Povestea Ateneului Roman

 

 

 

POVESTEA 1 : FAURITORII DE PALATE

Povesta Ateneului Roman

 

 

 

 

Elena si Andrei il priveau cu teama si curiozitate pe uriasul catel auriu care le taia calea. Pe aleea micului parc el parea ca ii asteapta special chiar pe ei stand in pozitie de observare si uitandu-se tinta in directia lor. Pe masura ce se apropiau acesta se scula din pozitia de sezut si parea sa ii intampine cu cateva latraturi de salut miscandu-si voios coada.

-       Hei, catelul asta parca te cunoaste, spuse Elena uitandu-se cand la caine cand la colegul ei.

-       Vorbeste in numele tau…eu nu cunosc asa un catel. Deloc.Totusi, priveste ce prietenos este! Andrei il maingaie curajos pe crestet in timp ce se uita prin parc dupa stapanul lui dar nu vazu decat o fata ce asculta muzica la casti prea preocupata ca sa-i fie stapana si un grup de bunici cu copii ce se deplasau spre locul de joaca.

Catelul continua sa se gudure pe langa ei. Observara ca nu avea nici o zgarda.

-       Cred ca este pierdut si ar trebui sa incercam sa il ajutam.

-       De acord, stai sa il sun pe tata sa vina sa ne ajute. Nu stiu daca o sa ne urmeze asa mult incat sa ajungem cu el...

In timp ce vorbeau catelul facea rotocoale de bucurie in jurul lor si incerca sa se joace cu ei latrand vesel. Deodata ii apuca Elenei rucsacul si fugi iute indepartandu-se ca un hot priceput.

-       Hei, stai….Hei!

Cei doi copii fugeau dupa caine nestiind ce altceva ar putea sa faca si cand acesta disparu dupa niste tufisuri ei il urmarira. Intre tufisuri era o pacla ciudata in care cainele sari si nu se mai vazu. Copiii privira cateva secunde mirati si apoi dupa ce se privira se aruncara dupa el. Odata ce pasira prin acel perete verde se uitara inapoi si acesta era inca acolo, ascuns intre tufisuri dezvaluind parcul mic in care fusesera. Elena cauta repede cu privirea  direct inainte cautand cainele insa tabloul din fata ei o lasa fara cuvinte. Il trase si pe Andrei:

-       Hei, priveste…aici nu mai pare Bucurestiul nostru ci se pare ca am traversat si timpul nu doar locul…

O lume complet diferita, veche si totusi cumva cunoscuta se infatisa in fata ochilor lor. In fata ochilor lor faceau parada galagios un tablou intreg : trasuri, doamne elegante si tarani carand pe umeri bocele cu verdeturi, femei sarace vanzand flori, strazi pavate cu pietre, tarabe cu tot felul de marfuri….

-       Wooow, ….dar oare cum? Si crezi ca….Uite cainele, Elena! Daca trece de coltul strazii aceleia nu il mai putem gasi.

Copiii nu avura mult timp sa isi revina din soc si fugira uitandu-se tinta la locul unde disparu cainele. Ajunsi acolo ii astepta insa o surpriza. Cainele nu era pe strada ce se intindea in fata lor si probabil ca intrase intr-o curte a carei poarta era semideschisa.. Elena apasa clanta si se intoarse catre Andrei ce statea nehotarat:

-       Haide, ce mai astepti? Sigur ca stapanul lui o sa imi dea inapoi rucsacul .

-       Bine, bine cum zici tu…

Nici nu pasira bine in curtea acelei case ce parea un conac ca iata un domn in varsta imbracat in straie de valet ii intimpina cu un salut:

-       Ziua buna stimabile domnisor si frumoasa duduita. Rogu-va iertati-mi indrazneala dar pot eu oare sa va ajut cu ceva?. Nadajduiesc ca domniile voastre s-au ratacit sau au venit cu o chestiune anume la acesta casa?

-       Buna-ziua, indrazni baiatul de 13 ani sa spuna timid. Noi, noi….cautam un caine mare auriu care se pare ca….

-       Cine, cainele nostru? Mare poznas mai e! Vreti sa va jucati cu el, nu-i asa?

Fata, care statu pana atunci tacuta il ciupi usor pe baiat si ii soptii in viteza ceva la ureche uitandu-se apoi cu subinteles la valetul de mica statura din fata lor, imbracat cu niste haine demne de muzeu. Ea il prinse pe baiat si trase il ferm de bratul liber.

-       Haide, haide Andrei. De ce nu ii spui ca mi-a luat rucsacul? Fata, mai inalta cu un cap decat baiatul incerca agitandu-si o mapa cu desene aflata in cealatata mana sa patruda in curte dupa caine. Baiatul se smulse din stransoare si aranjandu-si gulerul de la haina lui in carouri.

-       Domnule, cainele ne-a luat rucsacul…adica bagajul adauga repede vazand cautatura ciudata a valetului . Poate in joaca?

-       Oh, dragutii mosului. Sa stiti ca acela e un caine special…al unui oaspete al acestui conac. Intati cu mine. Haideti. O sa gasim noi…rucsul sau ce o fi, poate boceluta duduiei. Haideti sa il strigam: Patry! Patry! Vina la mosu’…

Cei trei pornira alene sa il caute inchizand usor poarta casei dupa ei. Cei doi copii erau prea curiosi si incantati de acesta aventura ca sa mai fie speriati. Pasira dupa valet in casa ce parea desprinsa din imaginile falnicelor conace boieresti de odinioara ale Bucurestiului.

In casa trudeau de zor doua slujnice imbracate in straie nationale.

-       Haide Nea Petrache ca nu ai zabovit prea mult la afara…intreaba conasul oaspete de dumneata.

-       Cine sunt acesti copii?

Taranca mai in varsta se priponi in fata lor scruntandu-le vesmintele de sus pana jos.

-       Ei, ei, Veto lasa copiii in pace. O sa mearga cu mine in gradina la conas si la caine. Se pare ca l-au intalnit pe Patry al nost’ si le-a cazut cu tronc de el.

Pertache ii trase prin holul lung spre o gradina frumoase cu trandafiri, si pomi bine ingrijita ce se afla in spatele casei. Dintr-un foisor se auzeau glasuri invalmasite de barbati discutand aprins. Pe masura ce se apropiau se distingeau tot mai bine:

-       Trebuie sa semene cu un templu antic! Asa va spun ca va fi nemaipomenit.

