Poveste pentru surioare

Intr-un orasel micut traiau doua surioare alaturi de mama si tatal lor. Fetitele :Dalia trecuse de 8 ani si cea mica, Lina urma sa implineasca 5 ani.Tatal fetitelor nu putea sa stea prea mult alaturi de ele, fiind ocupat mereu cu munca sa. Mama lor statea cu ele inca de cand erau micute. Ea le invata dragostea si respectul una fata de cealalta insa erau cazuri cand micutele ajungeau la neintelegeri  izvorate din tot felul de lucruri marunte. Asa se intampla mereu intre frati.

Dalia era foarte atasata de mama ei inca de dinaintea nasterii surorii ei, astfel ca chiar si acum dupa atatia ani de la venirea Linei pe lume tot incerca sa ramana pe primul loc in fata mamei ei si era hortarata sa nu il cedeze asa de usor. Ei mereu i se parea ca mama nu ii dedica suficient timp si ca Lina poate sa se  descurca bine si singura. Cateodata seara, inainte de culcare, “surioara” Daliei ii spunea mamei cu un ton sfios ca si-ar dori si ea mai mult timp pe care sa-l petreaca doar cu mama dar nu indraznea sa ii ceara nimic in timpul zilei ca sa nu o supere pe sora ei pe care o adora…

Dalia era o fetita foarte frumoasa, satena cu ochii verzi cu gene bogate, inalta si subtirica ca o trestie, cu mainile fine si glas cristalin. Avea foarte foarte multa imaginatie astfel ca atunci cand povestea inventand povesti sau jocuri toti ceilalti copii o ascultau captivati. Afara de asta, Dalia avea un mare talent la desen uimind inca de mica pe cei care i-au vazut desenele. Avea atatia prieteni cati isi dorea, fiind destul de populara intre copiii care o cunosteau si ii doreau sa ii fie alaturi in jocurile ei. Maruntica, Lina era bruneta cu ochii negri ca mura. Tenul ei masliniu ii dadea o figura calda si buna. Ea mereu o urma pe sora ei, de mica fiind astfel ca nu avea prieteni de varsta ei si toti cei care o inconjurau pe Dalia o numeau “surioara Daliei” sau mai simplu “surioara”. Micuta Lina avea o singura pasiune: calutii, poneii si in general animalele de a caror viata si mod de comunicare (fara grai) o captivau.

Ea  inventa povesti si jocuri (cu animale) care le impartasea mami ei si singurului ei prieten Erik, un baietel de varsta ei, fratiorul unei prietene de-a Daliei. Erik, fratele Soranei locuia cu familia in partea de vest a orasului. Din cand in cand, copii se intalneau in curtea gradinitei unde se jucau impreuna, Dalia cu prietenele ei si Lina cu Erik. Erau singuruele momente cand Lina, se juca cu altcineva decat Dalia si adeseori ii povestea prietenului ei despre jocurile, visele sau desenele ei.

De multe ori, Dalia radea de desenele Linei spunand ca nu avea sa o ajunga niciodata. Surioara, uneori plangea refugiindu-se in bratele mamei sale alteori incerca din rasputeri sa se ascunda si se supara doar un pic...Mereu cand Dalia o chema la joaca, ea mergea imediat, uitand de toate cele indurate. Cand mama si Dalia erau ocupate cu lectiile sau activitatile, surioara se juca singura intr-un colt cu calutii ei de plastic sau desena linistita cu creioane colorate imaginandu-si ponei zburatori si palate de printese sau unicorni inaripati si zane. Uneori, ea creiona imagini dupa povestile Daliei pe care le asculta cu drag cand sora ei mai mare dorea sa i le impartaseasca. Cateodata arata aceste desene, alteori le punea pur si simplu pe masa ei.

Intr-o buna zi copii din micutul orasel fura chemati la un concurs. Tatal lui Erik, un scriitor faimos in toata lumea, un cetatean de onoare al orasului a anuntat ca va premia cea mai buna povestire scrisa de copiii. Povestea urma sa apara in ziarul local si urma sa fie tiparita, intr-o carte de povesti, pentru a fi distribuita in toata tara. Autoarea sau autorul urma sa primeasca o calatorie de vis intr-o destinatie necunoscuta inca de toti, dar cu promisiunea ca va fi de neuitat si ca fiecare copil sigur si-o doreste. Misteriosul premiu au pus in miscare parintii si profesorii, fiecare incurajandu-si copii sa creeze o poveste fantastica.

Dalia care era fascinata de lumea povestilor de mica si avea trei dosare pline cu creatii pe care le inventase singura inca de la 5 ani. Ii era foarte greu sa se opreasca asupra uneia din ele. Pana la urma alese o poveste. Povestea a fost trimisa si dupa doua luni de asteptare toti copii au fost invitati la o serbare de decernare a premiilor. Familia Alexe tatal si mama lui lui Erik si Sorana prietena Daliei ,era toata acolo, in sala, in loja de onoare.Toti asteptau cu nerabdare momentul anuntarii castigatorului. Toti sperau in secret sa castige si toti erau curiosi de minunata calatorie promisa.

Povestea despre prietenia dintre un catelus parasit si un ponei schiop a cucerit inimile tuturor astfel, ca autoarea, Dalia a fost aplaudata de intregul oras. Tatal  lui Erik anunta:

-        In seara acesta, doresc sa felicit o tanara extrem de talentata care ne-a dat o mare lectie, aceea ca nu trebuie sa judecam dupa aparente. Poneiul schiop a putut fi vindecat cu iubire si atentie iar catelusul parasit a devenit un prieten de nadejde, acordanduli-se doar o sansa de catre o persoana cu o inima mare.

Toti au aplaudat indelug. Surioara o privea cu ochii ei negrii si mari plini de admiratie si mandrie. Dalia, emotionata abia a putut sa spuna:

-    Multumesc tuturor. Multumesc mult.

-    Acum trebuie sa anunt premiul mult asteptat, spuse domnul Alexe, tatal lui Erik. Aceata este o excursie la un castel adevarat in StoriesLand, unde se organizeaza special pentru copii: turinuri, baluri cu printese si printi chiar si o calatorie cu balonul… Felicitari, Dalia!

-   Sunt foarte fericita, este un vis implinit, spuse Dalia complet naucita de o asa surpriza.

Apoi, Doamna Alexe venii la ea sa o imbratiseze si ii spuse ca nu va merge singura caci si fiica ei, Sorana urma sa fie trimisa de pariniti in acea excursie ca sa se distreze. Dalia, avea acum o bucurie dubla caci afara de excursia in taramul de vis avea sa o aiba alaturi si pe prietena ei draga.

