O dorinta buna

 

 

 

O dorinţӑ bună

 

 

 

-          Nu. Am spus, nu şi aşa rӑmane, rӑsuna înfundat glasul lui Luc în camera plina de monitoare, cabluri şi alte componente electronice. Ȋi intoarse spatele şi îşi continuӑ într-o linişte apӑsatoare lucrul la proiectul lui drag, un roboţel care sӑ stea de vorbӑ cu copiii şi sӑ le rӑspundӑ la întrebari din orice domeniu, ba chiar să joace diverse jocuri cu ei.

-          Haide, te rooog … încercӑ din nou Flori, surioara lui de 8 ani sӑ îl convingӑ. Ştia sӑ insiste foarte mult atunci cȃnd îşi dorea ceva şi acum era acel moment.

-          De ce nu mergi să ai grijӑ de animalele tale? Sunt ocupat acum. Adaugӑ el în timp ce se întindea dupa o lampӑ de lipit. Ştii bine cӑ mai am doar trei luni panӑ la expozitia tehnică unde sunt singurul reprezentant al claselor a 8-a. Nu vreau sӑ rȃdӑ de noi….

-          Bine, o sa plec dar i-am hranit deja pe Auricӑ şi Gina….aşa cӑ …Te rooooog! Te rog! Haide, doar ştii cӑ întodeauna cand participi mereu te alegi cu un premiu. Sunt sigurӑ ca doar cateva minute nu o sӑ dӑuneze proiectului tӑu. Dacӑ mai vine şi Sergiu sa te ajute sunt singurӑ cӑ o sӑ termini la timp.

-          Cine? Ah, el, Scȃnteiuţӑ! Sergiu cum îi spui tu este genial ca idei însӑ în partea practicӑ nu prea ştie multe. Eu fac totul. Apoi, el...ei bine, el invaţӑ de la mine la doar 9 ani ai lui...

-          Te rog, mult Luc.

-          Oh, eşti aşa de .... de….de

-          De cum? Ȋncapaţanatӑ? îl întrerupse ea cu o fetioşarӑ dulce, aşa cum facea mereu cȃnd voia ceva.

-          De convingătoare....spuse baiatul de 14 ani cu un mic suspin. Nu îi putea refuza mai nimic micuţei Florentina sau Flori cum o alintau toţi pentru cӑ şi ea era foarte inimoasӑ. Mereu îi ajuta pe toţi dar sarea în ajutor mai ales animalelor neajutorate.

-          Sӑ înţeleg ca vrei sa folosim robotul, CARE NU E GATA, ca sӑ ajuţi o fetitӑ din clasa ta sӑ treacӑ peste o suparare provocatӑ de un coleg?

-          Da, da….dar ai spus că funcţioneazӑ!Acum îmi spui că nu e gata? Vreau să o invit acasӑ la noi şi să îi arӑt animalele mele, pe Rica peştişorul minunat şi Gina, raţa sӑlbaticӑ ce am salvat-o astӑ varӑ  şi am îmbalnzit-o cu bunicul. O sa îi placӑ doar ştii cȃt de speciali sunt….se opri ca sӑ îi facӑ cu ochiul fratelui sau apoi făcu o pauzӑ cu subînţeles.

-          Nu sunt foarte sigur cӑ o sa meargӑ…încӑ, se facu că nu observӑ faţa poznaşa a surorii lui  şi se întoarse cu spatele. Nu de alta dar nu vroia sa îi cȃnte în struna cu ideea ei fixa ca animalele ei îi pot vorbi...vise de copil mic. Condiţia este sa îl convingi şi pe Scȃnteie, sa fie aici în fiecare zi sӑ mӑ mai ajute cu asambalrea robotului.

-          De acord! O sa îl chem de cate ori vrei tu…doar ştii ca suntem prieteni buni. Fӑcu o pirueta şi ieşi din camerӑ în fugӑ creeand un curent ce facu sa cadӑ cateva foi de pe o masӑ plina cu scheme şi fire.

-          Oh, fetele… spuse Luc lӑsȃndu-se pe genunchi ca sӑ adune lucrurile cӑzute. Mereu, la fel.

Se auzi un trȃntit uşor al uşei de la intrarea în casӑ. Bineinteles ca auzi glasul lui Flori în curte chemȃndu-l pe Ulise, labradorul lor bӑtrȃn. Nu pleca fara el. Credea ca o apӑrӑ dar cainele era atȃt de blȃnd încat nici la pisici nu sӑrea aşa ca nu se ştiea cine pe cine apӑrӑ.

-          ULISEEEE! ULISEEE! Hai cӑţel, hai sӑ mergem la plimbaaaaareeeee.

-          Ham, ham. Rӑspunse acesta imediat sobru dar totuşi voios.

Bӑtrȃnul înca era încȃntat de ideea unei plimbari pȃnӑ la ultima casӑ de pe strӑduţa lor, unde locuia Scȃnteiuţӑ, mă rog, Sergiu cum îi spunea Flori. Se ducea în fiecare zi la el de atȃt de multe ori încat Ulise o căuta pe iubita lui Flori, cand era la şcoalӑ crezand ca o gaseşte acolo. Venea singur acasӑ cu botul în pӑmant şi coada lasatӑ în jos, strecurȃndu-se printre gradinile vecinilor. O adora pe Flora, doar ea îi vorbea aşa de mult şi îl mȃngaia uitȃndu-se în ochii lui. Pӑrea că ea chiar îl înţelege.

 

In ziua aceea Scȃnteiutӑ, vecinul celor doi fraţi era în cӑmaruta lui Luc fӑcand probe cu roboţelul. Venise sӑ o cunoascӑ şi el pe colega singuraticӑ lui Flori. Se auzeau zgomotele fӑcute de ei. Fusese în fiecare zi şi Luc declarase fericit terminarea proiectului, cu o săptămȃnӑ înainte expoziţie.

In acelaşi timp în curtea casei, Flori era cu o fetiţӑ slăbuţӑ, creolӑ şi cu pӑrul lung şi negru cӑrei abia dacӑ i se auzea glasul. Flori îi prezentase deja pe Ulise şi Rozie pisica iar acum se îndreptau spre curtea unde o ţinea pe Gina, rauşca devenitӑ domesticӑ. Vocea ei se auzea ca un clopoţel, rӑsunȃnd încontinuu.

-          Ȋţi plac animalele mele? Nu-i aşa ca Rozie e frumoasӑ?