-       Da de unde ce avem noi cu grecii? Ei cu istoria lor si noi cu a noastra si asa, ar trebui sa fie un simbol al romanilor dar sa aduca si ca o biserica de-a noastra…

-       Eu te contrazic cumetre insa plebea tarii ar trebui sa isi aduca aminte de marii oameni care au insemnat ceva pentru natinea romana…asadar niste statui falnice ar trebui sa o inconjoare. Le si va tronand de jur imprejurul cladirii povestind istoria noastra zbucimata….

-       Stimati domni, stimati domni! Am fost chemati aici din ordin regesc sa il sfatuim pe tanarul nostru proiector de palate si noi ce facem? Noi ce facem domnilor? Sporavoim fara sir de cateva ceasuri. Suntem in anul 1886, domnilor! Suntem in plina dezvoltare a iubitei noastre patrii si tarisoara noastra are nevoi….

Copii se departara incet ocolind printre copaci si tufisuri foisorul unde cei sase domni imbracati bine in straiele vremii continuau sa dezbata aceeasi tema. Glasurile lor se estompara tot mai mult si mai mult pe masura ce se indepartau. Ajusera intr-un ungher indepartat al gradinii unde langa un mic iaz cu o tasnitoare statea pe o banca un tanar domn tintind cu privirea tufele de trandafiri. Straiele lui erau fine. Avea o mica barba la moda atunci si o privire vivace. Statea  linistit si visator pana cand il zari valetul cu cei doi copii. Sculandu-se grabit il intampina cu bratele deschise si un larg zambet:

-       Monsieur Petre, oh je suis incantat acum. Ce bine drag slujitor si ami…Te asteptam cu dor si anxieux. Tu as promis une solution.

-       Bien sûr, mon monsieur. Ei sunt solution pour toi, spuse piticul prezentandu-i: Elena et Andree…intodeauna copiii se pricep sa descreteasca frunti. Ei au venit fermecati de Patry.

-       Dansul este Monsiur Albert Galleron cel care a venit tocmai din Franta sa proiecteze Ateneul Roman…Va las cu dansul. Stati aici oleaca cu monsiuer si eu caut cainele. Vin inapoi acusica ma duc in casa sa va aduc o bautura rece si niste serbet…caci pareti sunteti osteniti .

Nici nu se indeparta prea mult Petrache ca si incepura sa vorbeasca cu tanarul domn ce se dovedi foarte prietenos si vesel. Pareau sa se cunoasca de o viata. Elena incepu sa ii vorbeasca despre pasiunea ei de a desena intr-o limba amestecata franceza si romana. Fura asa de recunoscatori pentru orele ce parusera plictisitoare la scoala dar erau asa de folositoare acum… Tanarul le arata schitele care incepuse sa le faca pentru marele edificiu ce se pregatea sa fie construit. In timp ce le arata desenele fata lui incepu sa tradeze neliniste si ramase pe ganduri. In timp ce vorbeau auzira un latrat ce parea cunoscut. Patry aparu cu o mutrisoara jucausa ducand inca rucsacul Elenei. Il aduse la picioare si se posta langa stapanul lui ce il mangaie absent pe crestet. Nici nu observa povara ce o avusese in gura.

Elena dupa un timp in care ii facu cu ochiul lui Andrei il impunse pe tanarul arhitect vrand sa ii dea putina atentie si ii inmana sfioasa un desen din mapa ce o carase neincetat in mana. Desenele ei calatorira perfect intre doua lumi indepartate si dupa atatia ani. Fata lui se lumina deodata si ochii i se facura mari. Tinandu-l in maini sari in sus de pe banca si ii imbratisa pe copii. Tocmai atunci valetul Petrache aparu cu doua pahare si o tava cu bunatati pe care copii o insfacara.

-       Pierre je suit tre tre tre heureux. Am reusit…cu copiii.

-       Stiam ca asa va fi, Monsiur Albert. Petrache le zambi copiilor. Intodeauana copii aduc zambete…

Tanarul se apuca grabit sa refaca un desen si din cateva miscari de creion cat timp copii mancau fericiti si povesteau cu valetul langa iazul cu tasnitoare, el termina plin de fericire.

-       Je nu stiu cum multumesc la vous? Cred ca…

-       Ei isi vor aminti de mata si de aceasta vizita aici, incerca sa il linisteasca Petrache.

-       Mare pacat ca o petit lucru mai este acum. Nu destul leu aur pentru palat.

Petrache se intoarse si el mahnit catre copii. El le povesti cum donatia initiala care o facuse un mare boier nu era indeajus pentru a fauri mandretea de palat cu scari de marmora, picturi maiestre pe pereti si toate statuile ce urmau sa impodobeasca parcul din fata ei.

- Avem doar 200 000 de lei aur si lucrarea depaseste 500 000 ….

 Dupa ce ramasera o clipa fara cuvinte gandindu-se profund Elena incepu sa se intrebe cu voce tare:

-       De ce nu mai doneaza nimeni? Oare nu mai sunt oameni cu avere in tara? Intreba plina de compasiune Elena.

-       Oamenii sunt saraci si nimeni nici macar regele insusi nu ar avea atatia bani cat ar trebui.

-       Eu am o idee, ce ar fi daca ar contribui toti oamenii din tara?sari Andrei

-       Cum sa se intample asa o minune? intreba Patri

-       Cum? Cum? e tare simplu. Noi o facem de cate ori trebui sa strangem bani pentru un proiect special la scoala. Cu o tombola.

-       Cum adica?

-       Adica, fiecare om cumpara un bilet pe o suma de bani si are sansa sa castige un premiu mare. Se dau atatea bilelte incat sa acopere suma care trebui si un premiu. Asta e o idee geniala, Andrei!

-       Am si un mesaj de trecut in ziare care sa atrag oamenii: “Dati un leu pentru Ateneu!”

-       Sunt tare nazdravani copiii, nu-i asa? Valetul cauta aprobarea din priviri a tanarului arhitect. V-a trimis Dumnezeu aici..

Cainele se ridica si latra fericit de parca isi revendica locul in acesta poveste.

