Un cadou de neuitat

Un cadou de neuitat

 

Alexandra era o fetita de scoala careia ii placea cel mai mult sa citeasca, sa inventeze povesti si mai presus de orice sa le deseneze imaginile. Facea acest lucru cu plăcere inca de la 3-4 ani, adica de cand tinuse un creion in mana. Visa ca intr-o zi sa poata face o carte cu unele povesti scrise de ea, dar in restul timpului se bucura sa se joace si…sa copilareasca. Cand implinise varsta de 10 ani se amuzase de faptul ca trecuse de la anii mici cu o cifra catre cei cu doua cifre si inca un numar asa de dragut!

 Abia trecuse Craciunul, sarbatoarea ce o astepta cel mai mult tot anul. Primise daruri frumoase, unele chiar cerute special in scrisoarea trimisa cu mult timp inainte lui Mos Craciun si totusi ramasera sub brad cateva zile dupa ce le vazuse. In final ajunsera pe raftul cu jocuri din camera de joaca cand mama stranse bradul. Doar cartile fusesera rasfoite imediat si puse in biblioteca ei pentru a fi citite intr-o ordine aleasa de ea… Intr-o zi, inca in  vacanta de iarna ii spuse mamei:

-         Stii mama, ma gandesc deja la ce sa ii mai cer Mosului pentru la anul.

-         Oho, dar nu crezi ca este cam repede? zise mama ei uimita. Oare nu ti-au placut darurile primite si de aceea te si  gandesti la altele? intreba mama si se uita la ea intrebatoare.

-         Oh, nu de asta mama. Sunt foarte multumita de ceea ce mi-a lasat Mosul sub brad, doar ca simt ca mi-as fi dorit altceva si nu stiu exact ce…

Chipul ei ganditor pe care se straduia sa puna un zambet pentru a o linisti pe mama ei nu fu prea convingator asa ca aceasta se opri din taiatul legumelor pentru supa si privind-o in ochi ii raspunse:

-         Ai primit mereu cam tot ce ai vrut. Nu inteleg.

Tonul ei era un pic amarat.

-         Stiu, mama de aceea am decis ca anul acesta voi investiga problema, intrabandu-i pe toti care ii cunosc “Ce asteapta de la Craciun?”. Poate asa ma voi inspira si eu pentru anul viitor.

-         Asa, interesant si cum ai de gand sa faci?

-         Aaa, m-am gandit la asta, spune Alexandra entuziasmata pe loc si incepu sa ii povesteasca mamei cum se gandi sa se organizeze. O sa folosesc carnetelul galben cu elastic, pe care mi l-a dat tata si voi nota in el toate raspunsurile. Voi filma totodata pe fiecare. Va  fi ca si cum eu voi fi reporter care va lua mai multe interviuri. Cred ca o sa pun si poze si …la sfarsit voi avea o carte –colaj super tare, facuta de mine.

-         Pai, e o idee minunata, spuse mama cu un tot incurajator si fericta de ideea inedita a fiicei ei. Abia astept sa imi arati ce vei scrie. Cred ca stiu cum se numeste ceea ce vrei tu sa faci.

Mama o imbratisa cu multa caldura si dragoste pe fiica ei si acesta simtii pe loc ca ii crescura niste aripi. Asa era mereu cand o lua mama in brate! Ii venea sa strige de fericire si prindea curaj sau se linistea depinzand de situatie. Hotărî sa profite de tot anul pe care il avea inainte pentru a indeplini acel plan.

Prima care fu intrebata, era o prietena vecina cu ea, pe nume Eliza. Se intalnea cu acesta adesea sa se joace asa ca intr-o zi ii puse intrebarea:

-         Eliza, te-ai gandit cumva ce iti doresti sa primesti la anul de la Mos Craciun?

-         Mda, cum sa nu, mai si intrebi? Poate imi va da el un telefon mobil caci toti colegii din clasa in care invat eu au asa ceva si mie mama nu vrea sa-mi cumpere spunand ca nu am nevoie. Asa ca singura mea sansa e Mos Craciun.

-         Chiar?  Nici eu nu am telefon, zise Alexandra repede si nu imi pasa. Mama zice ca are mult prea multe motive sa nu imi dea asa ceva, decat sa imi cumpere unul. Zice ca imi voi strica ochii, ca imi va fura din timpul meu, ca ma va transforma…Nu prea intelg cum vine asta, dar nici nu simt ca as avea nevoie atata timp cat mi-l da pe al ei cand este acasa cu mine si ma lasa sa vorbesc cu prietenele aflate mai la distanta sau sa le scriu mici mesaje. Cat despre jocuri, am incercat cateva incarcate de mama cand am calatorit cu avionul pentru a face timpul de asteptare mai placut dar m-am plictisit repede si acum prefer o carte in loc.

-         Poate ca Mosul sa-mi aduca un catelus foarte mic pe care parintii sa fie de acord sa il lasam cu noi in casa sau macar o pisicuta. Asta mi-ar place foarte mult.

-    Te inteleg, spuse Alexandra care avea si ea o catelusa la casa ei si impartasea si ea aceeasi iubire pentru animale.

Asa se incheie primul interviu despre care Alexa scrise cu grija in caietul ei imediat ce prietena ei pleca acasa. Alaturi de interviu, atasa si o poza si niste desene ce aveau legatura cu cele vorbite.