Fetiţa îşi îndreptӑ privirea spre pisicuţa roşcatӑ de care se indepartaserӑ şi care torsese cand îi atinse blana. Ȋi placuse de ea dar mai mult de cӑţel. Se hotӑrî sa îi spunӑ Florei.

-          Mi-ar plӑcea sӑ pot avea şi eu un caine ca al tӑu, spuse ea simplu. Pӑrinţii mei nu vor cӑţel la bloc. Spun ca o sӑ avem caine dacӑ ne vom muta la ţarӑ.

-          Iar mie mi-ar place sӑ am aşa note bune ca tine, adauga Flori fӑra sӑ stea pe gȃnduri. Toţi profesorii sunt încantaţi de tine.

-          Ei, lasă ca eşti şi tu printre cei mai buni din clasӑ..

-          Da, sunt cȃteodatӑ, dar nu ca tine, Crina. Tu eşti cea mai bunӑ!

-          Mulţumesc, spuse fata încet şi întoarse privirea timid. O întreba repede pe Flori daca o sӑ intre acum în casӑ. Ȋi era un pic frig dar nu îndraznea sa spunӑ.

-          Mergem imediat. Vreau doar sӑ îţi arӑt ceva special şi o luӑ de manӑ arătȃndu-i cu degetul ţarcul Ginei. Raţa mӑcӑni grabitӑ venind bucuroasӑ sӑ le întampine..

Crina rӑmase pe loc dupa ce o zӑri si trӑgȃndu-şi mȃna din strȃnsoarea Florei înganӑ cu o voce tremurȃndӑ şi şoptitӑ…Rӑţuşca cea uratӑ. Faţa ei era crispatӑ şi tristӑ.

-          Cum?

-          Nimic, nimic…se grӑbi Crina sӑ zicӑ.

-          Te-am auzit. De ce ai spus asta? Gina mea e frumoasӑ…

-          Da, desigur .Da, dar eu nu sunt….sunt …urȃtӑ.

-          Cum poţi sa spui asa ceva? Uitӑ-te la tine. Nu e adevӑrat.

-          Aşa mi-a spus Raul, cȃnd a stat cu mine în bancӑ. Mi-a spus ca sunt o vrӑjitoare cu nasul meu mare şi de asta am aşa note bune…zise ea cu tristeţe. Apoi m-a tot strigat răţuşca urȃtӑ.

-          Crina, doar ştii cӑ  Raul este un băiat care spune lucruri urȃte. Nu ar trebui sӑ îl bagi în seamӑ. Aporopo de poveste, raţuşca cea urȃtӑ devine o lebădӑ frumoasӑ…nu ar trebui sӑ uiţi asta.

-          Aşa mi-a spus şi mama cand i-am povestit! Crina oftӑ.

-          Hei, am o idee! Hai sa mergem la Robot. El are rӑspunsuri la toate întrebarile. Sigur o sa ai ceva de aflat.

Flori o conduse pe Crina pȃnӑ în camera fratelui ei. Luc plecase ca sӑ nu îi încurce. Acolo se jucarӑ o vreme. Scȃnteiuţӑ care le aratӑ cum funcţioneaza robotul. El avusese ideea de a construi aşa o maşinărie. Era bӑiatul cu idei fantastice şi un camarad minunat. La un moment dat el o trase pe Flori afară din camerӑ.

-          Ai spus că o laşi singura cu robotul …

-          Da, poate o va ajuta.

-          Dacӑ nu v-a gӑsi rӑspunsuri atunci cred ca trebuie sӑ mergem mai departe….sӑ îl prezentӑm pe Ricӑ.

-          Te referi aaa... la adevӑrul despre peştişor, nu ? Va crede oare?

-          Da, normal. Ştii ce poate el sa facӑ iar prietena ta pare sӑ fie tare de treabӑ.

-          Chiar este. De asta am insistat la Luc sӑ ne lase cu Robo.

Dupӑ cateva minute Crina ieşi din camerӑ şi îi intreba politicos dacӑ aveau sa se mai joace împreunӑ în camera cu roboţelul. Fata ei schiţa un zambet politicos. Nu pӑrea entuziasmatӑ sӑ continue. Cei doi prieteni se priviră cu subînţeles. Scȃnteiuţӑ o privi în ochi şi îi spuse pe un ton serios

-          Hai, Crina. E timpul sa ţi-l prezentam pe Ricӑ, cel mai special peştişor. Sigur o sa îţi placӑ. Flori mi-a spus cӑ iubeşti şi tu foarte mult animalele.

-          Aşa este. Ȋmi doresc tare mult sӑ pot avea şi eu unul…chiar şi un porc de Guineea.

-          Atunci, sӑ mergem, adaugӑ Flori.

 Fata se lasӑ trasӑ de cei doi înspre o camera ce avea o uşa roz. Imediat ce intrarӑ, Flori şi Scȃnteiuţӑ începurӑ sa îi vorbeascӑ în şoaptӑ cӑci aveau sa îi spunӑ un mare secret. Ȋnchiserӑ uşa încet dupӑ ei.

 

Aşa aflӑ Crina cum peştişorul fusese adus în cioc de un pelican vӑr cu Gina, ca mulţumire pentru ca o salvaserӑ de la moarte. Peştişorul trӑia într-un lac foarte ascuns oamenilor, unde mai erau alţi caţiva zeci ca el...şi nu era doar o poveste, ci era chiar realitatea. El chiar îndeplinea dorinţe....dar doar cele ce le considera bune.

-          CUM???? De unde ştiţi toate astea? întrebӑ Crina cu glas tare

-          Ssst…mai încet. Ȋl înţelege pe Scȃnteiuţa…şi pe mine. Pe cei care cred în el şi îi vorbesc serios uitȃndu-se în ochii lui.

-          Cum? Ei haideţi. ...fata era neîncrezătoare. Credea că rȃd de ea….aşa cum mai faceau şi alţii la şcoală.

-          Vrei sӑ îţi arӑtăm?

-          Da.

Scȃnteiuţӑ rosti solemn uitȃndu-se fix la el

-          Te rog sӑ te dai de patru ori peste cap.

Peştişorul îndeplini exact cerinţa într-o tăcere de cȃteva secunde. Crina era uimitӑ dar reuşi sa şopteascӑ

-          Chiar îndeplineste dorinţe? Credeţi că aş putea sa îl rog şi eu ceva? Singură…

-          Desigur. Ne găseşti afarӑ la Gina. O sa vezi cat este de specialӑ şi ea.