Pregatita cu un mic geamantan roz cu picatele si la gat cu o esarfa asortata, Dalia isi lua ramas bun de la familie si pasi plina de emotie in limuzina care o astepta in fata casutei si pleca impreuna cu o profesoara care urma sa o insoteasca de-a lungul calatoriei. In avion, Dalia incepu sa o caute din priviri pe Sorana, prietena ei pe care nu o vedea nicaieri. In final, in timp ce avionul decola o intreba pe insotitoare ei, distinsa profesoara Grundi unde este prietena ei care trebuia sa vina la castel cu ea. Domnisoara ii raspunse sec:

-        Ah, Domnisora Sorana a facut varicela si nu a mai putut participa. Credeam ca v-a spus mama ei. Tot orasul stie ca sunteti prietene apropiate si cine stie poate chiar si acesta e motivul pentru alegerea povestii dvs ca fiind cea mai buna din concurs… Nu e parerea mea, sa nu va suparati pe mine domnisoara, eu va spun doar ceea ce am auzit prin oras...

Dalia incremenii si nu mai avu nici un cuvant sa spuna fiind complet uimita si umilita. I se puse un mare nod in gat. Totusi fu destul de inteleapta sa nu arate nimic din ceea ce simtea prefacandu-se a nu fi afectata de cele spuse. Intre gandurile ei calatoria cu avionul i se paru scurta. Dalia, desi incerca sa fie destinsa si sa se bucure de privelisti avea o mare o neliniste ce crestea odata cu apropierea de FairiesLand. Se gandea cum o sa se simta intre atatia copii necunoscuti si daca va reusii sa se distreze cu noii prieteni ce urma sa isi faca acolo.Va reusi oare ?

La castel primii o camera mare, de adevarata printesa. Camera era tapitata cu un material fin roz tesut cu fir de aur si patul urias cu baldachin era plin de perini colorate. Uitandu-se in dulap descoperii o multime de haine :de la cele de calarie, pana la rochii vaporoase de zi si rochii bogate si stralucitoare de seara. O caseta cu multe bijuterii sofisticate se odihnea in fata oglimzii. Dalia era uimita de o asemenea camera, a carei toaleta era mai mare decat camera ei de acasa. Se tranti in pat tacuta si privea spre tabvanul pictat cu zane si printese dintr-o tara indepartata. Se gandii  deja cu dor la cei de acasa  si adormii cu ei in gand. Fu trezita de bataia in usa a doamnei Grundi care o chema la cina.

Cobora in salonul de luat masa si acolo, se trezii deodata privita cu interes de mai multi ochi. Erau peste 30 de copii veniti acolo in tabara. In acel moment in care nu stia unde sa o apuce, glasul doamnei Grundi o trezi la realitate atragandu-I atentia unde sa stea. Lua loc la o masa alaturi de Doamna G si de alte doua fetite. Manca tacuta avand impresia ca toata lumea se holba la ea. Apoi isi dadu seama care era motivul interesului starnit de ea. Toti copii erau imbracati aproape somptuos in timp ce ea coborase intr-o pereche de blugi cu un jerseu alb.

-        Buna, eu sunt Ariana ,spuse o fetita din dreapta ei. Ai sosit azi? Tu esti fata cu concursul?

-        Da, eu.

-        Cred ca esti obosita. Poate ne vedem maine la ora de calarie…Iti place sa calaresti?

-        Aaaa, eu….zise Dalia uimita de voiciunea fetitei care ii adresase acesta intrebare. Eu nu stiu sa calaresc.

-        Cum nu stii??!!! Zise fata din stanga ei care avea sa afle mai tarziu ca o chema Eliza si desii purta ochelari era foarte sportiva. Adora sa incerce toate lucrurile noi. E simplu. Daca vrei te ajut eu. Prima data cand am am incercat asta aveam 4 ani si am calarit un ponei. Cred ca si tu ai vrea unul la inceput sau doresti direct un cal?

-        Eu, chiar nu stiu ce sa zic. Poate ar fi mai bine sa incerc un ponei…

-        Ei, hai, zise Ariana care murea de nerabdare , in secret, sa o vada cum se va chinui sa invete de prima data sa calareasca un cal. Nu e asa de greu.

-        Da, adauga Eliza entuziasmata sincer. O sa te descurci.

-        Bine, zise cu nesiguranta in glas, Dalia.

-        Atunci, asa ramane. Maine la ora 8 te asteptam la grajdul castelului. Pe maine!

Ariana si Eliza se ridicara de la masa si in timp ce se indepartau, Doamna Grundi care fusese tacuta tot timpul cine ii spuse Daliei.

- Sper ca nu ai de gand sa mergi. Trebuie sa astepti ziua de calarit cu instructorul de aici. Poate fi periculos.

Dalia nu vru sa para slaba in fata doamnei Grundi careia simtea ca trebuie sa ii arate ca are valoare ii raspuse repede, parca sa nu cumva sa isi pierda cuvintele:

-        Nu aveti grija. Stiu eu cum sa ma descurc. Acum voi merge la culcare. Noapte buna.

Apoi se retrease repede ca sa nu dea ocazia Doamnei Grundi sa o mai intrebe ceva, bucuroasa ca ii putuse raspunse astfel incat sa ii raspunda cumva la cele pe care i le spuse de acesta in avion.

A doua zi, la ora 7, Dalia era deja in grajd. Cum nu gasi pe nimeni acolo, incepu sa exploreze cu grija locul si sa priveasca la caii si poneii aflati inauntru. Zarii un armasar negru extrem de frumos care fornaia din nari si parca era nerabdator sa iasa la plimbare. Gandi ca trebuie sa fii calaret experimentat ca sa poti urca in spatele lui. Merse si mai vazu alti cai mai mari sau mai mici. Se gandea cat de mult i-ar fi placu Linei acel loc si ii paru rau ca nu era acolo cu ea. Pentru prima data ii regreta prezenta ei dulce si blanda. Plimbandu-se alene ii atarase atentia un ponei grasut, care o privea cu ochi blanzi si oarecum familiari.Il mangaie si poneiul raspunse cu un nechezat usor si o privire foarte prietenoasa. Il indragii imediat. Pasii inauntrul incaperii unde satea poneiul si ii citii numele pe o tablita: Fulger.”Hm, isi zise ea, chiar nu cred ca I se potriveste unui ponei asa de mic si gras. Oare cine o fi pus numele acesta stupid?” si apoi isi zise “Ce ar fi daca asi pune o sa pe el si sa incerc sa invat singura sa calaresc pana vine noile mele prietene. Asa nu o sa le dau sansa sa rada de mine” Gasi aruncata intr-un ungher prafuit o sa foarte veche sa, care banui ca a lui Fulger trebuia sa fie si se gandii ca demult nu a mai fost calarit daca era asa de veche si aruncata intr-un colt. Ii era un pic teama si totusi  ceva parca o imboldea sa il calareasca. Privirea micutului parca o indemna sa faca asta. Isi facu avant si sari in sa. Atunci , poneiul incepu sa mearga exact invers decat trebuia  adica inspre zid. Dalia, credea ca o sa se loveasca si isi puse mana la ochi cand vazu uimita cum o poarta se dechise acolo si pasi intr-un camp superb plin de cele mai uimitoare si sclipitoare flori. Ea descaleca. Lumina era orbitoare acolo desi soarele abia rasarise la castel…Fluturi uimitori se roteau deasupra campului de flori unde bazaitul insectelor se amesteca lin in cantecele pasarelelor maiestre. La marginea campului incepea o padurice si dincolo de ea, pe un delusor se zareau zidurile unui castel care…semana oarecum cu castelui unde se tine tabara cu copii. Oare unde era???