Albert ii privea putin confuz nereusind sa patrunda tot intelesul discutiei dar pricepu ca era ceva de bine si aplauda incantat. Le stranse mana copiilor cu emotie, le multumi cu gratie si un ton serios apoi se scuza si se  indeparta spre foisorul unde erau ceilalti domni.

Mos Petrache se intoarse catre copii:

-       Cred ca sunteti mandrii de meritele voastre, nu-i asa? Acum ar fi timpul sa va intoarceti la drumul vostru.

-       Oh, da….Asa este. Am petrecut ore minunate in acest loc. Ce pacat insa ca trebuie sa ne intoarcem…zise Elena.

-       Andrei, Elena o departire nu inseamna si un sfarsit. De abia ati cunoscut pe unul dintre fauritorii de palate si alte minuni. Eu cred ca va mai asteapta si alte aventuri. Cat sunteti inca copii totul e posibil, nu? Valetul le facu cu ochiul. Paty latra voios si se gudura intre picioarele lor.

-       Chiar asa! Minunat! exclama Andrei

-       Grozav!Abia astept si eu. Oare, o sa ne mai revedem?

-       Aveti rabdare. Toate vor venii la timpul lor.

Petrache ii insoti pana la ciudata frunzisul involburat impreuna cu Patry, care de data asta era foarte ascultator si nu pasi dupe ei in lumea in care acestia se intorceau..Valetul nu fu mirat deloc de acel loc, probabil ca il stia.

 

Cand ajunsera pe aceeasi alee fata cu castile pe urechi se indeparta foarte putin de locul unde o vazura prima data. Ceasul din parc arata un minut peste timpul de dinaintea intamplarii...parca nu se schimbase nimic.

- Wooow….mi se pare mie sau am visat?

- Haide Andrei, intrziem la atelierul de desen! Elena ii zambi si ii arata intr-o mana un servetel cusut de pe tava ce le-o adusese valetul cu apa si serbet.…

- Ce mult mi-a placut de Patry….as vrea si eu asa un caine.

Cui nu i-ar place?

 

 

 

Cateva informatii despre Ateneul roman pe care copii pot sa le cunoasca.

 

Ateneul s-a născut din inițiativa unui grup de intelectuali: Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian, V. A. Urechia, care si-au propus să dăruiască Bucureştiului o sală încăpătoare, destinată manifestărilor muzicale de înaltă ţinută artistică, fiind ajutați si de generozitatea publicului (binecunoscutul „Dați un leu pentru Ateneu!”) Împlinirea acestui gând s-a putut realiza din punct de vedere financiar în momentul în care omul de cultură Scarlat Rosetti a donat pentru construirea Ateneului suma de 200 de mii de lei-aur;proiectul a început să prindă contur la 26 octombrie 1886, când, în prezența Regelui Carol I și a membrilor fondatori ai societății, s-a pus piatra de temelie a Ateneului Român.

 

Autorul proiectului este arhitectul francez Albert Galéron. La stabilirea concepției tehnico-funcționale și estetice a acestei construcții splendide, un aport semnificativ revine unor personalități ale arhitecturii și ingineriei românești. Cladirea a fost ridicată în mai puțin de 16 luni, grație unei serioase pregătiri tehnice și organizatorice a specialiștilor nostri: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino.

 

Circular, dominat de o mare cupolă, cu fațada principală în stil neoclasic, Ateneul are aspectul unui templu ionic, cu șase coloane. Împrejurul marii cupole a edificiului se pot vedea, săpate în zid, numele unor învățați cunoscuți. Printre ele, cel al lui Miron Costin, Gheorghe Șincai, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu.

 

Fresca circulară, din sala de concerte, îi aparţine pictorului Costin Petrescu (1872-1954) din Piteşti. Realizată între 1933-1939, aceasta este lată de 3 metri şi lungă de 75 de metri. Fresca este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României.

Cupola centrală, acoperită cu zinc, se termină cu un coronament ornamental care amintește de o capodoperă a arhitecturii grecești –denumit și „felinarul lui Demostene”, simbolizând premiul ce se acorda învingătorilor eleni din luptele poetice, de oratorie și artistice. Rotonda Ateneului român, amintind de interioarele bisericilor antice

 

Lucrările au fost executate într-un ritm foarte alert, astfel că, la 10 noiembrie 1887, erau terminate lucrările de zidărie, acoperiș, tencuieli, închideri laterale, tâmplărie ferestre, geamuri, lucrări ce se ridicau la valoarea de 513.797, 52 de lei

 

Ȋn sala mare a Ateneului s-a întrunit la 29 decembrie 1919, cea dintâi Cameră a Deputaţilor a României Mari, care a ratificat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, moment istoric care avusese loc la 1 Decembrie 1918.

 

După o serie de transformări, clădirea Ateneului Român a adăpostit expoziţii, un cinematograf şi o bibliotecă, pentru ca după 1958 să devină sediul Filarmonicii de Stat ”George Enescu”.

Cand cad frunzele

Cand cad frunzele,

 

Zara crescuse mult. Avea deja doi ani si sora ei aproape un an. Coamele lor crescusera si invatasera deja sa galopeze rapid dar si sa asculte ordinele de calarie. Se jucau inca adesea pe pajistea din fata fermei sub privirile blande si atente ale bunicilor lor ce le insoteau in acelasi camp. Parintii lor erau cel mai adesea plecati si doar mama lor Timeea era mai mult cu ele la ferma. O vedeau plimband copiii ce veneau sa invete acolo sa calareasca.

Cateodata stapanii lor buni le luau si pe Zara si Roua sa ii plimbe pe copii ce veneau la ore de calarie alaturi de mama lor. Acestia erau asa de usori de dus si erau tare draguti cu ele! Le placeau mult sa ii plimbe vazand cat de tare se entuziasmau si cat de mult radeau. Adorau cel mai mult alintarile si atentiile de la ei cand se sfarsea ora de calarit sau de plimbare.

Azi era o zi de inceput de toamna. Pe pajiste era liniste. Era insorit si cald aproape ca intr-o zi de vara, dar era  totusi altfel…Pasarile isi incetara demult cantul si plecara spre zari mai calde si ciripiturile lor vesele ce le incantasera toata vara se stinsesera. Cateva frunze incepusera incet sa cada de pe ramuri in vreme ce altele timid se ingalbeneau de la la varfuri spre interior. Peste tot erau cazute ghinde, alune sau nuci. Oamenii stransesera deja totul de pe ogoare si din livezi, asa incat crengile pomilor ramasesera stinghere si oarecum fara rost.