-          Chiar? In ce fel? Nu. Nu cred ca poate exista ceva mai minunat decȃt acest mic peştişor.

-          O sӑ vezi…dupӑ ce o să o cunoşti mai bine….Scȃnteiuţӑ îi facu cu ochiul.

 

Dupӑ cȃteva minute Crina ieşi surȃzătoare din casӑ. Se îndreptӑ spre Scȃnteiuţӑ şi Flori care stăteau cu răţuşca şi Ulise. Faţa ei era luminoasӑ şi mulţumitӑ. Nu avusese demult aşa o dupa-amiazӑ minunatӑ.

-          Pot sa te întreb ce i-ai cerut peştişorului? întrebӑ Scȃnteiuţӑ

-          Oricum ne va spune el…scapӑ repede Flori

-          Cum? Poate să şi vorbeascӑ?

-          Da, asta urma sӑ îţi spunem...

Copleşitӑ bunatatea celor doi prieteni şi vrȃnd să le mulţumeascӑ pentru tot, Crina se gȃndi sa le spunӑ despre dorinţa ei care nu era deloc specialӑ, dupӑ ea

-          Ca Raul să aibӑ parte de mai multӑ iubire. Numai un copil nefericit poate sӑ rӑneasca pe ceilalţi.

-          Ce?N-ai cerut ceva pentru  tine…

-          Peştişorul mi-a clipit cu un ochi şi a dat de trei ori din aripioare, aşa cum mi-aţi spus voi. Asta înseamna ca îmi va îndeplini dorinţa, continuӑ ea liniştit

-          Da…dar…cum? Tocmai pentru Raul care s-a purtat aşa de urȃt cu tine?

-          Eu l-am iertat şi sper să fie bine. Nu aveam nevoie de nimic pentru mine…doar de prieteni cӑci eram cam singură dar acum cred că vă am pe voi, nu-i aşa?

Cei doi o luarӑ de mȃnӑ şi se îmbraţisarӑ gӑlagios. Luc le privea joaca, de pe geam binevoitor. Se simţea ca avea şi el un merit pentru acea îmbrăţişare, doar le cedase roboţelul pentru joacӑ.

-          Desigur, hai cu noi sa îţi povestim misterele Ginei şi ale peştelui vorbitor.

-          Ştii, ideea este că nimeni nu ne crede iar multe din ideile mele fantastice vin chiar de la ei, mai adaugă Scȃnteiuţӑ şi îi facu din nou cu ochiul. Crina şi Flori rȃserӑ.

 Copiii se îndepărtarӑ voioşi. Ulise îi urma dȃnd din coadӑ. Norii erau pe cer şi primavara întarzia sӑ aparӑ, afarӑ pӑrea deodatӑ mai cald şi mai placut .

 

 

 Urmariti-ne si pe Facebook: vremeacopilariei

   A14, C 11

 

 

 

 

 

O poveste cu meteoriti

 

 

Da, stiu. Te gandesti ca o sa citesti o poveste plicticoasa sau banala despre cum a aparut un meteorit si cum a fost vazut. Un subiect cam epuizat ai zice tu, o aparitie banala in atmosfera dupa ce a fost anuntat de catre oamenii de stiinta ce nu pierd cerul din ochi, marimea lui, eventualul crater care l-a lasat pe pamant in locul aterizarii. Si, da. Poate te gandesti ca o sa vreau sa te surprind cu un meteorit urias care nu va putea fi oprit sa cutremure sau sa desfiinteze planeta. Ei, nici chiar asa. Cred ca acest subiect a fost deja folosit de studiourile de film americane. Cutremure si alte distrugeri nu sunt chiar genul meu. Asadar, poti sa iti iei o pauza de citit. S-ar putea sa fi surprins.Sa incep prin a ma prezenta.

 

Eu sunt Daciana si traiesc intr-un oras resedinta dintr-un judet mai putin important. Locuiesc cu familia la etajul 3 al unui bloc gri, obisnuit dintr-o multime de blocuri invecinate. Sunt o eleva in clasa a 6-a la o scoala normala, cu patru etaje, multe clase cu multi copii, coridoare lungi si cam intunecoase din cauza economiilor de curent dar pline de glasuri si prieteni in pauze. Asadar, totul absolut normal in viata mea. Acum am sa continui cu ….povestea.

 

In acea zi imi amintesc ca am iesit in pauza mare hotarata sa ma desfat cu bucata de pizza pe care mama mi-o puse in pachetel. Dupa ce am mancat, destul de repede ce e drept, spre surprinderea mea am avut timp sa ma joc cu colegele mele si timpul parea sa nu se mai termine. Ce bine! La un moment dat pe usa de la scoala a iesit profesoara de biologie, cu care aveam noi ora urmatoare alaturi de alti profesori agitati si care se purtau neobisnuit. Fiecare a inceput sa isi strige copiii in clasa. Ajunsa in clasa am auzit:

-          Copii, azi a avut loc o defectiune credem ca din cauza unei pene de curent asa incat toate sistemele informatice au cazut si nu a mai pornit nici clopotelul.

-          Asta inseamna ca nu o sa mai vedem filmul despre celule? Intreba o fata

-          Nu. O sa avem o lectie obisnuita, raspunse profa.

-          Ohhhh, se auzi un oftat de dezamagire din clasa care astepta sa ia o pauza pierzandu-si ochii pe ecran si eventual pe telefoanele proprii tinute pe sub banca.

-          Sa mergem in laborator spuse profa suparata si cu chipul prea preocupat ca sa dea replica colegilor mei.

Nu va mai povestesc ca am avut o lectie neasteptat de faina, cu diapozitive, cu mulaje pe care trebuia sa le studiem, cu un joc intre noi pe grupuri, in care fiecare era o parte din corp. Asa ne-am distrat destul de bine ca nu mai vroiam sa se termine ora. Acesta a fost doar inceputul caci la mai toate orele au avut loc schimbari. La ora de geografie proful a venit cu o harta uriasa si uzata de perete cum nu vazusem niciodata iar la romana am citit impreuna, pe rand dintr-o carte pe care sper sa o mai pot gasi sa o descarc pe tableta mea ca sa o citesc.

Copiii au plecat tare voiosi din scoala sau asa mi se paruse mie?

Acasa ma astepta bunica care cand nu facea prajituri statea in balansoarul ei si tricota. Astazi parea foarte agitata, doar statea cu telefonul in poala si il privea. Cum am intrat in casa ma si ruga:

-          Suna, Ana (asa imi spunea ea pentru ca nu ii placea tot numele meu) la curierul ala ca trebuia sa vina cu atele mele!