Imediat ce au pasit in acel camp de basm, Fulger se transforma intr-un frumos cal alb ca o spuma si cu o coama aurie si cu aripi . Spre marea ei uimire acesta ii vorbi cu glas omenesc:

-        Nu te teme frumoasa copila. Ai privilegiul sa vezi adevarata lume a povestilor. Eu te voi conduce la palatul povestilor.Te rog sa te tii de coama mea si sa te bucuri de acesta plimbare minunata.

-        Bine, bine…spuse Dalia trecand peste uimirea care i-o dadu faptul ca Fulger ii vorbea, eu nu prea stiu sa calaresc. Mi-e teama sa nu cad!

-        Ha, ha, ha. Draga Dalia, eu sunt un calut fermecat de pe a carui sa nu e posibil sa cazi. Asadar, tu trebuie sa ai doar incredere in mine. Urca-te in sa! Restul…va veni de la sine vei vedea.

Dalia se gandi de unde oare ii stia numele dar nu avu prea mult timp la dispozitie, nu se abtinu sa nu culeaga cateva flori pe care le puse in saua lui Fulger, apoi urca si trebui sa se prinda bine de coama aurie si se lasa purtata usor de adevaratul Fulger. O, cat de frumos era totul. Pe o pajiste in departare vazu mai multi caluti ce pasteau linistiti. Vazu cu uimire printre ei unicorni, si chiar ponei inaripati. Culorile lor erau extraordinare si erau atat de diversi si cu toate astea erau frumosi. Se vedea ca erau linistiti si fericiti. Nu se putu abtine sa nu spuna:

-        Ce ponei si caluti frumosi. Parca ar fi niste desene. Nu imi dau seama cum pot fi adevarati dar parca am vazut chiar unul desenat de Lina … Tot locul acesta mi se pare cunoscut, cumva.

Fulger o intrerupse si fara sa se uite in spate la ea, incepuse sa ii spuna:

-        Intradevar, acestia sunt caluti si ponei desenati. Copiii care cred cu adevarat in existenta poneilor inaripati si a  unicornilor le dau viata prin desenele lor, aici. Asa apar aici. Tot asa apar si personajele :printi, printese si zane, prin povestile imaginate de copii. Cand un copil ii deseneaza si ii coloreaza cu dragoste imaginandu-si viata lor adevarata desenul lui prinde viata aici. Prin magia lor, ei apar aici si devin parte din lumea noastra facandu-ne sa existam.

-        Cum asa? intreba Dalia.

-        Nu te-ai intrebat vreodata daca exista unicorni cu adevarat si daca exista Zane? Nu ai intrebat-o tu cumva pe mama ta?

-        Ba da.

-        Ce ti-a raspuns mama ta?

-        Ca nu stie sigur daca exista dar daca cred in ea…poate.

-        Pai, atunci, iata acesta este o parte tara povestilor, asa cum ti-ai imaginat-o tu, candva prin desenele si povestile tale. Poti sa o vezi acum, spuse Fulger inaltandu-se in sus.

Dalia era incantata cand vazu un mic orasel al dulciurilor si locuitorii ei, asa cum si-a imaginat ea scena pe un desen al ei, apoi orasele culorilor,asa cum le desenase ea, si cate si mai cate. Privind pana in departare, Dalia vazu o multime de castele, de lumini scantaietoare, despre care avea sa afle ca sunt micute zane ce zboara precum si printi, printese plimbandu-se agale prin tinut.

-        De ce sunt asa de multe ?

-        Sunt desenele si povestile si altor copii aici. Daca vrei, te voi conduce chiar prin micutul tinut imaginat de sora ta.

Dalia era foarte incantata si ar fi stat mult si bine sa se bucure de priveliste si de plimbarea in acest tinut fermecat.

Fulger continua sa povesteasca si sa grabeasca pasul:

-        Daca in schimb altcineva deseneaza un unicorn gandindu-se la el ca la o legenda, doar ca sa creeze o lucrare atunci, aici este mare durere caci un ponei sau un unicorn pleaca in Tara –Somnului – Dintodeauna, de unde nu se mai intoarce nimeni niciodata. Cand un copil spune cu voce tare ca nu existam atunci iarasi dispar multi poneii, zanele sau printesele imaginate de al vreodata…

Dalia tacu amintindu-si ca in ultima vreme desenase si ea unicorni, dar nu mai era sigura ca mai credea in existenta lor si se temu ca sa nu fi pricinuit si ea dureri aici, in acest loc minunat.

-        Imi pare rau, se trezi ea spunand cu un suspin.

-        Nu-i nimic. Atata timp cat mai exista copii si cat viseaza la noi, atunci noi nu o sa disparem chiar daca in ultima vreme ne tot imputinam. Copiii prefera sa se uite la niste ecrane mari la lucruri deja imaginate, in loc sa deseneze cu manutele lor. Cateodata copii coloreaza din carti facute de adulti, care nu mai cred in noi si asta nu ne ajuta iar, deloc. Copii nu mai prefera sa-si imagineze povesti iar cei care le creaza pentru copii si nu mai cred in ele, de asemenea nu ne aduc nici o bucurie. Asa din ce in ce mai putini suntem.

-        Totusi, continua Fulger, din fericire mai sunt si adulti care cred in noi si povestile lor raman pururea aici. La fel si desenele facute de ei.

Dalia tacu, prinzandu-se mai strans de grumazul armasarului care o lua la galop. Se gandea de cate ori o oprise pe Lina sa isi termine desenele spunandu-i ca nu sunt reusite nefiind bine realizate sau azvarlindui-le la cos uitand ceea ce era esential, ca ea crea o lume de vis. Acum ii parea rau pentru ca surioara ei chiar credea in unicorni, in zane sau printese. De-a lungul drumului prin padure  era asa de absorbita de ganduri ca nici nu baga de seama cat calarea bine.. Abia cand se deschisera portile castelului isi aminti de toate lucrurile si ca poate ar trebui sa se intoarca la tabara de la StoriesLand. Apoi zise:

-        Fulger apreciez tot ce mi-ai aratat si sunt fericita ca am vazut acest loc minunat dar cred ca ar trebui sa ma intorc inapoi, la castelul din lumea mea.

-        Nu inca, mai e timp, fii linistita vei ajunge inapoi la timp, spuse Fulger si o impinse usor in Palat.

-        Dar, tot nu inteleg ce sa caut eu aici….

-        Te-am adusde fapt la Regina, din porunca ei. Nu stiu de ce.Vei afla in curand.

Deodata la picioarele ei venii un catelus jucaus. Nu mare ii fu mirarea cand acesta spuse:

-        Hei, nu ma recunosti? Sunt eu, Bucurel….catelusul din povestea ta, care a fost salvat de o fetita.

-        Cum? Cum esti aici? Si cum poti vorbi? Isi amintea ca in paginile ei asa il descrise: un catelus Alb cu ochii negrii si blanita scurta dar isi amintise cu greu sa il fi desenat.

