Poate ca printul ei o va putea ajuta asa ca prinse a-i canta, cu glasul ei dulce, pe drumul ce il avea de strabatut pana la palatul imparatului tata.

-         Cu tine, da voiesc
      Sa ma nuntesc
Dar mult imi doresc
De ma vei ajuta
Si o mantie imi vei da
Sa fie nemaivazuta
De oameni necunoscuta
Si de o vor privii
Mii de stele vor fi.

Cerul, ramase fara grai in fata acestei cereri dar pentru ca o iubea nespus de tanara fata de imparat hortari sa incerce tot ce ii sta in putiinta sa ii faca pe plac asa ca prinse a ii raspunde din inaltimile sale necuprinse:

Draga mea mireasa
Viitoare imparateasa
Eu porunca o sa dau
Celor ce cu mine stau
Mantie sa-ti teasa
Frumoasa sa iasa
Sufla acuma vanturile
Straluceasca stelele
Sa vina si ploile
Din toate zarile
Unchiul  Ger va sufla tare
Lumina-va Luna mare
Bolta intreaga-ti mestereste
Dar de nunta-ti faureste.

Zapada, foarte fericita ajunse in fata tatalui ei si prinse a-i povesti despre calatoria ei la surorile sale. La cateva zile de la intoarcerea ei acasa pe cand imparatul isi privea cu fata luminta odrasla, fericit ca s-a gasit o cale pentru a nu fi lasata fara zestre, iata ca slujitorii anuntara un alai mare ce venea catre palat. Soli ai regelui Soare venea sa o peteasca pe mezina imparatului.
 Imparatul fu si mai bucuros sa afle ca fiica sa il iubea printul Cer, asa ca isi chema solii sa ii trimita prin impartie si le zise:
-         Iata, azi sunt de doua ori fericit. Sa anuntati e toti supusii mei. Mica Zapada si-a gasit ursitul si a impartit cu surorile ei in pace si intelegere comorile impartiei mele. Sa se dea de stire in toata imparatia ca va fi o nunta mare in prima zi a noului timp.
-         Tata, pot sa adaug si eu ceva?
-         Desigur, imparatul o privea cu nedumerire caci dar avand multa incredere in intelepciunea fiicei sale ii permise a acesta sa spuna solilor ce avea de adaugat.
-         Imi doresc ca toti oamenii sa vina la nunta mea pentru ca voi avea pentru toti un dar frumos si nemaivazut.
Solii oprnira in toata imparatia sa duca oamenilor vestea nuntii si toti se bucurau si asteptau nerabdatori darul promis de printesa.
Trecura zilele repede si iata ca veni si timpul nuntii. Mireasa iesi in fata oamenilor care asteptau cu sufletul la gura. Aceasta le vorbi tuturor:
-         Mi-as dori ca noul timp al meu sa fie numit Iarna si celelalte timpuri care ar fi mai bine zis anotimpuri sa fie numite dupa vrerea surorilor mele. In timpul meu nu va mai dormi toata lumea, oamenii vor avea ce face si isi vor trai frumos viata caci nu va mai fi intuneric mereu chiar daca zilele vor fi mai scurte. Unii pomi vor ramane verzi si unele animale vor ramane sa cutreiere pamantul. Nu toate pasarile vor pleca in locuri mai calde, caci chiar de va fi frig ele isi vor gasii hrana singure sau cu ajutorul oamenilor. Pe voi va rog sa fiti milostivi si cu animalele din paduri. In anotimpul meu oamenii vor avea cea mai frumoasa Sarbatoare din timpul anului si acesta nu e unicul meu dar. Voi da pamantului cel mai special cadou care va bucura si minuna toata suflare. Eu imi voi avea castelul in cei mai inalti munti din Nordul imparatiei , acolo unde regatul printului meu Cerul se uneste cu Pamantul si voi veghea ca timpul meu sa fie asa cum trebuie astfel ca oamenii sa nu uite de el si sa ma astepte pregatiti mereu cu putina teama din cauza frigului dar si cu bucurie din cauza Sarbatorii mele pline de daruri.
-         Asa sa fie, declara imparatul impresionat si multumit si oamenii stigara urale de fericire pentru printesa lor iubita:
-         Traiasca Printesa Zapada!