-          Da matale de ce ma pui pe mine? Doar ai telefonul dumitale...

-          Nu merge telefonul meu. Asta e! Cred ca am apasat ceva gresit si..

-          Stai sa vad!

-          Aoleu, nu mai ai nimic pe el…ce ai facut? Ma pregateam sa o mustru si sa ma dau mare cu ce stiam sa fac la telefon cand ea ma intrerupse cu o privire blajina.

-          NU stiu scumpa mea, raspunse bunica rusinata si descumpanita, dar ajuta-ma acum.

-          O sa folosesc telefonul meu, raspunsei eu mandra ca puteam sa ajut ca o fata superman sau cam asa ceva si am renuntat instant la reprosuri.

Cand am deschis telefonul meu ce il aveam inchis caci altfel nu avem voie cu el la scoala am avut un soc. Nici al meu nu avea nimic pe el...parca atunci il cumparasem. Parea sa nu fie al meu doar carcasa cu floricele il trada.

-          Hăăă, oare ce, cum…atat am putut articula

Apoi au venit toate ciudatenile intr-un fel de carusel straniu si imposibil , calculatorul si laptopul pareau cuprinsi de aceeasi boala, caci le-am deschis in incercarea de a lua numarul curierului de pe site. Am cautat telefonul operatorului de curierat si….nu exista asa cum nu era nici un curier….Dupa ce am cautat alte firme mi-am dat seama ca primeam zero raspunsuri. Am incercat adrese de web-uri cunoscute de mine si am remarcat ca disparusera si ele.  M-am ciupit. Parea ca intr-un film din zona crepusculara a lui Ray Bradbury. Nu puteam decat sa cred ca e o defectiune in familie generata poate si de pana de curent dar poate si de vreun virus? Dar chiar toate? Deodata….Nu puteam sa sun pe nimeni fiindca nu aveam numarele de telefon. Il stiam pe dinafara doar pe al mamei asa ca am sunat-o sa ii spun poznasenia.

-          Mama, alo, sunt Daciana si vreau sa iti sp...

-          Bine ca m-ai sunat, draga. Eu nu iti stiam sigur numarul de telefon si cum nu mai am nimic in  agenda…

-          Cum!???? Si tu ai patit asta, mami?

-          Da, si nu doar eu.

-          Ce tot spui acolo?

-          Deschide televizorul si o sa afli. Stai linistita. O SA FIE BINE, da?. Trebuie sa inchid caci e dezastru aici, la banca.

-          Aaaaaaaaa, mama?? Nu eram sigura de ce auzisem.

Nu stiu cum am ajuns la televizor caci bunica desi batrana parea dintr-o data mai sprintena ca mine si deja ii daduse drumul. Pe toate canalele era aceeasi transmisie si echipa. Toti incurajau oamenii sa nu intre in panica caci totul va reintra in normal in cel mai scurt timp, ca politia facea cercetari, bla, bla, bla. Aratau in direct si pompierii, transmisii de la spitale si de la statiile meteo…abia la acestia din urma am inceput sa inteleg.

Se parea ca o furtuna neobisnuita de meteoriti fusesera vazuti in emisfera sudica. Oamenii de acolo au raportat primii stergerea datelor si se parea ca valul se propaga incet dar sigur pe toata planeta fara sa poata fi oprit. Parea mai degraba un complot inteligent impotriva Pamantului decat trecerea unui meteorit.

Lumea de pe planeta era socata. Zilele urmatoare confuzia era peste tot. Oamenii parca se trezeau dintr-o transa intr-o alta lume pe care acum parca o descopereau. Cel mai putin afectati erau copiii pana in 5 ani a caror viata era cel mai putin afectata.

Nu stiu daca poti intelege cum este sa nu mai existe deodata nimic pe internet: nu Google, nu Facebook, nu Disney plus sau Netflix….NIMIC, NIMIC, NIMIC. Guvernele au declarat stare de alerta maxima si fiecare si-a mobilizat armate de specialistii sa rezolve cat mai repede problemele. Se transmitea mereu la stiri progresele facute la diverse institutii, firme, talk shou-uri cu specialisti si daca la inceput ii ascultam apoi ne-am plictisit in scurt timp de discutiile lungi fara rezultate. Toti au luat o vacanta…pentru cat timp? Nu se stia,inca. Cert este ca noua taaaare ne-a mai placut sa luam o pauza neasteptata.

La inceput parintii nostri parca erau teleportati din alta lume. Se plimbau fara rost prin casa si daca la inceput mai deschideau televizorul, apoi cu trecerea zilelor il inchideu din ce in ce mai repede. Mama dupa ce a facut ordine( placerea ei suprema si obsesiva)absolut peste tot, mai nou robotea non sop in bucatarie scotand cele mai neasteptate feluri de mancare dintr-un caiet de retete al strabunicii. Tata, ei bine, nu a mai rezitat mult sa citeasca dintr-o carte, doua in fotoliu preferat aruncand priviri pline de durere si suspinuri telefonului mort asa ca ne-a luat pe noi, pe mine si sora mea si a inceput sa inventeze tooot felul de jocuri. Bunica deja ne tricotase tuturor din noile ate, cate un jerseu si caciuli, chiar daca aveam o tona in dulap, ca sa fie….Pana la urma ne-am dus la tara, unde ne-am distrat pe camp alaturi de caprele si iezii bunicii mele si ne-am apucat sa ne facem o gradina. Acolo am avut surpriza sa ne intalnim cu multi oraseni care nu calcau prin zona …cu anii. Ne adunam seara pe veranda, ne jucam cu te miri cine, ca mi-am facut atatia prieteni cum nu am avut toata viata si parintii isi faceau planuri sa puna bazele unei ferme de magarite. Parea ca am o alta familie, o alta viata intr-un alt timp, pe alta lume.Telefoanele fusesera puse la punct si pareau ca dispar. Chiar si sora mea nu ma mai stresa sa ma joc toata ziua cu papusile si cu ea penru ca acum era inconjurata de prietenele ei. Cateodata ma mai chemau si pe mine sa le tin companie, ca acum cand aud cum ma striga:

-          Daciana, Daci, Daci….aaaana

-          Hai scumpo, hai scumpa lui bunica…

Da oare de ce se auzea si bunica in corul fetitelor mici? Vocile deveneu tot mai persistente. De ce nu ma lasau sa ma bucur de plimbarea aceea in munti cu tata. Ce vroiau sa imi arate sau de ce ma tot chemau?