-        Aici, toti putem vorbi. Iti multumesc ca m-ai creat. Imediat ce mintea ta a creat acea poveste frumoasa, scrisa de copil, noi ne-am nascut aici, in adevaratul Taram al Zanelor dupa ce am fost desenat de o mana de copil.

-        Pot sa te intreb ceva? intreba Delia.Voi stiti si cine va deseneaza?

-        Desigur, ei sunt numiti Creatorii, aici si sunt foarte iubiti si respectati. Pe mine m-a creat surioara ta…zise Fulger

Delia tacu. Bucur observa schimbarea ei la fata si adauga:

-        Pot sa vin cu tine la Regina povestilor? continua Bucur sa tot vorbeasca dar mintea Daliei era deja in alata parte cand ii raspunse:

-        Desigur.

Dalia se gandi ca poate acesta era motivul pentru care era aici…ca sa fie certata pentru ca o oprise pe surioara ei sa creeze liber desenele cum ii plac ei. Oare avea sa fie iertata? Ii parea rau acum, dar era poate prea tarziu. Un gand ii veni in minte si intreba:

-        Lina a desenat si poneiul meu din poveste?

-        Desigur, o sa ai sansa sa il vezi.

-        Multumesc.

Restul drumului si-l continuara in tacere. Deodata holul palatului se termina in fata unei usi uriase. Doi baieti cu aripioare transparente o poftira sa intre. In sala mare a zanelor erau multe si diverse zane unele mai colorate ca altele, unele mai inalte , altele cu aripi de libelula sau chiar de buburuza. Erau multe candelabre din flori si foarte multe flori peste tot. Regina lor statea in mijloc si avea o mantie transparenta, lunga ce ii acoperea trupul luminos. Avea o diadema din picuri de roua si un sceptru micut parca din creioane colorate. Ea ii vorbi imediat ce o vazu:

-        Buna ziua, copila. Te aflii aici datorita povestilor tale care ne aduc multa bucurie pentru ca ne aduc noi personaje in lumea noastra adica noi supusi. Iti multumim mult ca vrei mereu sa ne imbogatesti lumea. Caii si poneii sunt foarte importanti aici caci ei ne asigura echilibrul lumii prin viata lor. Daca ei ar disparea intrega magie a lumii noastre s-ar surpa si toate basmele frumoase ar disparea. Probabil ca si tu curand nu vei mai aduce nimic lumii noastre alaturandu-te acelor copii care privesc mult ecranele si care uita lumea noastra de basm. Te vei alatura celor care prefera povestile cu personaje rele sau fara magie din Imparatia Cerului Intunecat cu care noi o sa luptam caci creste mult mai repede decat Imparatia a noastra si ne ameninta existenta.

Delia lasa capul in jos frangandu-si mainile si spuse:

-        Imi pare rau, zise Delia gandindu-se ca de multe ori statea prea mult la TV, va promit si sper sa nu va dezamagesc

-        Multumim, spuse regina apoi o pofti sa ia loc sa participe la Balul lor din acea seara.

-        Mi-ar place dar totodata nu as vrea sa intarzii la tabara, unde ma asteapata noile mele prietene.

-        Nu avea nic o grija, Fulger te va duce inapoi la timp.zise Regina atat de sigura pe ea ca Daliei nu-I ramase decat sa ii spuna:

-        Multumesc.

Dupa ce se invarti o vreme prin acea mare sala, Bucur o trase de haina pe Dalia si o intreba daca vroia

sa mai viziteze taramul povestilor frumoase imaginat de sora ei. Nici nu mersera pret de cateva minute cand deodata de dupa un copac se ivi o creatura ciudata: avea cap de robot si niste picioare lungi din metal pe care pasea ca si cu niste catalige. Corpul era acoperit de crengi multe cu frunze, probabil ca sa nu poata fi vazut. Era insotit de o broasca cu o gura imensa de cunoarea vinetie si de un dovleac de Haloween cu dindii ascutit si privirea agera. Bucur a inceput sa latre si sa isi arate dintii si ii spuse repede Daliei:

-        Du-te la palat si adu intariri. Sunt spioni din Imparatia Cerului Intunecat si au venit sigur pun la cale ceva. Trebuie sa ii prindem.

Dalia o porni la goana prin padure cand isi dadu seama ca se va ratacii nestiind bine drumul. Se trezi in fata unei casute mici, ciudate, facute din aripi de gaze. Afara, priponit era insusi poneiul desenat de Lina. Se repezi la el si il stranse la piept. Apoi spuse:

-        Amor, Amor cat ma bucur sa te vad. Dalia incepu sa planga.

-        Cine ma va ajuta? Trebuie sa ajung la palat sa le spun de spionii din regatul Intunecat

Poneiul o privi cu ochi blanzi si spuse:

-        Fii linistita, Dalia, cred ca cheia e la tine. Poti aduce pe cine vrei tu, aici.

-        Nu inteleg, si o lacrima  i se rostogoli pe pamant.Uitandu-se in jos Dalia isi dadu seama ce avea de facut.

Apoi, scoase un mini bloc notes de desen si niste culori minunate din gentuta care o avea intodeauna la ea de cand plecase sa calareasca.

Dalia, statu un pic si se gandi. Ar fi putu desena un supererou, un print viteaz minunat sau chiar o zana buna dar nu mai credea in ele. Asa ca fara sa stea prea mult se hotari si termina desenul in cateva minute schitand repede cu miscari rapide. Aparu o ceata deasa si apoi in mijlocul ei aparu…Lina.

Lina, se uita la surioara ei un pic buimaca si o imbratisa. Credea ca e intr-un vis. Dalia ii spuse ca avea nevoie de ajutorul ei si foarte repede, pornira inapoi sa il ajute pe Bucur, impreuna cu poneiul Amor. Pe drum, Dalia ii spuse ca erau in Tara de basm asa dupa cum le povestise mama lor odata. Lina privea uimita in jur.Apoi ajunsera aproape de intrusi.Cand ii vazu, Lina spuse cu voce tare si cu convingere:

-        Hei, cine sunteti voi ? Voi nu trebuie sa existati in tara povestilor frumoase. Aici traiesc doar zane, printese, regi, ponei si unicorni…asa ne-a zis mama. Plecati, dispareti! Nici nu termina de zis ca si cei trei malefici disparura. Fara sa stie ea ii facu sa piara folosind puterea Creatorilor, despre care aflara mai tarziu de la Regina.

Intre timp, aparu si Bucur care fugise la palat dupa intariri imediat ce fetitele se inapoiara. In vazul tuturor se infaptui minunea. Lina ramase muta de uimire, la fel si Dalia. Doar ele erau uimite caci Regina povestilor le spuse ca ei erau obisnuiti cu astfel de intamplari. Ea le multumi fetelor. Apoi se reintoarsera toate trei la Palat unde petrecerea in cinstea Daliei continua si cu mai multa bucurie pentru ca alungasera intrusii. In final fetitele isi luara la revedere. Ele fura conduse de Fulger, Bucur si Amor pana la poarta imparatiei Basmelor Frumoase dupa care…

O ceata la fel ca si cea din care aparu Lina, le inconjura pe fete. Mai auzira un pic latratul lui Bucur apoi simtii ca se invartii. In final cand deschise ochii se vazu intinsa pe fanul aflat langa poneiul Fulger, care parea sa manace linistit si care se uita cu ochi blanzi catre Dalia.