Roua si Zara se indreptau tacute, intaia oara, singure spre pajiste. Stapanii nu il putusera dezlipi pe bunicul lor, de sotia lui. Aceasta era bolnava de cateva zile bune si zacea trista in boxa ei. Refuzase cu incapatanare sa mai manance ceva in ultimele doua zile dupa ce in ultima luna slabise tot mai mult si manca din ce in ce mai putin. Stapanii adusesera deja de vreo cinci ori medicul veterinar, un domn tanar si amabil cu parul castaniu scurt tuns si o pereche e ochelari pe nas, ce iubea foarte mult caii, dar de fapt toate animalele. Acesta ii facu tot ce ii statu in putiinta sa o ajute insa se pare ca varsta era un obstacol prea mare in calea vindecarii ei. Acest doctor era si in acea dimineata la ferma si dupa ce o vazu iar pe bunica, se intoarse cu o figura invinsa si usor stanjenita spre stapan privindu-l in ochi ii spuse lin:

-         Cred ca ar trebui sa va obisnuiti cu gandul…

-         Mda, mormai stapanul cailor cu mult regret si abia stapanindu-si tremurul vocii. Sa facem sa ii fie bine.

Cam atata auzisera Zara si sora ei pentru ca apoi cei doi se indepartara si oricat ciulisera urechile nu mai intelesesera ce spuneau. Oare cu ce gand trebuie sa ne obisnuim, se intrebau ele? Susoteau si fornaiau usor din nari mergand agale pe poteca binestiuta, spre pajistea fermei cand fura intrerupte de cainele Voicut care auzindu-le vorbind se baga si el in seama:

-         Buna feelor? Ham, ham. Mergeti pe camp? Vreti sa vin cu voi?

-         Buna, Vino daca vrei tu, cu noi, continua Roua.

-         V-ar place sa ne jucam?

Neprimind nici un raspuns el observa ca nici nu auzisera propunera lui. Oare ce era cu ele? Se hotari sa le intrebe:

-         Hei, de ce nu vorbiti cu mine, ham, ham…sunteti suparate pe mine?

-         Nu, o nu, raspunse Zara, doar ca ne gandeam la …

-         Bunica noastra, completa Roua. Suntem triste pentru ca ea sufera de o boala necunoscuta si nu ne mai poate insoti pe noi ca alta data pe camp. Era asa de bine cu bunicii…ne alintau, ne dadeau sa mancam ce gaseau mai bun, ne povesteau multe povesti si ne faceau tot felul de surprize. Acum e cam trist afara fara ei. Asta e!

-         Aha, zice Voicut. Intelg. Am sa va povestesc ceva care cred ca o sa va ajute oarecum.

-         Da? Bine, atunci hai zi-ne te rog.

-        -Chiar cand am venit la ferma, stapanii mai aveau o catelusa, Lara se numea. Imi amintesc bine de ea pentru ca a fost foarte atenta cu mine si m-a invatat tot ce trebuia sa stiu pentru a-i sluji bine pe stapani. Eu fiind foarte mic nu stiam ca ea este foarte batrana, desi ma miram de unde cunoastea atatea lucruri. Intr-o noapte de iarna geroasa si grea au venit trei lupi in cautare de hrana, la ferma noastra. Lara s-a luptat cu ei pana cand a iesit stapanaul noastru afara, dupa ce a auzit larma din curte. El a reusit sa ii alunge insa Lara, zacea intr-o balta de sange. A doua zi a venit medicul insa nu a mai reusit sa o salveze…biata de ea.

Aici, Voicut facu o pauza in care isi muta privirea de la cele doua surori inspre dealuri, pentu a nu ii fi vazute lacrimile.

-          Si apoi? Intreba Roua nevrand parca sa accepte toata tragedia.

  In acea zi stapanii au fost foarte tristi. Am vazut-o pe fiica lor de cativa ani,     mangaindu-i trupul fara viata al Larei si plangand foarte tare. “Linisteste-te, i-a spus stapanul. Ea o sa fie mereu cu tine.” si apoi a adaugat ceva care mi s-a intiparit in inima:” Ea o sa traiasca mereu prin amintirile tale, despre ea” Apoi, stapanul a pus-o intr-o cutie si a mers in marginea campului, aproape de padure si a ingropat trupul ei.

-         Ce trist totusi si apoi? mai intreba Zara

-         Am vazut-o pe fiica lor cum ii ducea flori la mormant si o mai face cateodata chiar si acum, dupa atatia ani de la acel eveniment. Ba chiar am vazut-o odata ducandu-si prietenele la mormantul Larei.

-         Cred ca ii e inca dor de ea, completa Roua cu un suspin.

-         A insemnat mult pentru copila dar si pentru stapani. Odata am vazut ca stapanii au in casa un perete cu poze si am revazut-o acolo si pe Lara…mai adauga Voicut.

-         Asadar daca nu au uitat-o ea inca traieste…prin ceea ce le aminteste de ea.

-         Da, exact aici vroiam sa ajung. Cand pleaca dintre noi o persoana draga sa nu uitam tot ceea ce a trait cu ea, lucruri care ne-a invatat, daruri dosebite primite, intamplari frumoase, locurile prin care am trecut alaturi de ea. Doar asa, amintirea va face ca ea sa fie inca cu noi, chiar daca nu o mai vedem.

-         Chiar daca se muta sa traiasca in pajistile vesnic verzi…

-         Chiar si asa.

Urm o pauza lunga in care cei trei prieteni se oprira in mijlocul campului. Deodata Roua spuse:

-         Cred ca imi doresc ceva si sper sa mai am timp.

-         Ce? Ce anume? intreba sora ei, Roua.

-        Hai, repede inapoi. Iti spun pe drum.

 

Calutele galopara cat putura de repede inapoi spre curte si navalira in grajd direct la boxa buncii. Langa ea statea sora ei si mama lui Roua si Zara. Bunica statea cu corpul adunat si cu ochii inchisi pe paiele curate. Cand auzii glasul nepoatelor sale isi ridic capul, deschise ochii si le surase cu greutate:

-         Am venit sa te vedem. Ne era dor de tine. spuse simplu Roua.