-          Daciana, hai sa vezi ceva super fain, ma chema tata si imi arata o vale superba. Vocile fetitelor nu se mai auzeau aproape deloc.

-          Wooow , tati ce minunat. Ma uitam fascinata la peisajul spre care isi indrepta tata privirea.

-          Cred ca are si ecou, imi zise tata si isi duse mainile la gura facand un O-oooo,u-uuu foarte sonor.

-          Aaaaaa-naaaaaa…Daaaaa-aaaaaa…..Daaaaciiii….annnna

-          Tata…cred ca imi striga numele fara vocea lui…ce ciudat. Si ma uitai la tata dar el plecase de langa mine si in locul lui erau trei capete mici, zambarete

-          Ha?

-          Haide, Daci...te chemam de ceva vreme. Chiar vrei sa te scoli asa de tarziu azi, chiar daca e sambata sa dormi toata dupa masa.

-          Scumpa lui Buni, hai draguta sa te joci si tu.....vazui si capul bunicii strecurandu-se sa ma priveasca.

Eram in pat, in pijamale. Ma frec la ochi? Unde e valea minunata? Unde e tata? O zbughesc in sufrageria din apartamentul nostru minuscul de bloc, manata de temeri sumbre. Hoarda de fetite imbracate in printese ma urmareste aproape. Il vad stand cu ochii la telefonul mobil. Ma ia cu ameteala. Oare ce se intamplase? Incerc sa ma lamuresc  cu o intrebare care sa nu ma faca sa par mai ciudata de cat ma simt?

- Tata, ce faci???

El isi scoase ochelarii, ma privi fix din fotoliul lui preferat si cu o fata serioasa si imi spuse

- Pai nu vezi? Am treaba. Apoi deja nu se mai uita la mine si isi redirectina ochii spre ecran.

- Cum? De ce? Ma gandeam in sinea mea la meteorit si la stergerea datelor….la vacanta….dar nu spusei o vorba.

Pentru ca nu plecasem din sufragerie si stateam planatata ca o ciuperca imensa si stinghera in centru ei, tata imi raspunse simplu

-          Il sun pe varul meu Cristi ca sa mergem la targ cu camionul lui, dupa magarite…

Sora mea imi strecura o bagheta in mainile mele. Nu stiu daca din acesta cauza sau pur si simplu ma simteam deodata plina de MAGIE.

-          Yuuuuhuuuu!

-          Yuuuuuhuuuu, yuuuhuuu,yuuuuhuuuu! se auzi un cor dupa mine.

Trebuie sa plec si sa inchei aici. Voi stinge lumina acum ca e tarziu si cine stie, poate o sa mai scriu in caietul asta cu coperti inflorate ce l-am primit de ziua mea de la o prietena. Ea mi-a spus ca ar putea fi un jurnal minunat, sau o agenda. Eu am inceput abia acum sa scriu in el.

 

 

 Daca v-a placut povestea puteti sa o impartasiti prietenilor. Imi doresc ca povestile mele sa ajunga la toti copiii si in special la cei care nu au prea multe carti. Multumesc.

Ganduri senine in vremea copilariei!

A 14 ani si C 11 ani

 

 

 

 

 

 Ce ascunde sacul Mosului

Traia intr-o padure de la poalele muntilor, aproape de valea unui parau vesel, o mica familie de soricei. Ei isi aveau casa in scorbura unui stejar batran alaturi de o familie de veverite si una de arici. Copacul era aproape de un luminis unde traiau linistite mai multe vietuitoare ale padurii: cerbi si caprioare, iepurasi, vulpi, bursuci amabili si chiar cativa ursuleti  respectuosi. Toti se cunosteau intre ei ca o mare familie avand acolo un adevarat satuc, doar de ei si pasarile cerului stiut. Exista si o haita de lupi cu totul altlfel decat ti-ai imagina. Nu erau deloc fiorosi ci mai degraba protectori, dar nimeni nu prea ii vedea pentru ca mereu hoinareau....sa prinda pe cei care incalcau legile.Dar, sa revenim la soricei.

In dimineata acelei zile de iarna in familia de soricei totul parea obisnuit: tata tamplar fusesse chemat de dimineata sa repare usa grotei unor iepurasi, fetele plecara spre scoala doamnei Ursescu impreuna cu alti copii din apropiere: veveritele surori de la etaj, trei arici gemeni nazdravani si un vulpisor mai mic. Ei pregateau o mica serbare secreta pentru parinti si mergeau la ultima repetitie. Mama soricica ramasese acasa pentru a face mancare si a avea grija de mezinul bebelus. In plus,cum era doar o zi pana la Craciun vroia sa fie o sarbatoare perfecta si se straduia sa faca multe...prajiturele de rontait, asa cum le placea celor din familia ei.

In acea zi, la ora potrivita de terminarea  a scolii, spre nelinistea mamei se intoarse acasa numai fetita ce mare: Ea era extrem de agitata astfel ca, cu greu reusi sa se calmeze si sa ii cum o pierduse pe drum.

-         Eram langa parau, aproape de casa domnului castor care de obicei era prin curte si aranja lemnele, dar astazi nu era acolo. Pe zapada de langa gardul lui am vazut un sac foarte mare, starlucitor si rosu. Ne-am apropiat cu totii caci eram curiosi ce era cu el insa nu indrazneam sa il atingem. Sora mea ce mica a ajuns prima la el si cum e asa de curioasa ca sa-l cerceteze ce este in el, incat l-a desfacut si l-a pus ca o pelerina.

-         Apoi, ce s-a intamplat? A venit cineva sa ia sacul?

-         Nu, nu…mama. Noi, copiii ne gandeam in gluma ca poate e sacul lui Mos Craciun si vroiam sa vedem daca are ceva in el. Apoi s-a intamplat nenorocirea:ceva, ca un fel de vartej de zapada ce venea din inaltul cerului a coborat pe pamant si  a inconjurat sacul iar noi am inchis ochii si cand s-a domolit, acesta disparuse si impreuna cu el si surioara mea.

-         Nu inteleg, pare ciudat. Cum sa dispara, asa pur si simplu? Ce vartej? spuse mama ingrijorata foarte tare. Cum?

-         Nici noi, copiii ce eram acolo nu intelesesem. Am strigat-o si cautat-o in zadar pe sora mea, asa ca am rupto-o la fuga pana acasa ca sa iti povestesc. Mami, crezi ca Stela e bine?