“ Ce s-a intamplat cu mine? Oare am visat? Unde e Lina?” se intreba Dalia ridicandu-se de jos si scuturandu-se de fan. Auzii pasii care se apropiau de grajd si cand privii le vazu pe noile ei prietene venind spre ea.

Aruncand o privire inainte de a se indeparta, zari pe saua lui Fulger doua flori…Plina de incredere le saluta pe noile prietene si le uimii cu modul detesat in care calarea. Ele vazand cat de bine calarea fura convinse ca Dalia glumise seara trecuta cand le spuse ca nu stia sa calareasca. Dalia, intelese abia atunci ca toata intamplarea nu fusese nici un vis. Plina de entuziasm incepu sa deseneze chiar de acolo, din tabara si seara sa le povesteasca tuturor povesti inventate de ea, povesti noi care abia le crea  gandindu-se ca ele prindeau viata acolo, in Imparatia Povestilor facand-o mai puternica. Asa isi facu o multime de prieteni.

Acasa, dupa terminatrea excursiei abia astepta sa vorbeasca cu surioara ei. Acesta ii spuse ca si ea avusese un vis ciudat in care se facea ca toate desenele ei devenisera adevarate si traiau, undeva intr-o Tara de basm. Dalia ii raspunse:

-        Stii Lina, visele pot deveni realitate, daca crezi cu tarie in ele.

-        Daa?!? rase usor contrariata Lina.

Dalia fu mult timp ocupata cu scrierea noilor ei povesti si Lina cu desenatul imaginilor lor, asa incat aproape nu mai priveau deloc la televizor…Ce bine se simteau asa…inconjurate de carti care abia asteptau sa fie citite si imaginandu-si alte povesti noi intr-un joc nesfarsit al copilariei adevarat fericite. Ce bine e sa ai o sora!

Pofta de povesti in Vremea copilariei?

Rasfoiti blogul pentru mai multe povesti.

A 10 si C 7

Povestea Ateneului Roman

 

 

  FAURITORII DE PALATE

Povesta Ateneului Roman 

  

Elena si Andrei il priveau cu teama si curiozitate pe uriasul catel auriu care le taia calea. Pe aleea micului parc el parea ca ii asteapta special chiar pe ei stand in pozitie de observare si uitandu-se tinta in directia lor. Pe masura ce se apropiau acesta se scula din pozitia de sezut si parea sa ii intampine cu cateva latraturi de salut miscandu-si voios coada.

-       Hei, catelul asta parca te cunoaste, spuse Elena uitandu-se cand la caine cand la colegul ei.

-       Vorbeste in numele tau…eu nu cunosc asa un catel. Deloc.Totusi, priveste ce prietenos este! Andrei il maingaie curajos pe crestet in timp ce se uita prin parc dupa stapanul lui dar nu vazu decat o fata ce asculta muzica la casti prea preocupata ca sa fie posesoarea lui si un grup de bunici cu copii galagiosi ce se deplasau spre locul de joaca.

Catelul continua sa se gudure pe langa ei. Observara ca nu avea nici o zgarda.

-       Cred ca este pierdut si ar trebui sa incercam sa il ajutam.

-       De acord, stai sa il sun pe tata sa vina sa ne ajute. Nu stiu daca o sa ne urmeze asa mult incat sa ajungem cu el...

In timp ce vorbeau catelul facea rotocoale de bucurie in jurul lor si incerca sa se joace cu ei latrand vesel. Deodata ii apuca Elenei rucsacul si fugi iute indepartandu-se ca un hot priceput.

-       Hei, stai….Hei!

Cei doi copii fugeau dupa caine nestiind ce altceva ar putea sa faca si cand acesta disparu dupa niste tufisuri ei il urmarira. Intre tufisuri era o pacla ciudata in care cainele sari si nu se mai vazu. Copiii privira cateva secunde mirati si apoi dupa ce se privira se aruncara dupa el. Odata ce pasira prin acel perete verde transparent se uitara inapoia lor si zidul ciudat era inca acolo, ascuns intre tufisuri dezvaluind in spate parcul mic in care fusesera. Elena cauta repede cu privirea  direct inainte cautand cainele insa tabloul din fata ei o lasa fara cuvinte. Il trase si pe Andrei:

-       Hei, priveste…aici nu mai pare Bucurestiul nostru ci se pare ca am traversat si timpul nu doar locul…

O lume complet diferita, veche si totusi cumva cunoscuta se infatisa la orizont. In fata ochilor lor faceau parada galagios un tablou intreg de : trasuri, doamne elegante si tarani carand pe umeri bocele cu verdeturi, femei sarace vanzand flori, strazi pavate cu pietre, tarabe cu tot felul de marfuri….

-       Wooow, ….dar oare cum? Parca ar fi un film... crezi cumva ca….Uite cainele, Elena! Daca trece de coltul strazii aceleia nu il mai putem gasi.

Copiii nu avura mult timp sa isi revina din soc si fugira uitandu-se tinta la locul unde disparu cainele. Ajunsi acolo ii astepta insa o surpriza. Cainele nu era pe strada ce serpuia inainte ci probabil ca intrase intr-o curte a carei poarta era semideschisa.. Elena apasa clanta si se intoarse catre Andrei ce statea nehotarat:

-       Haide, ce mai astepti? Sigur ca stapanul lui o sa imi dea inapoi rucsacul .

-       Bine, bine cum zici tu…

Nici nu pasira bine in curtea acelei case ce era un conac impozant ca iata un domn in varsta imbracat in straie de valet ii intimpina cu un salut:

-       Ziua buna stimabile domnisor si frumoasa duduita. Rogu-va iertati-mi indrazneala dar pot eu oare sa va ajut cu ceva?. Nadajduiesc ca domniile voastre s-au ratacit sau au venit cu o chestiune anume la acesta casa?

-       Buna-ziua, indrazni baiatul de 13 ani sa spuna timid. Noi, noi….cautam un caine mare auriu care se pare ca….

-       Cine, cainele nostru? Mare poznas mai e! Vreti sa va jucati cu el, nu-i asa?

Fata, care statu pana atunci tacuta il ciupi usor pe baiat si ii soptii in viteza ceva la ureche uitandu-se apoi cu subinteles la valetul de mica statura din fata lor, imbracat cu niste haine demne de muzeu. Ea il prinse pe baiat si trase il trase ferm de bratul liber.

-       Haide, haide Andrei. De ce nu ii spui ca mi-a luat rucsacul? Fata, mai inalta cu un cap decat baiatul incerca agitandu-si o mapa cu desene aflata in cealatata mana sa patruda in curte dupa caine. Baiatul se smulse din stransoare si aranjandu-si gulerul de la haina lui in carouri.