-         Stii, bunico, azi am mers singure pe pajiste…si ne-am descurcat bine, completa Zara vrand sa o inveseleasca putin. Apoi ii povesti ce se mai intampla prin gradina. Bunica o asculta cu ochii inchisi, fara sa o priveasca.

-         Ma bucur…mult, vorbi cu greutate bunica. Sa nu uitati sa va iubiti mult, caci numai din iubire vine  bunatetea si curajul de care aveti nevoie in viata. 

-         Si noi te iubim, reusii sa spuna Zara stapanindu-si plansul in timp ce Roua cu capul in pamant deja se lupta cu lacrimi mari ce cadeau pe pamant.

Apoi bunica isi inchise ochii si mama lor le conduse afara, din boxa. Fetele nu se mai uitara inapoi si privira afara, in ograda la copacii ce isi scuturau frunzele. Cumva, acest peisaj rece si trist de toamna avea sa le fie mereu o amintire legata de ultima intrevedere cu bunica. Cumva atunci cand vor vedea frunzele care cad se vor gandi la cei dragi care pleaca dintre noi. Ce bine, insa, ca ne raman amintirile….Ce bine.

 

O poveste scrisa in memoria mamei mele, Ileana ce a ales sa plece din acesta lume in vreme de toamna.

TE IUBESC, mami dincolo de lumi!

 

 

 

Cele trei surori

 

Cele trei surori

 

 

Trei borcane stateau pe raft multicolor. Era cam cald acolo sus, aproape de tavan. Una dintre ele a oftat:

-        De ceva timp, ma tot gandesc la fratii si surorile noastre. Imi amintesc cum stateam in camara racoroasa pline ochi de magiun, dulceata cu nuci, zacusca sau muraturi. Pe mine ma indesa cu gogonele. Ah, cat de bine era! Eram in mare forma...cata grija aveam sa nu se strice!

-        Da, soro.Ce vremuri! Cand am ajuns in acesta casa eram asa de multi ca umpluseram toate rafturile. Imi amintesc de cum ne invelea gura cu celofan si sfoara, Doamna nostra dupa ce ne fierbea de eram sa explodam in apa fierbinte. Cateodata ne lasa inghesuite la incins in sauna, adica in camera-cuptor. Ce emoti pe noi, acolo dar si ce distractie.

-        Mie, imi place mai mult acum cu capacele astea noi, colorate. Poti schimba de la un sezon la altul, stilul, mai zise a treia.

-        Ei, dar ce conteaza capacul? Tu nu intelegi esenta problemei, se pare. Nu vezi ca acum nu mai suntem in camara acolo unde ne era locul? Cine stie ce s-o alege din noi…aproape ca-mi lipseste bein-marin, in cratita cu bulbuci...

-        Nu stiu de ce iti faci asa probleme. E adevarat ca de ceva timp nu am mai vazut-o pe Doamna noastra si imi lipsesc si mie baile acelea si masajul cu peria colorata dar nu vezi ca aici e cald si bine. Vedem pe fereastra lumea care trece, fata de cand eram inchise in camara. Suntem impodobite cu paiete, hartie colorata si panglici....e magnific.

-        Mie, una tot imi pare rau ca draga noastra familie nu a ajuns cu noi, aici si au fost trantite in cativa saci si dusi….cine stie unde?

-        Ei, cum unde? Degeba esti asa urisa soro, ca nu iti amintesti nimic. Am  inteles de la o tigaie veche cand inca eram in camara ca borcanele si sticlele ce se respecta ca verisoarele noastre se duc intr-un fel de cimitir urias unde sunt sparte bucatele si topite…brrrr, ma infior cand ma gandesc la asta.

-        Pai si tu soro, nu iti amintesti decat partea neagra. Mereu vezi partea goala a paharului….ah, da si à-propos de pahar, mie mi-a soptit unul de cristal fin de pe masa, odata cand stateam alaturi, el cu vin si eu cu serbet, ah…ce vremuri romantice….

-        Hello! Ce ti-a soptit? Ei, tu, hai treci la subiect si lasa visarea.

-        Da, bine, spuse borcanasa  a treia ce era invelita in panglici roz si albe. Ei, bine  fetelor mi-a spus ca din faramele acelea minuscule noi renastem din nou, ca pasarea Phonix despre care citea acum cateva zile micuta noastra stapana, Vichi.

-        Cum sa renastem, mai ? Crezi asemenea lucruri? Ha, ha, ha! …Rase cu pofta cea dintai ce era mare si dolofana. Avea in jur prinsa o hartie creponata rosie, ce se desprinsese din loc in loc dar era legata cu o panglica mov si un capac auriu. Avea si o eticheta doar ca ele nu stiau sa citeasca limba oamenilor.

-         Intodeauna ai fost o visatoare, visezi la lucruri care nu exista. Tu nu intelegi? De cate ori fierbeam sau eram spalata aveam cele mai mari emotii sa nu cumva Doamna sa ma scape din mana si sa ma sparga sau crape ca atunci stiam ca ma asteapta GUNOIUL, adica sfarsitul…caci am vazut o surata ce a sfarsit astfel. Ea incerca a doua sa vorbeasca tare pentru ca sa acopere rasul sonor al celei mari. Am vazut asta! Uite, eu cred ca atunci cand Vichi se va plictisi de noi o sa se termine TOTUL…adica viata noastra.

Borcana de mijloc nu avea niciodata mari sperante. Era ‘realistica’, spunea ea cu mandrie. Invelisul ei era pe departe cel mai aratos si tot nu era fericita. Avea paiete verzi lipite si un capac cu un trifoi pictat. Fetita se mai juca cateodata cu ea, mangaind paietele in sus sau in jos ca sa le schimbe nuanta, caci era acel material smecher, care se mai pune si pe tricouri. Atunci ea avea mari emotii sa nu o scape din mana pe jos.

-        Ei, credeti ce vreti voi…eu prefer sa fiu o visatoare spuse cea mica si roz, adanc ranita.

Mereu disconsiderau parerile ei si cam tot ceea ce spunea ea in general. Incepu sa se uite suparata pe fereastra caci era tare interesant afara. Picau din cer mici bucatele albe si incet dar sigur totul era acoperit. Fu intrerupta din visare de Vichi care navali pe usa imbracata ca un cosmonaut, cu nasul rosu si o caciulita simpatica pe cap. Se tranti obosita pe pat si dupa cateva minute adormi imbracata.