-         Nu stiu draga mea, nu stiu dar cred ca cunosc pe cineva care ne-ar putea ajuta. Merg sa il aduc pe tata acasa si o sa il trimit sa vorbeasca cu Domnul Lupulescu,  politaiul padurii ca sa o caute. Cred ca va fi bine, zise mama incercand sa isi alunge lacrimile si ingrijoarea de pe chip, ca sa nu o sperie de fiica ei mai mare. In mintea sa se gandea la frigul de afara si la faptul ca micuta nu ar fi rezistat la o noapte in padure, departe de barlogul lor.

Sa o lasam pe mama Soricica ce se indrepta grabita spre casa Iepurestilor si sa ne indreptam privirea spre cer, acolo unde copiii nu vazusera ascuns dupa nori un vehicul ce zbura deasupra. Era adevarat ca norii de zapada cenusi si grei intunecau cerul.

Cu inima batandu-i mai sa ii sparga pieptul, Stela statea cuminte pe fundul sacului sperand sa nu fie gasita si gandindu-se cum sa scape de acolo. Ea nu stia ca deja era foarte departe de padurea ei, de casa ei, pentru ca zbura foarte repede si foarte sus. Simtea ca merege cu zdruncinaturi si se gandea ale cui erau vocile care le auzea. In primul rand era o voce mai groasa, impunatoare dar vesela care parea sa fie a sefului si apoi niste alte voci mai subtirele ce ii raspundeau:

-         V-am spus sa mergeti un pic mai incet. Uite, a iarasi a trebuit sa oprim ca sa luam sacul ce a alunecat din sanie.

-         Dar, seful…suntem in intarziere si de asta ne grabeam .

-         Pai nu vezi ca graba strica treaba? zise mustrator vocea mai groasa

-         Treaba a stricat-o Elful acela, Cuisor pentru ca a vrut neaparat sa scoata spatarul de la spate ca sa fie mai mult loc pentru sac.

-         Ei, lasa nu mai fii asa de suparat, caci nu a vrut decat sa ne ajute, adauga iar vocea groasa.

-         Da da…sigur…cum zici matale. De asta, acum, noi trebui sa fugim mai repede…Oricum important este ca avem iarasi sacul…

In timp ce vocile vorbeau, soricica se simtii impinsa de niste obiecte care aparusera de nicaieri si din toate partile micsorandu-i locul in care se refugiase. Cine le bagase in sac? Nu stia. Vazuse doar o lumina, ca o fereastra aparand in fundul sacului si apoi imediat se simtii acoperita de ele. Cand a vazut lumina, a auzit mai multe voci ce vorbeau foarte grabite. Ea crezuse ca va puta sa se furiseze afara, dar timpul fu prea scurt si pana sa se dezmeticeasca fundul sacului se inchise la loc. Acum era iar intuneric si…inghesuiala.

-         Sefule, am ajuns la casa urmatoare de pe lista. Aterizam chiar acum langa horn.

-         Bine, lasati-ma usor. O sa termin repede, va promit.

Brrr, hooo, crac, crac…mai auzii Ela apoi soricica trecu printr-o spaima foarte mare caci vazu cum pe rand toate obiectele fura scoase din sac si se feri cu greu a nu fie apucata de o mana mare acoperita de o manusa alba ce apuca pe rand lucrurile dinauntru. Ramase acolo, pe fundul sacului, cu inima batand sa ii sparga pieptul nemaistiind ce sa faca. Apoi, dupa un scurt timp, povestea cu fereastra se repeta: iarasi vazu o lumina pe fundul sacului, voci grabite si iarasi sacul fu umplut de obiecte. Mana iar se indesa inauntru si goli repede sacul. Soricica incepu sa se gandeasca: sanie, sac, horn, cadouri, dar nu-i veni sa creada: Oare chiar nimerise in sacul lui Mos Craciun asa cum crezura si prietenii ei cand se intorceau de la scoala?

Intre timp, mama Soricica care mergea impreuna cu sotul ei direct in locul unde stateau lupii ce pazeau padurea. Acolo, din nefericire nu gasira pe nimeni. Deseori politistul sef era greu de gasit imediat deoarece impreuna cu haita sa facea ronduri prin tinut, ca sa se asigure ca totul e bine. Se gandira ce sa faca intrucat era deja intuneric si frigul incepea sa fie tot mai dur. Oare cine ii mai putea ajuta?

     -    Am putea oare sa megem la  Doamna Alba? Ii putem cere sfatul si poate ajutorul,  zise incet, cu sfiala mama soricica

Sotul ei o privi speriat si  foarte ganditor:

-         Ar fi destul de periculos si fara rost….nu cred ca ne va asculta. Doar stii cat e de singuratica si ciudata.

-         Da, insa ea se impaca cel mai bine cu iarna si distantele…

In inima codrului, traia o doamna bufnita, ce se aciuise prin codru de cativa ani dar nu vorbea aproape cu nimeni. Ea era cam ciudata si batrana. Se zicea ca ar fi trait cu multi ani in urma, chiar din nordul indepartat. Asa povestea lumea. In plus se zvonea ca tatal ei ar fi murit …din cauza unui soarece si de atunci, ea nu ii suporta pe niciunul din neam cu el. De cateva ori ii facusera unii si altii plangeri la lupi, ca tot facea zgomote cu tipatul ei ascutit, noaptea si ii trezea din somn. Asa ca bufnita, care primise niscava mustruluieli de la politistul padurii devenise si mai acra si nesuferita.

-         Nu stiu cum sa facem… dar cu cine sa mai vorbim acuma? Toti sunt la casele lor, ocupati cu pregatirile pentru Craciun.

Sotii Soricescu erau tare decumpaniti, speriati. Chiar nu mai stiau incotro sa o apuce. Afara gerul era tot mai dur si puternic. Vantul incepea sa suiere printre copaci si sa viscoleasca zapada.