-       Domnule, cainele ne-a luat rucsacul…adica bagajul adauga repede vazand cautatura ciudata a valetului . Poate in joaca?

-       Oh, dragutii mosului. Sa stiti ca acela e un caine special… al acestui conac. Intati cu mine. Haideti. O sa gasim noi…rusul sau ce o fi, poate boceluta duduiei. Haideti sa il strigam: Patry! Patry! Vina la mosu’…

Cei trei pornira alene sa il caute inchizand usor poarta casei dupa ei. Cei doi copii erau prea curiosi si incantati de acesta aventura ca sa mai fie speriati. Pasira dupa valet in casa ce parea desprinsa din imaginile falnicelor conace boieresti de odinioara ale Bucurestiului.

In casa trudeau de zor doua slujnice imbracate in straie nationale.

-       Haide Nea Petrache ca nu ai zabovit prea mult la afara…intreaba conasul oaspete de dumneata.

-       Cine sunt acesti copii?

Taranca mai in varsta se priponi in fata lor scruntandu-le vesmintele de sus pana jos.

-       Ei, ei, Veto lasa copiii in pace. O sa mearga cu mine in gradina la conas si la caine. Se pare ca l-au intalnit pe Patry al nost’ si le-a cazut cu tronc de dansu.

Pertache ii trase prin holul lung spre o gradina frumoase cu trandafiri, si pomi bine ingrijiti ce se afla in spatele casei. Dintr-un foisor se auzeau glasuri invalmasite de barbati discutand aprins. Pe masura ce se apropiau se distingeau tot mai bine:

-       Trebuie sa semene cu un templu antic! Asa va spun ca va fi nemaipomenit.

-       Da de unde ce avem noi cu grecii? Ei cu istoria lor si noi cu a noastra si asa, ar trebui sa fie un simbol al romanilor dar sa aduca si ca o biserica de-a noastra…

-       Eu te contrazic cumetre insa plebea tarii ar trebui sa isi aduca aminte de marii oameni care au insemnat ceva pentru natinea romana…asadar niste statui falnice ar trebui sa o inconjoare. Le si vad tronand de jur imprejurul cladirii povestind istoria noastra zbucimata….

-       Stimati domni, stimati domni! Am fost chemati aici din ordin regesc sa il sfatuim pe tanarul nostru proiector de palate si noi ce facem? Noi ce facem domnilor? Ce facem noi?  Sporavoim fara sir de cateva ceasuri. Suntem in anul 1886, domnilor! Suntem in plina dezvoltare a iubitei noastre patrii si tarisoara noastra are nevoi….

Copii se departara incet ocolind printre copaci si tufisuri foisorul unde cei sase domni imbracati bine in straiele vremii continuau sa dezbata aceeasi tema. Glasurile lor se estompara tot mai mult si mai mult pe masura ce se indepartau. Ajusera intr-un ungher indepartat al gradinii unde langa un mic iaz cu o tasnitoare statea pe o banca un tanar domn tintind cu privirea tufele de trandafiri. Straiele lui erau fine. Avea o mica barba la moda atunci si o privire vivace. Statea  linistit si visator pana cand il zari valetul cu cei doi copii. Sculandu-se grabit il intampina cu bratele deschise si un larg zambet:

-       Monsieur Petre, oh je suis incantat acum. Ce bine drag slujitor si ami…Te asteptam cu dor si anxieux. Tu as promis une solution.

-       Bien sûr, mon monsieur. Ei sunt solution pour toi, spuse piticul prezentandu-i: Elena et Andree…intodeauna copiii se pricep sa descreteasca frunti. Ei au venit fermecati de Patry.

-       Dansul este Monsiur Albert Galleron cel care a venit tocmai din Franta sa proiecteze Ateneul Roman…Va las cu dansul. Stati aici oleaca cu monsiuer si eu caut cainele. Vin inapoi acusica ma duc in casa sa va aduc o bautura rece si niste serbet…caci pareti sunteti osteniti .

Nici nu se indeparta prea mult Petrache ca si incepura sa vorbeasca cu tanarul domn ce se dovedi foarte prietenos si vesel. Pareau sa se cunoasca de o viata. Elena incepu sa ii vorbeasca despre pasiunea ei de a desena intr-o limba amestecata franceza si romana. Fura asa de recunoscatori pentru orele ce parusera plictisitoare la scoala dar erau asa de folositoare acum… Tanarul le arata schitele care incepuse sa le faca pentru marele edificiu ce se pregatea sa fie construit. In timp ce le arata desenele fata lui incepu sa tradeze neliniste si ramase pe ganduri. In timp ce vorbeau auzira un latrat ce parea cunoscut. Patry aparu cu o mutrisoara jucausa ducand inca rucsacul Elenei. Il aduse la picioare si se posta langa stapanul lui ce il mangaie absent pe crestet. Nici nu observa povara ce o avusese in gura.

Elena dupa un timp in care ii facu cu ochiul lui Andrei il impunse pe tanarul arhitect vrand sa ii dea putina atentie si ii inmana sfioasa un desen din mapa ce o carase neincetat in mana. Desenele ei calatorira perfect intre doua lumi indepartate si dupa atatia ani. Fata lui se lumina deodata si ochii i se facura mari. Tinandu-l in maini sari in sus de pe banca si ii imbratisa pe copii. Tocmai atunci valetul Petrache aparu cu doua pahare si o tava cu bunatati pe care copii o insfacara.

-       Pierre je suit tre tre tre heureux. Am reusit…cu copiii.

-       Stiam ca asa va fi, Monsiur Albert. Petrache le zambi copiilor. Intodeauana copii aduc zambete…

Tanarul se apuca grabit sa refaca un desen si din cateva miscari de creion cat timp copii mancau fericiti si povesteau cu valetul langa iazul cu tasnitoare, el termina plin de fericire.

-       Je nu stiu cum multumesc la vous? Cred ca…

-       Ei isi vor aminti de mata si de aceasta vizita aici, incerca sa il linisteasca Petrache.

-       Mare pacat ca o petit lucru mai este acum. Nu destul leu aur pentru palat.

Petrache se intoarse si el mahnit catre copii. El le povesti cum donatia initiala care o facuse un mare boier nu era indeajus pentru a fauri mandretea de palat cu scari de marmora, picturi maiestre pe pereti si toate statuile ce urmau sa impodobeasca parcul din fata ei.

- Avem doar 200 000 de lei aur si capodopera va trece de  500 000 ….

 Dupa ce ramasera o clipa fara cuvinte gandindu-se profund Elena incepu sa se intrebe cu voce tare:

-       De ce nu mai doneaza nimeni? Oare nu mai sunt oameni cu avere in tara? Intreba plina de compasiune Elena.

-       Oamenii sunt saraci si nimeni nici macar regele insusi nu ar avea atatia bani cat ar trebui.

-       Eu am o idee, ce ar fi daca ar contribui toti oamenii din tara?sari Andrei

-       Cum sa se intample asa o minune? intreba Patri

-       Cum? Cum? e tare simplu. Noi o facem de cate ori trebui sa strangem bani pentru un proiect special la scoala. Cu o tombola.

-       Cum adica?