-        Vichi, Vichi! Hai trezeste-te trebuie sa mergem la concertul de colinde, se auzi glasul mamei ei urcand catre camera fetitei. Acesta sari din pat vesela ca intodeauna si in cateva minute se pregati de plecare imbracand o frumoasa rochita rosie.

-        Nu uita sa-ti iei DONATIA ta pentru copiii de la orfelinat, pentru care se strang bani la concert.

-        Da, mama.  Fetita isi puse un scaun si insfaca borcanul roz de la locul lui.

Totul se petrecu asa de repede ca micuta domnisoara roz abia apuca sa le sopteasca surorilor ei: La revedere! O sa merg la un concert….ce vis…poate e si un bal acolo!

In urma ei ramase o mica panglica roz, atarnata de un cui al raftului...Nu avura timp prea mult de vorbit intre ele zilele care urmara, mai ales ca dolofana rosie nu o putea convinge pe cealalta sa fie increzatoare.

-        Soarta iti este asa cum sunt gandesti ! ii repeta cea mare

-        Ei, ce fac daca asa sunt eu, le vad tare realistic. Asa cum a plecat Rozalina asa o sa mergem si noi. Imi pare rau ca o sa dispar caci mai aveam atatea lucruri de facut si de vazut….

Soarta parca ii auzise gandurile ei negre si  ii raspunse repede caci se vazu luata de Vichi, golita de continut si aruncata la cosul de gunoi in timp ce fetita zambea fericita si nepasatoare la suferinta ei numarand atenta banutii insirati pe masa.

-        Acestea sunt banii pe care, pe care i-am strans eu pentru cand o sa am nevoie. Oare cum i-a spus mama? Icomie, econie….ia sa citesc eticheta de pe capac. Vichi silabisi E-CO-NO-MII. Economii!! Acum am nevoie de ei! O sa cumpar cate un mic cadou mamei, tatalui si fratelui meu pentru acest Craciun. Mamei o sa ii cumpar o esarfa, lui tata un fular si fratelui meu, care iubeste cartile o sa ii iau o carte ! Ce bine ca am pus deoparte bani de-a lungul anului!

Fetita o zbughi pe usa. Dolofana rosie incerca sa o incurajeze pe sora ei verde, acum in gunoiul de langa birou sa fie tare…caci chiar daca o sa fie sparta si topita se va intoarce pe pamant.

-        Ti-e usor tie, dar nu tu nu zaci asteptandu-ti safrsitul, fu ultimele ei cuvinte ce se auzira dintre foi aruncate si resturi de creioane.

Trecura multe zile si chiar luni sau poate cine stie chirr ani si dolofana noastra rosie se tot gandea ca ramasese ultima din neamul ei, singura pe lume. Privea melancolic pe fereastra cum Vichi facea ture cu bicicleta pe strada linistita, anotimp dupa anotimp. Adormea des …pesemne de la varsta. Din cand in cand mana delicata a fetitei aluneca pe sub capac si impingea inautru cateva bancnote.

-        Mai am un pic! Zicea adesea ea privind eticheta

-        Un pic pana sa plec si eu , ar fi adaugat dolofana rosie numai ca nu era auzita.

Intr-o zi  se petrecu insa ceva minunat: Vichi intra in camera plina de bucurie avand in maini un trofeu. Din ceea ce vorbea cu bunica ei se intelegea ca ea castigase o competitie de ciclism. Dolofana avea din nou companie: caci obiectul era din cea mai minunata sticla alb si roz! Cine credeti ca a vorbit dupa ce Victoria plecase sa sarbatoreasca victoria? Ah, da Vichi era prescurtarea de la Victoria…

-        Buna, dolofano! Unde este verzisoara cea serioasa?

-        Ha? Cum stii care imi e numele?

-        Hei, sunt eu, Rozalina….Normal ca nu ma recunosti cu infatisarea asta noua . se auzi un glas plin de mandrie.

-     Rozalino? Tu esti? Ai, ai ....inviat? Cum de te-ai transformata asa?

-     Multe intrebari si toate au raspunsuri bune. Drumul reciclarii este bun dar singura conditie este ca oamenii sa ne arunce in locul corect. O sa avem ce povesti o vreme.

Intr-un raft, intr-o camera, intr-o casa, intr-un oras dintr-o tara pe un continent doua piese de sticla vorbeau despre miracolul vietii. 

-    Cam asa ceva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Povestea primilor fulgi de nea

Povestea primilor fulgi de nea

In vremuri indepartate traia un mare si puternic imparat a carui imparatie era de la o margine la alta a pamantului. An-Imparat era inzestrat cu puteri nemaivazute astfel ca toate animalele, plantele, vanturile, apele si soarele i se supuneau lui. El era intelept, bun, curajos, chibzuit si drept cu toata lumea astfel ca toti il respectau si iubeau indeplinindu-si slujbele cu sarg si credinta. 

Acest imparat puternic avea trei fiice frumoase, bune, destepte si pline de haruri ce isi ajutau tatal in treburile imparatiei astfel ca toti locuitorii ei sa fie multumiti. Prima dintre ele se preocupa mult de natura ce se trezea la viata. Facea crangurile verzi si ajuta pomii sa infloreasca aducand razele  caldute ale soarelui catre ele. Avea grija de pasarile cerului sa isi faca cuib si plantele oamenilor sa creasca vanjos prin curti si ogoare. Cea de-a doua fiica, vorbea cu soarele sa incalzeasca mai tare asa ca toate plantele sa dea roade bune, ingrijea de puii mici ai animalelor si pasarilor sa creasca frumosi si facea ca oamenii sa se bucure de cerul senin multe zile calde iar noptile umplea bolta cu stele ca sa lumineze frumusetile vazduhului si pamantului. Ultima dintre fiice termina treaba celei mijlocii si aducea ploaia buna la timp pentru recoltele oamenilor si racorea pamantul dupa arsita zilelor de dinainte dandu-le ragaz pasarilor, animalelor si plantelor sa se pregateasca de odihna. Apoi, toata lumea se retragea in case si animalele in barloguri pentru ca era o vreme de somn si odihna timp de cateva luni pentru a se trezi din nou, la semnalul primei surori.