  

Revenind la Stela, acesta isi dadu seama ca vocea ragusita a batranului era sigur a lui Mos Craciun si se gandi ca ar putea sa ii ceara ajutorul sa o duca acasa. Doar Mos Craciun era un batran cumsecade, bun si care iubea copiii… Apoi se gandii ca va trebui sa ii spuna lui cum a ajuns acolo si fapta ei nu era deloc una de lauda. Ii era tare rusine pe de-o parte pentru ce facuse si pe de alta parte ii era foame, frig si frica ca nu cumva sa scape din sac si sa ramana cine stie prin ce meleaguri, singura, fara nimeni si fara sa mai isi poata vedea vreodata familia. Se gandi apoi ca fara sa vrea a descoperit si cel mai mare mister al Mosului, despre sacul sau si poate ca  lui nu-i va placea deloc acest lucru. Ce sa faca oare, ce sa faca? Apoi se gandi la ceea ce o invatase mama: sa fie corecta si sa spuna adevarul, intotdeauna chiar daca era greu.

Asa ca se prinse curajoasa de maneca de blana a Mosului cand acesta se furisa in sac pentru cadouri si apoi se catara pana ce ajunse aproape de urechea lui.

Acolo, incepu sa strige cat o tineau puterile:

-         Domnule Mos, Domnule Mos.

Mosul o auzi foarte repede, o lua in palma si o privi uimit dar si cu bunatate.  O soricica mica si zgribulita de frig, cat o jumatate de deget, cu palton portocaliu si caciulita cu dungi il privea cu teama si bucurie, in aceasi timp:

-         Aaaa,…Cine esti micuto si ...ce cauti in sacul meu?

-         Buna ziua, eu sunt Stela soricica si …am intrat in sac … adica am vrut sa vad…stiti am fost curioasa cand l-am vazut pe zapada si apoi am ramas inauntru. Nu stiu cat si nici cum …As vrea inapoi acasa va rog. Sa stiti ca nu spun la nimeni aaaa…..ce am vazut… ma ajutati?

-         O micuta mea, de fapt nu ai intrat in sac, ci in bucluc.

-         Asa este, va rog, va rog mult sa ma iertati. Ma ajutati? Da? Da? Intreba Ela cu cea mai dulce figura.

-         O, te iert draga mosului  doar ca o sa fie cam greu sa te duc inapoi asa de repede. Vezi, tu, eu trebuie sa mai merg toata noaptea sa impart daruri copilasilor si numai maine in zori o sa pot sa te ajut. Cand ne vom intoarce insa, piticii mei din Laponia au o harta uriasa si cu ea vad locurile prin care trec si astfel stiu ce cadouri sa-mi puna in sac. Doar ai descoperit acest secret, nu-i asa? Ei vor sti cu siguranta unde a cazut sacul.

-         Da, spuse micuta repede si isi lasa privirea rusinata in jos. Domnule Mos sa stiti ca eu promit ca nu il spun la nimeni, dar va rog sa ma ajutati.

-         Desigur, draga Mosului. Asadar, Stela maine te trimitem acasa, bine? 

-         Multumesc. Da, e foarte bine. Ela se lasa pusa in buzunarul de la piept al Mosului unde era cald si bine.  Ochii i se faceau tot mai grei. Se gandea la familia ei, la darurile ce trebuiau dechise a doua zi si ea nu va fii acolo. In curand adormi, sleita de puteri si de emotii, leganata de mersul lin al saniei.

A doua zi, dimineata, la poarta casei lui Mos Craciun isi facu aparitia o bufnita imensa, alba, cu ochii albastrii care abia reusii sa suiere catre piticul ce veni sa vada cine suna, la o ora asa de nepotivita.

- Cine sunteti si cum de ati venit tocmai azi? intreba piticul cu o privire suparata

-   Prietena. Du-i piatra asta Mosului, raspunse bufnita cu un ton stins si ii intinse o piatra rosie, stralucitoare ce o scoase de pe turbanul care il purta pe cap.

-         Da, ce te face sa crezi ca o sa vrea sa te vada? Raspunse piticul uluit de aparitia ciudata. Azi e ziua lui libera. Singura, de altfel din tot anul.

-         O sa vezi, doar fa ce ii spun, zise ea intinzandu-i din nou piatra cu aripa.

Piticul impresionat putin de aparitia impunatoare si privirea hotarata disparu dupa poarta privind piatra din mana sa si lasand-o in urma pe bufnita ce ciugulea niste seminte scoase din turban.

-         Poftiti, zise el  foarte amabil dintr-o data, cand se intoarse dupa cateva minute. Mosul va asteapta. Habar nu am cum de ati reusit sa il faceti sa va vada. De obicei, in dimineata de Craciun e foarte obosit si nu vrea decat sa se odihneasca. Insusi  Majestatea sa Iarna a incercat o data sa vorbeasca cu el si nu i-a deschis poarta.

-         Eh, doar e Craciunul, nu? raspunse scurt batrana bufnita.

In casuta calda, Mosul se gandea cum sa o trimita inapoi pe soricica.. Era viscol afara si aproape toti renii sai erau foarte obositi. Pe cand se framanta asa, Ela inca dormea in haina lui si habar nu avea ce se intampla. Atunci, intra Bufnita:

-         O, bine ai venit cumatra. Ce te aduce dupa atata timp pe aceste meleaguri si pe asa o vreme rea? intreba Mosul surprins. Am primit mesajul tau, mai spuse el zambind si ii dadu piatra inapoi. Credeam ca nu vei mai calca pe aici, mai ales in toiul iernii.

-         Vad ca nu m-ai uitat ,stimabile Mos, adauga ea in loc de salut.

-         Cum sa te uit, doar tu esti cea care m-ai ajutat cu acea avalansa. Daca nu erai tu sa ne anunti la timp de pericolul ce l-ai vazut de la inaltimile la care zburai, acum nici un copil nu mai primea cadouri.

-         Asa-i draga Mosule. Ce ierni viforoase erau atunci…Acum, insa cred ca ti-e tot mai greu sa mergi dumneata iarna, la copii si sa le duci cadouri cand nu mai e zapada.

-         Nu numai zapada a devenit un lucru rar dar si ghetarii, adauga Mosul. Anul trecut a venit pe la mine Craiasa iernii si era tare suparata din cauza lipsei ghetii: nu mai avea din ce sa faca zapada, sarmana. Vanturile ei se agitau neputiincioase sa adune norii si  zapada pentru a o duce spre pamanturile oamenilor.

Mai prinsera ei sa vorbeasca despre vremea ce se schimba repede, neobisnuit de mult si naucea oamenii si animalele deopotriva : iarna devenea prea scurta, caldura puternica insotea primavara, zapezile ce ba lipseau cu desavarsire sau cand veneau in fine, soarele le topea prea repede umfland raurile si facand pagube peste tot. Sarmana Iarna era tot mai suparata. Primavara nu mai putea sa tina soarele in frau caci aceta nu mai asculta de nimeni.