-       Adica, fiecare om cumpara un bilet pe o suma de bani si are sansa sa castige un premiu mare. Se dau atatea bilelte incat sa acopere suma care trebui si un premiu. Asta e o idee geniala, Andrei!

-       Am si un mesaj de trecut in ziare care sa atrag oamenii: “Dati un leu pentru Ateneu!”

-       Sunt tare nazdravani copiii, nu-i asa? Valetul cauta aprobarea din priviri a tanarului arhitect. V-a trimis Dumnezeu aici..

Cainele se ridica si latra fericit de parca isi revendica locul in acesta poveste.

Albert ii privea putin confuz nereusind sa patrunda tot intelesul discutiei dar pricepu ca era ceva de bine si aplauda incantat. Le stranse mana copiilor cu emotie, le multumi cu gratie si un ton serios apoi se scuza si se  indeparta spre foisorul unde erau ceilalti domni.

Mos Petrache se intoarse catre copii:

-       Cred ca sunteti mandrii de meritele voastre, nu-i asa? Acum ar fi timpul sa va intoarceti la drumul vostru.

-       Oh, da….Asa este. Am petrecut ore minunate in acest loc. Ce pacat insa ca trebuie sa ne intoarcem…zise Elena.

-       Andrei, Elena o departire nu inseamna si un sfarsit. De abia ati cunoscut pe unul dintre fauritorii de palate si alte minuni. Eu cred ca va mai asteapta si alte aventuri. Cat sunteti inca copii totul e posibil, nu? Valetul le facu cu ochiul. Patry latra voios si se gudura intre picioarele lor.

-       Chiar asa! Minunat! exclama Andrei

-       Grozav!Abia astept si eu. Oare, o sa ne mai revedem?

-       Aveti rabdare. Toate vor venii la timpul lor.

Petrache ii insoti pana la ciudata frunzisul involburat impreuna cu Patry, care de data asta era foarte ascultator si nu pasi dupe ei in lumea in care acestia se intorceau. Valetul nu fu mirat deloc de acel loc, probabil ca il stia.

 

Cand ajunsera pe aceeasi alee fata cu castile pe urechi se indeparta foarte putin de locul unde o vazura prima data. Ceasul din parc arata un minut peste timpul de dinaintea intamplarii...parca nu se schimbase nimic.

- Wooow….mi se pare mie sau am visat?

- Haide Andrei, intrziem la atelierul de desen! Elena ii zambi si ii arata intr-o mana un servetel cusut de pe tava ce le-o adusese valetul cu apa si serbet.…

- Ce mult mi-a placut de Patry….as vrea si eu asa un caine.

Cui nu i-ar place?

 

 

 

Cateva informatii despre Ateneul roman pe care copii pot sa le cunoasca.

 

Ateneul s-a născut din inițiativa unui grup de intelectuali: Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian, V. A. Urechia, care si-au propus să dăruiască Bucureştiului o sală încăpătoare, destinată manifestărilor muzicale de înaltă ţinută artistică, fiind ajutați si de generozitatea publicului (binecunoscutul „Dați un leu pentru Ateneu!”) Împlinirea acestui gând s-a putut realiza din punct de vedere financiar în momentul în care omul de cultură Scarlat Rosetti a donat pentru construirea Ateneului suma de 200 de mii de lei-aur;proiectul a început să prindă contur la 26 octombrie 1886, când, în prezența Regelui Carol I și a membrilor fondatori ai societății, s-a pus piatra de temelie a Ateneului Român.

 

Autorul proiectului este arhitectul francez Albert Galéron. La stabilirea concepției tehnico-funcționale și estetice a acestei construcții splendide, un aport semnificativ revine unor personalități ale arhitecturii și ingineriei românești. Cladirea a fost ridicată în mai puțin de 16 luni, grație unei serioase pregătiri tehnice și organizatorice a specialiștilor nostri: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino.

 

Circular, dominat de o mare cupolă, cu fațada principală în stil neoclasic, Ateneul are aspectul unui templu ionic, cu șase coloane. Împrejurul marii cupole a edificiului se pot vedea, săpate în zid, numele unor învățați cunoscuți. Printre ele, cel al lui Miron Costin, Gheorghe Șincai, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu.

 

Fresca circulară, din sala de concerte, îi aparţine pictorului Costin Petrescu (1872-1954) din Piteşti. Realizată între 1933-1939, aceasta este lată de 3 metri şi lungă de 75 de metri. Fresca este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României.

Cupola centrală, acoperită cu zinc, se termină cu un coronament ornamental care amintește de o capodoperă a arhitecturii grecești –denumit și „felinarul lui Demostene”, simbolizând premiul ce se acorda învingătorilor eleni din luptele poetice, de oratorie și artistice. Rotonda Ateneului român, amintind de interioarele bisericilor antice

 

Lucrările au fost executate într-un ritm foarte alert, astfel că, la 10 noiembrie 1887, erau terminate lucrările de zidărie, acoperiș, tencuieli, închideri laterale, tâmplărie ferestre, geamuri, lucrări ce se ridicau la valoarea de 513.797, 52 de lei

 

Ȋn sala mare a Ateneului s-a întrunit la 29 decembrie 1919, cea dintâi Cameră a Deputaţilor a României Mari, care a ratificat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, moment istoric care avusese loc la 1 Decembrie 1918.

 

După o serie de transformări, clădirea Ateneului Român a adăpostit expoziţii, un cinematograf şi o bibliotecă, pentru ca după 1958 să devină sediul Filarmonicii de Stat ”George Enescu”.

Paturica vaduvei

                                     Paturica vaduvei

Traia odata, demult intr-un satuc mic de oameni simpli, harnici si curati o femeie sarmana si tare credincioasa. Era vaduva de multi ani, barbatul ei se prapadise pe cand copilele lor erau tare mici. Muncea biata femeie de dimineata pana seara pe camp si abia daca reusea sa aiba ce le pune pe masa feteor ei. Cele mai multe nopti statea pana tarziu si tesea la un gherghef vechi mostenit de la bunica ei : facea paturi din lana ce o lua de la cele doua oite care le mai avea. Mergea apoi cu ele la targ si cu un cos sau doua impletite de fetele sale. Acolo le vindea pe cativa banuti care ii foloseau cu mare chibzuiala  pe cele trebuincioase vietii.

Se hraneau de cele mai multe ori de pe urma oilor dar acum laptele lor secase si ulcelele in care tinea lapte si branza se golise asa ca trebui sa se duca la targ sa vanda ceva, caci nu mai aveau ce manca.

Intr-o dimineata de iarna, pe cand inca era intuneric afara se pregati femeia cu doua paturici frumoase si un cos de nuiele sa plece la targ. Nu-si lua ca merinde de drum decat cateva nuci, un mar si o ulcica cu apa lasand restul de mancare ce il avea, copiilor ca sa nu rabde de foame. Fetele stiau de cu seara ca urmau sa stea singure pana venea mama lor inapoi asa ca cea mare, Anisoara se trezii devreme si ii zise:

-         Mergi cu bine, mamuca draga. Eu o sa am grija de casuta noastra, sa tin focul aprins in soba si sa le hranesc pe cele doua oite. O sa am grija si de mezina noastra sa ii dau sa manance niste mamaliga si niste branza ce o mai avem.