Multimea toata sarbatorea insotirea celor doi tineri. Atunci, un mare alai cobori din vazduh spre pamant si au lasat sa cada spre pamat o mantie ceruta de Zapada ca si dar de nunta. Cu totii priveau la ea. Nu putea fi prinsa decat vazuta si sclipea la lumina Lunii in milioane de stele. Era o culoare stralucitoare nemaivazuta de toti: alb imaculat si se zice ca de atunci toate miresele si-au dorit o rochie din acea noua nuanta. Copii s-au bucurat jucandu-se cu ea si pamantul s-a linistit incalzit de mantia Zapezii, aflat acum la adapost de vanturile reci. Zapada-Iarna a fost foarte fericita ca a putut schimba anotimul acela si a darui tuturor cate ceva nou si bun. Ea a trait fericita aproape mereu de printul ei drag, Cer si mai imparateste si azi. Atunci cand isi aminteste de ziua nuntii ei, trimite tuturor oamenilor zapada ca un dar, ca sa se bucure, sa-si aminteasca si sa se gandeasca la frumusetea timpului ei.

Multumesc pentru atentia si rabdarea lecturii acestei povesti.
Daca v-a placut povestea o puteti trimite si prietenilor.
Zile cat mai placute de iarna!

Traieste in Vremea copilariei!
A 13 ani, C 11 ani






      

miercuri, 19 aprilie 2023

O dorinta buna

 

 

 

O dorinţӑ bună

 

 

 

-          Nu. Am spus, nu şi aşa rӑmane, rӑsuna înfundat glasul lui Luc în camera plina de monitoare, cabluri şi alte componente electronice. Ȋi intoarse spatele şi îşi continuӑ într-o linişte apӑsatoare lucrul la proiectul lui drag, un roboţel care sӑ stea de vorbӑ cu copiii şi sӑ le rӑspundӑ la întrebari din orice domeniu, ba chiar să joace diverse jocuri cu ei.

-          Haide, te rooog … încercӑ din nou Flori, surioara lui de 8 ani sӑ îl convingӑ. Ştia sӑ insiste foarte mult atunci cȃnd îşi dorea ceva şi acum era acel moment.

-          De ce nu mergi să ai grijӑ de animalele tale? Sunt ocupat acum. Adaugӑ el în timp ce se întindea dupa o lampӑ de lipit. Ştii bine cӑ mai am doar trei luni panӑ la expozitia tehnică unde sunt singurul reprezentant al claselor a 8-a. Nu vreau sӑ rȃdӑ de noi….

-          Bine, o sa plec dar i-am hranit deja pe Auricӑ şi Gina….aşa cӑ …Te rooooog! Te rog! Haide, doar ştii cӑ întodeauna cand participi mereu te alegi cu un premiu. Sunt sigurӑ ca doar cateva minute nu o sӑ dӑuneze proiectului tӑu. Dacӑ mai vine şi Sergiu sa te ajute sunt singurӑ cӑ o sӑ termini la timp.

-          Cine? Ah, el, Scȃnteiuţӑ! Sergiu cum îi spui tu este genial ca idei însӑ în partea practicӑ nu prea ştie multe. Eu fac totul. Apoi, el...ei bine, el invaţӑ de la mine la doar 9 ani ai lui...

-          Te rog, mult Luc.

-          Oh, eşti aşa de .... de….de

-          De cum? Ȋncapaţanatӑ? îl întrerupse ea cu o fetioşarӑ dulce, aşa cum facea mereu cȃnd voia ceva.

-          De convingătoare....spuse baiatul de 14 ani cu un mic suspin. Nu îi putea refuza mai nimic micuţei Florentina sau Flori cum o alintau toţi pentru cӑ şi ea era foarte inimoasӑ. Mereu îi ajuta pe toţi dar sarea în ajutor mai ales animalelor neajutorate.

-          Sӑ înţeleg ca vrei sa folosim robotul, CARE NU E GATA, ca sӑ ajuţi o fetitӑ din clasa ta sӑ treacӑ peste o suparare provocatӑ de un coleg?

-          Da, da….dar ai spus că funcţioneazӑ!Acum îmi spui că nu e gata? Vreau să o invit acasӑ la noi şi să îi arӑt animalele mele, pe Rica peştişorul minunat şi Gina, raţa sӑlbaticӑ ce am salvat-o astӑ varӑ  şi am îmbalnzit-o cu bunicul. O sa îi placӑ doar ştii cȃt de speciali sunt….se opri ca sӑ îi facӑ cu ochiul fratelui sau apoi făcu o pauzӑ cu subînţeles.