Mosul o intreba cum se simte in locul unde locuieste. Apoi, bufnita ii raspuse adaugand si motivul pentru care venise:

-         In codrul unde m-am stabilit e bine. Gasesc harana ce am nevoie si pentru care am plecat : ghinde, alune, fructe de padure…caci stii ca doar cu astea ma mai hranesc acum. Vara insa este de multe ori prea cald pentru mine, imi lipsesc locurile si prietenii de aici, din nordul meu, dar ce sa fac daca nu mai puteam sa traiesc aici. Nu mai gaseam hrana… Ma linisteste gandul ca mai pot zbura pana la voi sa va vad, ca si acum.

-         Este bine, draga Alba. Ar trebui sa incerci sa-ti faci si acolo prieteni si sa le arat cat esti de inteleapta si buna. Sunt sigura ca atunci cand ii vei lasa sa te cunoasca o sa te aprecieze asa cum o facem si noi. Atunci nu o sa ne mai simti asa de mult lipsa.

-         Ei, tocmai de aceea sunt intr-un fel aici la dumneata. Caut o soricica mica, ce s-ar fi pierdut de ieri. E fiica unei familii cumsecade. Poti tu ruga piticii tai sa o caute unde este cu harta lor magica?

-         Este cumva imbracata cu un palton oranj si cu o caiulita cu dungi?

-         Da cum de stii toate astea? Ai cumva si un glob magic in care le vezi pe toate?

Fata Mosului se lumina spre marea mirare a doamnei Bufnita care isi marii si mai mult ochii ei albastrii ca doau farfurii intrebatoare:

-         O, dar chiar nu trebuie sa ii intreb pe pitici, caci e chiar cu mine. Tocmai aflasem unde e casa ei si fara un glob magic!

Nu mica ii fu uimirea Bufnitei sa afle de la Mos restul pataniei micutei curioase. Rasera amandoi usurati caci erau aproape de rezolvarea unei alte probleme, impreuna, ca si atunci cand au scapat satul de avalansa construind un baraj inalt de brazi.

-         Nu-mi ramane decat sa o duc acasa. Pacat ca trebuie sa stau sa ma odihnesc vreo doua zile caci zborul pana aici m-a obosit peste masura.

-         Am o idee si cred ca  nu va trebui sa mai astepti. Sarmanii parinti or fi ingrijorati.

Bufinita incuviinta si il privii nedumerita dar apoi fata ei se schimba intr-un zambet cand Mosul ii dezvalui planul sau…

-         Nemaipomenit. Asa vom face, aproba ea plina de bucurie.

    

 Intre timp, sotii Soricescu epuizati si disperati il gasira tarziu si pe domunul politist Lupescu care pleca imediat cu haita sa in cautarea micutei. Copiii, prietenii celor doua surori care vazusera toata intamplarea povestira parintilor ,asa ca in scurt timp toti locuitorii iesira sa o caute pe mica Stela lasandu-si toate pregatirile balta. In fond era mult mai importanat acea micuta ce le era vecina si se gandeau cum s-ar fi simtit ei daca le disparea pe neasteptate un puisor. Asadar cu totii colindau padurea si o cautau cand…

 Pe la orele pranzului, locuitorii micului sat din padure fura uimiti sa vada doi micuti pui de reni, zburatori. Cand acestia aterizara in poiana ducand o micuta sanie din care coborara Doamana Alba cea ciudata cu …Ela toti fura uluiti. Capul ei se zarea dintre aripile respectabilei Bufnite. Ea cobori si fugi imediat in bratele mamei sale, ce venise intr-un suflet cand aflase auzii larma din poiana. Sora ei, o imbratisa si incepura sa ii puna multe intrebari.Toti prietenii si ceilalti locuitori curiosi venira acolo si se bucurara. Doamna Bufnita, discreta se retrase repede din mijlocul lor, stinghera caci toti o priveau cu multa uimire si admirate. Parintii Elei incepura sa  le povesteasca celorlalti:

Cum se hotarara sa vorbeasca cu bufnita..  depasindu-si orice teama de acea creatura din disperarea de a-si recupera fiica. Cateodata curajul apare si acolo unde este multa, multa frica. Pur si simplu uiti de teama din dorinta de a incerca acea mica sansa. Si apoi, cine nu incearca nici nu are cum sa reuseasca, nu? Neavand deci alta cale, batura la usa. Spre marea uimire  soriceilor, Doamna Bufina le raspunse cu ton mai mult decat prietenos. Isi facusera griji degeaba! de multe ori facem toti asta. 

Cei trei hotarara ca la lasarea serii sa treaca pe la casa soriceilor unde mama soricica a pregatit o mica desaga cu merinde pentru Doamna Bufnita. Acesta pleca si le promise ca va zbura pana in orasul lui Mos Craciun daca va fi nevoie, pentru o va gasi.

Dupa ce auzira istoria toti locuitorii incepura sa o respecte pentru bunatatea si curajul ei. Le parura tare rau ca o judecasera gresit. Nu trebuiau sa faca asta cand nu stiau mare lucru despre ea. Nu fusese corect. De atunci, nimeni nu o mai ocoli si deveni prietena tuturor ce avea grija si veghea, de sus toata poaina mai ales pe timpul noptii. Era acum in echipa lupilor.

Petrecura cu totii un Craciun minunat, in jurul bradului din luminis. Vazura piesa pregatita de copiii impreuna cu domana Ursulescu. Invitata de onoare fu bineinteles bufnita batrana, Alba. 

Soricica Stela invata sa fie mai atenta si mai inteleapta. Ea nu dezvalui nimanui secretul sacului lui Mos Craciun, nu de alta dar oricum nu ar fi crezut-o nimeni. Asa ca exista si azi chiar multi copii care nu stiu ca sacul lui Mos Craciun e magic si ca se umple cu ajutorul piticilor inainte de ajunge la fiecare casa, cu cadourile cerute. Daca nu credeti puteti sa o cautati pe soricica Stla in poiana din padure, aproape de paraul de la poalele muntilor. Ea a pastrat  in secret un fir de ata din sacul lui Mos Craciun, care este…magic si va poate dovedi cele scrise in acest poveste.

In speranta ca v-a placut povestea noastra va rugam sa va abonati la blog pentru a fi la curent cu noutatile postate de noi. Mentionez ca ilustratiile au fost realizate de fiica mea Carmen de 11 ani si le puteti descarca pentru a le colora. Distractie placuta!