-         Bine, scumpa mamei. Ai grija de oitele noastre ca trebuie sa aiba in curand mielusei.

-         Stiu mama. O sa fim cu ochii pe ele.

Fetele erau tare vrednice, cuminti si harnice. Cea mica mergea cu oitele la pascut pe timpul verii si cea mare isi ajuta mama la treburile casei. Amandoua impleteau cosuri cand aveau vreme cu mainile lor firave. Isi iubeau tare mult mamuca si nu ar fi iesit din vorba ei vreodata.

Femeia ii facu cu mana in timp ce se indeparta incet de casa. Avea inima linistita chiar daca avusese  o viata grea si ramasese singura fara sprijin. Asta fusese voia Celui de Sus. Era voioasa ca le avea pe ele, fetele ei dragi. Avea credinta ca Dumnezeu nu o lasa niciodata si o va ajuta mereu. Cu aceste ganduri porni femeia agale dar hotarata pe poteca ce ducea spre targ insa calea era lunga, pret de cateva ore. Daca gasea pe cineva cu caruta sa o ia si pe ea, ar fi mers mai repede dar frigul de afara ii facuse pe multi sa stea in case si sa nu se porneasca pe asa o vreme potrivnica.

Femeia mergea cu nasul in bundita ei de oi, veche si tocita inainta cu greu in vantul geros care batea. Fulgii mici ii intrau in ochi si cu greu vedea cararea. Merse pret de peste patru ceasuri si ea crezu ca se apropia de marginile orasului unde se tinea targul. Pe drumul ei trecu pe langa niste case mici, pe care le nu stia dar continua sa mearga inainte. Dintr-o sura veche unde stateau animale razbi pana la urechile ei un planset de copil foarte mic. Femeii nu-i veni sa creada urechilor, asa ca se opri ca sa fie sigura de ceea ce aude. Plansetul se auzii din nou, chiar dinspre acel loc.

“ Dumnezeul meu, oare cum o fi  un copil sa asa de mic, pe acesta vreme, tocmai in mijlocul animalelor? Ar trebui sa merg sa vad despre ce este vorba”

Inima de mama a femeii ii dadu curaj sa paseasca in ograda acelor oameni, fara sa se teama de cainii ce venira sa o intampine. Cainii erau mari, ciobanesti dar nu ii facura nimic si o lasara sa treaca, de parca ii intelesesra ingrijorarea. Ba mai mult ei o luara in fata ei parca vrand sa o conduca intr-acolo.

In usa surii mai erau trei ciobanasi ce priveau linistiti si uimiti inspre inauntru. Femeia se ridica pe varfuri ca sa priveasca si ea inauntru. Acolo, in mijlocul animalelor statea o tanara frumoasa, imbracata modest cu un prunc nou nascut la piept. Nu parea sa ii fie frig caci animalele o inconjurara si facura ca un zid in jurul ei. Afla de la ciobani ca era o familie de straini ce treceau prin partea locului si nu gasira loc unde sa innopteze in drumul lor spre casa parinteasca, asa ca acceptasera acel loc fara sa banuiasca ca fiul se va naste in acea noapte.

Barbatul tinerei femei plecase dupa vreascuri, sa faca un foc.

 

Femeia noastra ii detera lacrimile gandindu-se la nevoia mare in care se gasea tanara mama. Nu era nimeni sa o ajute. Fara sa mai sta prea mult pe ganduri isi facu loc si se duse la ea. Puse langa ea cosuletul care il avea pentru targ si ii intinse cele doua paturi pentru copilas. Apoi, desfacu sacul cu merinde si puse pe un stergar: ulciorul cu apa limpede, marul si nucile.

Tanara o privii cu multa bunatate si ii spuse cu un glas bland:

-         Multumesc. Dumnezeu te va rasplati pentru darul tau.

-         Dumnezeu sa te aiba in paza sa, adauga si vaduva gandind ca are mare nevoie de ajutor, mult mai mult decat ea insasi.

Femeia cu toate ca isi dadu tot avutul ei simtii  asa o mare bucurie si usurare ca niciodata. Se indeparta incet neputand sa-si ia ochii de la pruncul cu fata luminoasa si tanara sa mama cu ochii ca cerul senin de vara.

Dupa ce mai statu un pic acolo, pleca multumita inapoi spre casa cu gandul ca Dumnezeu se va ingrijii si de ele, ca de toate datile cum a facutin ultimii ani sa nu moara de frig sau de foame, caci acum nu mai avea de unde sa ia banutii necesari pentru vreascuri de foc si hrana. Apoi, toate ceasurile in care merse pe poteca spre casa ei, vaduva nu se gandii decat la acea tanara familie. Pur si simplu nu-si putea lua gandul de la ei. Ce prunc minunat si ce mama tanara frumoasa si smerita….

In prag, iesira fetele ei dragi de cum o auzira ca deschise poarta la casa. Erau tare vesele. Femeia se gandii cum sa le spuna ca nu avea nici un banut dar ele nu o lasara sa zica un cuvant :

-         Bine ai venit mamica draga, zise Anisoara. Sa vezi ca cat ai fost dumneata plecata s-au intamplat multe lucruri aici.

-         Ce s-a intamplat? facu vaduva o fata ingrijorata.

-         A venit o femeie tanara, frumoasa, mama, cu privirea ca cerul senin de vara.

-         Avea si un prunc in brate, zise repede mezina.

-         Nu a stat mult, ca era grabita. A cerut doar o cana cu apa si a plecat.

Femeia era tare inmarmurita. Astepta cu interes ca fetele sa ii mai spuna ceva caci nu mai intelegea mare lucru si nu indraznea sa intrebe.

-         Dupa ce a plecat, noi ne-am dus in coliba oilor sa vedem ce fac ele.

-         Avem nu doi, nici trei ci patru mielusei, mama, zise iar mezina si o multime de banuti.

-         Banuti? Cum? Nu inteleg…facu vaduva.

-         Da, mama, intarii fata cea mare. In coliba, am gasit ulcelele in care adunam noi laptele oilor, pline de banuti. Vino sa vezi!

Femeia le urma plin de nedumerire si emotie pe cele doua odrasle ale sale. Intradevar, langa oite erau ulcelele lor…pline cu monede. “Mare este Dumnezeu” se gandii femeia. Cu siguranta, isi spuse ea, femeia aceea era o sfanta si pruncul ei asisderea, nu degeaba ziceau pastorii ce ii priveau ca au fost condusi de o stea la ei, ca sa le arate locul pentru a i se inchina. Vaduva fu multumita pe deplin de acel dar neasteptat datorita caruia nu mai aveau de ce sa isi faca griji pentru restul zilelor ce vor urma dar mai cu seama dadu slava lui Dumnezeu pentru ca a putut trai o asemenea minune care a  povestit-o si fetelor. Aceasta este o istorie care se povsteste mereu de atunci si pana in zilele noastre.