-          Nu sunt foarte sigur cӑ o sa meargӑ…încӑ, se facu că nu observӑ faţa poznaşa a surorii lui  şi se întoarse cu spatele. Nu de alta dar nu vroia sa îi cȃnte în struna cu ideea ei fixa ca animalele ei îi pot vorbi...vise de copil mic. Condiţia este sa îl convingi şi pe Scȃnteie, sa fie aici în fiecare zi sӑ mӑ mai ajute cu asambalrea robotului.

-          De acord! O sa îl chem de cate ori vrei tu…doar ştii ca suntem prieteni buni. Fӑcu o pirueta şi ieşi din camerӑ în fugӑ creeand un curent ce facu sa cadӑ cateva foi de pe o masӑ plina cu scheme şi fire.

-          Oh, fetele… spuse Luc lӑsȃndu-se pe genunchi ca sӑ adune lucrurile cӑzute. Mereu, la fel.

Se auzi un trȃntit uşor al uşei de la intrarea în casӑ. Bineinteles ca auzi glasul lui Flori în curte chemȃndu-l pe Ulise, labradorul lor bӑtrȃn. Nu pleca fara el. Credea ca o apӑrӑ dar cainele era atȃt de blȃnd încat nici la pisici nu sӑrea aşa ca nu se ştiea cine pe cine apӑrӑ.

-          ULISEEEE! ULISEEE! Hai cӑţel, hai sӑ mergem la plimbaaaaareeeee.

-          Ham, ham. Rӑspunse acesta imediat sobru dar totuşi voios.

Bӑtrȃnul înca era încȃntat de ideea unei plimbari pȃnӑ la ultima casӑ de pe strӑduţa lor, unde locuia Scȃnteiuţӑ, mă rog, Sergiu cum îi spunea Flori. Se ducea în fiecare zi la el de atȃt de multe ori încat Ulise o căuta pe iubita lui Flori, cand era la şcoalӑ crezand ca o gaseşte acolo. Venea singur acasӑ cu botul în pӑmant şi coada lasatӑ în jos, strecurȃndu-se printre gradinile vecinilor. O adora pe Flora, doar ea îi vorbea aşa de mult şi îl mȃngaia uitȃndu-se în ochii lui. Pӑrea că ea chiar îl înţelege.

 

In ziua aceea Scȃnteiutӑ, vecinul celor doi fraţi era în cӑmaruta lui Luc fӑcand probe cu roboţelul. Venise sӑ o cunoascӑ şi el pe colega singuraticӑ lui Flori. Se auzeau zgomotele fӑcute de ei. Fusese în fiecare zi şi Luc declarase fericit terminarea proiectului, cu o săptămȃnӑ înainte expoziţie.

In acelaşi timp în curtea casei, Flori era cu o fetiţӑ slăbuţӑ, creolӑ şi cu pӑrul lung şi negru cӑrei abia dacӑ i se auzea glasul. Flori îi prezentase deja pe Ulise şi Rozie pisica iar acum se îndreptau spre curtea unde o ţinea pe Gina, rauşca devenitӑ domesticӑ. Vocea ei se auzea ca un clopoţel, rӑsunȃnd încontinuu.

-          Ȋţi plac animalele mele? Nu-i aşa ca Rozie e frumoasӑ?

Fetiţa îşi îndreptӑ privirea spre pisicuţa roşcatӑ de care se indepartaserӑ şi care torsese cand îi atinse blana. Ȋi placuse de ea dar mai mult de cӑţel. Se hotӑrî sa îi spunӑ Florei.

-          Mi-ar plӑcea sӑ pot avea şi eu un caine ca al tӑu, spuse ea simplu. Pӑrinţii mei nu vor cӑţel la bloc. Spun ca o sӑ avem caine dacӑ ne vom muta la ţarӑ.

-          Iar mie mi-ar place sӑ am aşa note bune ca tine, adauga Flori fӑra sӑ stea pe gȃnduri. Toţi profesorii sunt încantaţi de tine.

-          Ei, lasă ca eşti şi tu printre cei mai buni din clasӑ..