Cand era destul de batrana, imparateasa dadu nastere spre marea surpriza a tuturor, unei fete. Aceasa devenii in scurt timp preferta tuturor, a imparatului si sotiei sale, a surorilor ei, a curtenilor, oamenilor si intrgului pamant caci era pe atat de frumoasa cat si de inteleapta, buna si blanda. Toti ii daruiau atentie si iubire. Fata pe nume Zapada, crestea inconjurata de uimirea celor din jur primind mereu multumiri pentru dreapta masura si bunatatea cu care judeca uneori diverse pricini alaturi de imparat. Anii trecura si  bucuria care o avea imparatul pentru nasterea fiicei sale mezine se tranforma  treptat intr-o povara, caci nu stia bietul de el ce sa ii daruiasca ca zestre, intrucat deja imparatia sa o dete celorlate trei fete inainte, ca ea sa vina pe lume. Se tot innegura imparatul si fata lui deveni tot mai trista. Mezina isi lua inima in dinti si il intreba intr-o zi care e pricina tristetii sale iar el ii raspunse:

-         Draga mea copila, ma doare ca nu am ce-ti darui, caci iata toata imparatia mea fu data deja surorilor tale sa o ingrijeasca. As vrea sa ai si tu o treaba importanta in imparatie care sa o faci singua si sa nu fie doar cu mine in sala tronului tot anul. Imi ajung cele doua surori ale tale ce stau cu mine sa ma ajute cand a treia dintre ele este ocupata cu natura toata.

-         Tata, nu te mai framanta atat. Mie imi ajunge sa stau cu dumneata si mama. Totusi am o dorinta. De ce nu mi-ai da mie timpul care ramane dupa sora mea, Toamna-dulce?

-         Draga tatei, dar ce sa faci tu cu acele timpuri? Ziua abia exista si noaptea e lunga. Toata lumea doarme...si nu pare nimic a mai putea fi facut. Pana si toate culorile le-am daruit deja surorilor tale, stii bine.

-         Oh, tata stiu deja ca sora mea cea mare Prima-Raza are cele mai vesele culori, ca Vara-calda are semnele soarelui si Roada-dulce le ia pe cele ale pamantului dar ai incredere ca pot folosi si eu cate putin din fiecare si voi face altfel acele luni ramase. Voi vorbi cu surorile mele si sunt sigura ca ma vor ajuta si ne vom intelege.

-         Prea bine fiica mea, du-te si vorbeste cu surorile tale. Astept sa imi spuneti hotararile voastre. Am incredere in intelepciunea ta de a face ceva diferit cu timpul ramas asa incat sa fie bine pentru toti.

Mezina hotari sa mearga sa vorbeasca cu fiecare din surorile ei, in parte. Porni pe drum catre palatul primei sale surori insotita de iapa ei draga: Neaua. Nu era prea departe de palatul tatalui ei asa ca ajunse repede. Pe drum privii spre cerul ce inconjura palatul surorii ei ce avea cativa norisori si un soare jucaus cu ei. Prima-Raza, o primii cu multa bucurie si o asculta cu inima deschisa. Iubind-o foarte mult, o lasa pe sora ei sa isi ia de la ea cateva lucruri: anumiti pomi sa ramana verzi si pe timpul ei, cateva animale sa nu doarma si sa cutreiere pamantul, vantul sa bata liber si chiar cateva plante sa incolteasca si chiar sa faca roada, atunci.

Foarte fericita, mezina pleca impreuna cu calul ei nemaipomenit mai departe la a doua sora a sa. Batu cale mai lunga caci ea statea mai departe si pe drumul ei privea cu bucurie spre cerul  frumos. Se minuna cate stele puteai vedea pe cerul de vara si cat de minunat straluceau, ca niste lampi atarnate de o mantie albastra. Vara-calda desi o intelese nu fu atat de darnica cu ea ca si prima sora. Ii spuse ca nu putea sa ii dea aproape nimic pentru ca toate stihiille cerului, soarele , animalele si plantele nu au ce face in timpul ei. Totusi ii dadu voie sa faca o sarbatoare care sa straluceasca mai mult decat toate serbarile oamenilor din timpul ei. Urma sa fie cea mare si frumoasa zi din tot anul in care sa fie daruite multe cadouri si pe care toti sa o astepte cu drag. De asemenea ea ii propuse sa dea oamenilor lucruri de facut si pe timpul ei, astfel ca sa aiba treburi mai usoare la venirea Primei-Raze. Pregatindu-se sa place Zapada o intreba:

-         Surioara draga, oare nu ar fi cu putiinta ca si in timpul meu, stelele sa straluceasca noaptea uneori?

-         Desigur, asta pot sa le poruncesc. Pana acum ele nu mergeau sa lumineze bolta pentru ca toti dormeau.

-         Iti multumesc mult surioara, zise mezina  fericita, pentru cel mai pretios dar, intrucat ea indragea mult Cerul.

Multumita de ceea ce ii daruise si o ajutase sora ei, Zapada se indrepta catre ultima ei sora, Roada-dulce. Zambetul ei ii cam pieri in drumul sau, caci cu cat se apropia de castelul surori ei cu atat cerul ei frumos isi ascunsese  chipul dupa norii grei. Zapada ce nu stia sa  ascunda ceea ce simtea, adica o mare admiratie fata de el, asa ca prinse a  canta:

-         Iesi din ascunzis,

Sa te vad pe furis

Cerul meu frumos

Cu chip luminos.

 Fata auzii cu emotie un glas din departari ce ii raspundea caci pesemne ca si Cerul o zarise demult pe fata imparatului si prinse drag de ea.

-         As venii cu drag

La tine in prag

De vrei sa primesti

Mire sa ma numesti.

Iapa fetei se sperie putin insa Zapada, nu se mira caci stia de la surorile ei despre locuitorii din Inalturi, caci ele vorbeau adesea cu Soarele si Luna, cu vanturile, norii si ploile. Ea isi continua drumul plina de emotie si bucurie spre ultima ei sora gandindu-se la printul ei, Cerul.