-          Da, sunt cȃteodatӑ, dar nu ca tine, Crina. Tu eşti cea mai bunӑ!

-          Mulţumesc, spuse fata încet şi întoarse privirea timid. O întreba repede pe Flori daca o sӑ intre acum în casӑ. Ȋi era un pic frig dar nu îndraznea sa spunӑ.

-          Mergem imediat. Vreau doar sӑ îţi arӑt ceva special şi o luӑ de manӑ arătȃndu-i cu degetul ţarcul Ginei. Raţa mӑcӑni grabitӑ venind bucuroasӑ sӑ le întampine..

Crina rӑmase pe loc dupa ce o zӑri si trӑgȃndu-şi mȃna din strȃnsoarea Florei înganӑ cu o voce tremurȃndӑ şi şoptitӑ…Rӑţuşca cea uratӑ. Faţa ei era crispatӑ şi tristӑ.

-          Cum?

-          Nimic, nimic…se grӑbi Crina sӑ zicӑ.

-          Te-am auzit. De ce ai spus asta? Gina mea e frumoasӑ…

-          Da, desigur .Da, dar eu nu sunt….sunt …urȃtӑ.

-          Cum poţi sa spui asa ceva? Uitӑ-te la tine. Nu e adevӑrat.

-          Aşa mi-a spus Raul, cȃnd a stat cu mine în bancӑ. Mi-a spus ca sunt o vrӑjitoare cu nasul meu mare şi de asta am aşa note bune…zise ea cu tristeţe. Apoi m-a tot strigat răţuşca urȃtӑ.

-          Crina, doar ştii cӑ  Raul este un băiat care spune lucruri urȃte. Nu ar trebui sӑ îl bagi în seamӑ. Aporopo de poveste, raţuşca cea urȃtӑ devine o lebădӑ frumoasӑ…nu ar trebui sӑ uiţi asta.

-          Aşa mi-a spus şi mama cand i-am povestit! Crina oftӑ.

-          Hei, am o idee! Hai sa mergem la Robot. El are rӑspunsuri la toate întrebarile. Sigur o sa ai ceva de aflat.

Flori o conduse pe Crina pȃnӑ în camera fratelui ei. Luc plecase ca sӑ nu îi încurce. Acolo se jucarӑ o vreme. Scȃnteiuţӑ care le aratӑ cum funcţioneaza robotul. El avusese ideea de a construi aşa o maşinărie. Era bӑiatul cu idei fantastice şi un camarad minunat. La un moment dat el o trase pe Flori afară din camerӑ.

-          Ai spus că o laşi singura cu robotul …

-          Da, poate o va ajuta.

-          Dacӑ nu v-a gӑsi rӑspunsuri atunci cred ca trebuie sӑ mergem mai departe….sӑ îl prezentӑm pe Ricӑ.

-          Te referi aaa... la adevӑrul despre peştişor, nu ? Va crede oare?

-          Da, normal. Ştii ce poate el sa facӑ iar prietena ta pare sӑ fie tare de treabӑ.

-          Chiar este. De asta am insistat la Luc sӑ ne lase cu Robo.

Dupӑ cateva minute Crina ieşi din camerӑ şi îi intreba politicos dacӑ aveau sa se mai joace împreunӑ în camera cu roboţelul. Fata ei schiţa un zambet politicos. Nu pӑrea entuziasmatӑ sӑ continue. Cei doi prieteni se priviră cu subînţeles. Scȃnteiuţӑ o privi în ochi şi îi spuse pe un ton serios

-          Hai, Crina. E timpul sa ţi-l prezentam pe Ricӑ, cel mai special peştişor. Sigur o sa îţi placӑ. Flori mi-a spus cӑ iubeşti şi tu foarte mult animalele.

-          Aşa este. Ȋmi doresc tare mult sӑ pot avea şi eu unul…chiar şi un porc de Guineea.

-          Atunci, sӑ mergem, adaugӑ Flori.

 Fata se lasӑ trasӑ de cei doi înspre o camera ce avea o uşa roz. Imediat ce intrarӑ, Flori şi Scȃnteiuţӑ începurӑ sa îi vorbeascӑ în şoaptӑ cӑci aveau sa îi spunӑ un mare secret. Ȋnchiserӑ uşa încet dupӑ ei.

 

Aşa aflӑ Crina cum peştişorul fusese adus în cioc de un pelican vӑr cu Gina, ca mulţumire pentru ca o salvaserӑ de la moarte. Peştişorul trӑia într-un lac foarte ascuns oamenilor, unde mai erau alţi caţiva zeci ca el...şi nu era doar o poveste, ci era chiar realitatea. El chiar îndeplinea dorinţe....dar doar cele ce le considera bune.

-          CUM???? De unde ştiţi toate astea? întrebӑ Crina cu glas tare

-          Ssst…mai încet. Ȋl înţelege pe Scȃnteiuţa…şi pe mine. Pe cei care cred în el şi îi vorbesc serios uitȃndu-se în ochii lui.

-          Cum? Ei haideţi. ...fata era neîncrezătoare. Credea că rȃd de ea….aşa cum mai faceau şi alţii la şcoală.

-          Vrei sӑ îţi arӑtăm?

-          Da.

Scȃnteiuţӑ rosti solemn uitȃndu-se fix la el

-          Te rog sӑ te dai de patru ori peste cap.

Peştişorul îndeplini exact cerinţa într-o tăcere de cȃteva secunde. Crina era uimitӑ dar reuşi sa şopteascӑ

-          Chiar îndeplineste dorinţe? Credeţi că aş putea sa îl rog şi eu ceva? Singură…

-          Desigur. Ne găseşti afarӑ la Gina. O sa vezi cat este de specialӑ şi ea.

-          Chiar? In ce fel? Nu. Nu cred ca poate exista ceva mai minunat decȃt acest mic peştişor.

-          O sӑ vezi…dupӑ ce o să o cunoşti mai bine….Scȃnteiuţӑ îi facu cu ochiul.

 

Dupӑ cȃteva minute Crina ieşi surȃzătoare din casӑ. Se îndreptӑ spre Scȃnteiuţӑ şi Flori care stăteau cu răţuşca şi Ulise. Faţa ei era luminoasӑ şi mulţumitӑ. Nu avusese demult aşa o dupa-amiazӑ minunatӑ.

-          Pot sa te întreb ce i-ai cerut peştişorului? întrebӑ Scȃnteiuţӑ

-          Oricum ne va spune el…scapӑ repede Flori

-          Cum? Poate să şi vorbeascӑ?

-          Da, asta urma sӑ îţi spunem...

Copleşitӑ bunatatea celor doi prieteni şi vrȃnd să le mulţumeascӑ pentru tot, Crina se gȃndi sa le spunӑ despre dorinţa ei care nu era deloc specialӑ, dupӑ ea

-          Ca Raul să aibӑ parte de mai multӑ iubire. Numai un copil nefericit poate sӑ rӑneasca pe ceilalţi.

-          Ce?N-ai cerut ceva pentru  tine…

-          Peştişorul mi-a clipit cu un ochi şi a dat de trei ori din aripioare, aşa cum mi-aţi spus voi. Asta înseamna ca îmi va îndeplini dorinţa, continuӑ ea liniştit

-          Da…dar…cum? Tocmai pentru Raul care s-a purtat aşa de urȃt cu tine?

-          Eu l-am iertat şi sper să fie bine. Nu aveam nevoie de nimic pentru mine…doar de prieteni cӑci eram cam singură dar acum cred că vă am pe voi, nu-i aşa?


Cei doi o luarӑ de mȃnӑ şi se îmbraţisarӑ gӑlagios. Luc le privea joaca, de pe geam binevoitor. Se simţea ca avea şi el un merit pentru acea îmbrăţişare, doar le cedase roboţelul pentru joacӑ.

-          Desigur, hai cu noi sa îţi povestim misterele Ginei şi ale peştelui vorbitor.

-          Ştii, ideea este că nimeni nu ne crede iar multe din ideile mele fantastice vin chiar de la ei, mai adaugă Scȃnteiuţӑ şi îi facu din nou cu ochiul. Crina şi Flori rȃserӑ.


 Copiii se îndepărtarӑ voioşi. Ulise îi urma dȃnd din coadӑ. Norii erau pe cer şi primavara întarzia sӑ aparӑ, afarӑ pӑrea deodatӑ mai cald şi mai placut .

 

 

 Urmariti-ne si pe Facebook: vremeacopilariei

   A14, C 11