Roada Dulce fu extrem de bucuroasa sa o ajute si sa imparta cat mai multe cu sora ei mai mica lasand-o ca si Primavaratica sa ii mai fure cateodata chiar din timpul ei si pe deasupra ii darui putere asupra ploilor, vaturilor, norilor. Insa nu ii putu promite prea mult soare caci acesta asculta foarte putin de ea, fiind cu totul sub porunca sorei Vara-calda, pe care o iubea in taina de mult timp. Zapada se multumi cu cele primite si se gandi ca din pacate, timpul ei va fi unul rece in care unele animale vor dormi si doar unele vor ramane treze, cautand prin frig, de mancare. Poate ca oamenii vor ajuta animalele padurii. Ea se gandi ca timpul ei ar fi mai vesel cu ceva care sa inveseleasca pe copii si sa care sa acopere pamantul ocrotindul de frigul si ploile reci. Dar cu ce?

Se gandea la o mantie lunga, dar nu stia cum sa o faca adica, din ce fire ar fi putut sa o teasa ca sa fie indeajuns de mare pentru tot pamantul. Poate ca printul ei o va putea ajuta asa ca prinse a-i canta, cu glasul ei dulce, pe drumul ce il avea de strabatut pana la palatul imparatului tata.

-         Cu tine, da voiesc

      Sa ma nuntesc

Dar mult imi doresc

De ma vei ajuta

Si o mantie imi vei da

Sa fie nemaivazuta

De oameni necunoscuta

Si de o vor privii

Mii de stele vor fi.

Cerul, ramase fara grai in fata acestei cereri dar pentru ca o iubea nespus de tanara fata de imparat hortari sa incerce tot ce ii sta in putiinta sa ii faca pe plac asa ca prinse a ii raspunde din inaltimile sale necuprinse:

Draga mea mireasa

Viitoare imparateasa

Eu porunca o sa dau

Celor ce cu mine stau

Mantie sa-ti teasa

Frumoasa sa iasa

Sufla acuma vanturile

Straluceasca stelele

Sa vina si ploile

Din toate zarile

Unchiul  Ger va sufla tare

Lumina-va Luna mare

Bolta intreaga-ti mestereste

Dar de nunta-ti faureste.

Zapada, foarte fericita ajunse in fata tatalui ei si prinse a-i povesti despre calatoria ei la surorile sale. La cateva zile de la intoarcerea ei acasa pe cand imparatul isi privea cu fata luminta odrasla, fericit ca s-a gasit o cale pentru a nu fi lasata fara zestre, iata ca slujitorii anuntara un alai mare ce venea catre palat. Soli ai regelui Soare venea sa o peteasca pe mezina imparatului.

 Imparatul fu si mai bucuros sa afle ca fiica sa il iubea printul Cer, asa ca isi chema solii sa ii trimita prin impartie si le zise:

-         Iata, azi sunt de doua ori fericit. Sa anuntati e toti supusii mei. Mica Zapada si-a gasit ursitul si a impartit cu surorile ei in pace si intelegere comorile impartiei mele. Sa se dea de stire in toata imparatia ca va fi o nunta mare in prima zi a noului timp.

-         Tata, pot sa adaug si eu ceva?

-         Desigur, imparatul o privea cu nedumerire caci dar avand multa incredere in intelepciunea fiicei sale ii permise a acesta sa spuna solilor ce avea de adaugat.

-         Imi doresc ca toti oamenii sa vina la nunta mea pentru ca voi avea pentru toti un dar frumos si nemaivazut.

Solii oprnira in toata imparatia sa duca oamenilor vestea nuntii si toti se bucurau si asteptau nerabdatori darul promis de printesa.

Trecura zilele repede si iata ca veni si timpul nuntii. Mireasa iesi in fata oamenilor care asteptau cu sufletul la gura. Aceasta le vorbi tuturor:

-         Mi-as dori ca noul timp al meu sa fie numit Iarna si celelalte timpuri care ar fi mai bine zis anotimpuri sa fie numite dupa vrerea surorilor mele. In timpul meu nu va mai dormi toata lumea, oamenii vor avea ce face si isi vor trai frumos viata caci nu va mai fi intuneric mereu chiar daca zilele vor fi mai scurte. Unii pomi vor ramane verzi si unele animale vor ramane sa cutreiere pamantul. Nu toate pasarile vor pleca in locuri mai calde, caci chiar de va fi frig ele isi vor gasii hrana singure sau cu ajutorul oamenilor. Pe voi va rog sa fiti milostivi si cu animalele din paduri. In anotimpul meu oamenii vor avea cea mai frumoasa Sarbatoare din timpul anului si acesta nu e unicul meu dar. Voi da pamantului cel mai special cadou care va bucura si minuna toata suflare. Eu imi voi avea castelul in cei mai inalti munti din Nordul imparatiei , acolo unde regatul printului meu Cerul se uneste cu Pamantul si voi veghea ca timpul meu sa fie asa cum trebuie astfel ca oamenii sa nu uite de el si sa ma astepte pregatiti mereu cu putina teama din cauza frigului dar si cu bucurie din cauza Sarbatorii mele pline de daruri.

-         Asa sa fie, declara imparatul impresionat si multumit si oamenii stigara urale de fericire pentru printesa lor iubita:

-         Traiasca Printesa Zapada!

Multimea toata sarbatorea insotirea celor doi tineri. Atunci, un mare alai cobori din vazduh spre pamant si au lasat sa cada spre pamat o mantie ceruta de Zapada ca si dar de nunta. Cu totii priveau la ea. Nu putea fi prinsa decat vazuta si sclipea la lumina Lunii in milioane de stele. Era o culoare stralucitoare nemaivazuta de toti: alb imaculat si se zice ca de atunci toate miresele si-au dorit o rochie din acea noua nuanta. Copii s-au bucurat jucandu-se cu ea si pamantul s-a linistit incalzit de mantia Zapezii, aflat acum la adapost de vanturile reci. Zapada-Iarna a fost foarte fericita ca a putut schimba anotimul acela si a darui tuturor cate ceva nou si bun. Ea a trait fericita aproape mereu de printul ei drag, Cer si mai imparateste si azi. Atunci cand isi aminteste de ziua nuntii ei, trimite tuturor oamenilor zapada ca un dar, ca sa se bucure, sa-si aminteasca si sa se gandeasca la frumusetea timpului ei.

Multumesc pentru atentia si rabdarea lecturii acestei povesti.

Daca v-a placut povestea o puteti trimite si prietenilor.

Zile cat mai placute de iarna!

Traieste in Vremea copilariei!

A 13 ani, C 11 ani