Apoi fu randul unei alte prietene sa o intrebe cand erau in drum spre parc unde se mai intreceau cu trotinetele sau rolele. Lui Ana Maria ii placea si sa deseneze, ca si Alexandrei. In plus adora sa asculte muzica. Ea raspunse la intrebare cam asa:

-         Mi-ar place ca Mos Craciun sa-mi aduca o trotineta mai mare decat cea pe care o am acum si de asemenea mai multe culori de desen, foi speciale si alte abțibilduri cu care sa creez tablouri.

-         Aha, frumos…zise Alexa. Culorile nu prisosesc niciodata pentru cineva pasionat de desene.

-         Mi-ar mai place si un CD player cu casti.

Ea isi nota cat de repede putu acest raspuns care i se paru interesant dar nu atat de mult incat sa o inspire pentru urmtoarea scrisoare catre Mosul.

Intr-o zi se intalni cu o fata ce ii era prietena foarte draga, dar care nu statea in acelasi oras cu ea asa ca se intalneau mult mai rar. Simtea de multe ori ca inima ei este cea mai linistita si fericita cu ea, caci impataseau aceeasi iubire pentru carti, muzica de calitate. Riei ii placea enorm sa cante si ar fi citit o intreaga biblioteca fara sa doarma daca ar fi fost lasata de capul ei.

-         O, Alexandra, daca Mosul m-ar auzii atunci i-as cere multe, multe, enorm de multe carti si …un profesor de muzica ce nu ar cere bani multi ca sa ma invete sa cant mai frumos.

-         Auzi, Ria? Ma intreb de ce oamenii mari nu muncesc decat doar pentru bani. Ei ne invata pe noi sa fim generosi, sa ajutam pe cei de pe langa noi si cea mai mare parte a adultilor nu par sa faca acest lucru.

-         Nu toti, draga mea. Mai sunt si oameni buni care daruiesc din timpul lor celor ce nu au cu ce sa le plateasca decat cu un “Multumesc”, dar cei mai multi…nu.

-         Ar trebui sa ii cerem lui Mos Craciun sa ii schimbe, nu crezi? propuse Alexandra. Oare nu ar putea el sa faca asta?

-         El nu poate sa faca atat de mult. Gandeste-te sa pregateasca cadouri pentru toti copii lumii nu ti se pare suficient incat sa mai aiba timp sa dea lectii oamenilor mari? Eu cred ca daca noi, copiii de azi vom fii altfel decat ei vom crea o lume diferita…poate asta vrea Mosul de la noi, adauga Ria si ramasera amandoua tacute o vreme.

-         Eu promit sa raman asa si sa nu uit niciodata cum sunt acum... Am sa-mi scriu in jurnal.

-         Si eu, zise Ria ce avea si ea un jurnal secret.

O noua fila din caietul Alexandrei se umplu si un nou video fu pus in memoriea camerei de filmat. La acesta se adaugara alte multe foi in care copiii diferiti intalniti de Alexandra erau intrebati si ii raspuneau insa de cele mai multe ori cerand lucruri: jocuri, jucarii, excursii, haine.

Intr-o zi de toamna, pe cand statea in curte si se juca cu catelusa ei iar bunicul facea ordine  pe langa casa, ea se decise sa il intrebe si pe el. Acesta, era un mare povestitor asa ca imediat ce nepotica ii puse intrebarea el isi drese glasul si prise a ii raspunde:

-         La varsta mea nu mai ai ce sa-ti doresti prea multe, draga mea. Nici un lucru nu-ti va aduce bucurie daca nu mai ai sanatate sau pe cei dragi alaturi…Alexa nu prea intelegea bine, dar tacu din respect pentru dansul.

Bunicul se oprii si privii dincolo de zare cu ochii plini de o tristete fara leac. Alexandra lasa capul in jos. Banuia ca se gandea la sotia lui. Intr-adevar ii lipsea si ei bunica. De vreo doi ani plecase dintre ei fiind chemata in ceruri si locul ei ramasese gol. Mama se straduia din rasputeri sa o inlocuiasca in a gatii aceleasi bunatati  sau croseta cate o vesta ca si blanda ei bunica, insa nu reusea sa se imparta intre toate. Isi mai amintea imbratisarile ei moi si dragastoase…

-         Asadar mi-ar place ca de Nasterea Mantuitorului nostru Isus Cristos, sa primesc un Craciun trecut…macar unul de acum trei-patru ani cand eram toti in jurul bradului. Ah, dar si daca poate ca Mosul sa faca o minune ma mulumesc sa nu ma ma doara asa de tare picioarele, apoi ii surase cu blandete.

-         Inteleg, bunicule. Alexa continua sa mangaie catelusa in timp ce il privea pe bunicul dand cu grebla. Se gandi sa asterna si acest raspuns in caietul ei.

Intr-o zi rasfoia paginile scrise de ea in caietul galben, unde mai puse si multe poze sau completa cu desene raspunsurile cand isi aminti: Alexandra avea o sora cu trei mai mai mica ca si ea pe care nu o intrebase. Adevaru este ca o ocolea pentru ca surioara mereu ii cere sa se joace cu ea si nu avea de multe ori timp sau dispozitie sa o faca cat dorea ea. Batu la usa si …vru sa o intrebe dar micuta ii propuse imediat:

-         Daca te joci cu mine o ora iti raspund.

-         Mai intai imi raspunzi si apoi ma joc, zise Alexandra gandindu-se ca macar sa se distreze de raspunsul ei ca sa isi faca chef sa se joace cu ea.

-         Bine, zise Gabriela un pic neincrezatoare. Apoi continua: Mi-ar place ca la anul sa vina la noi iarasi acasa Mosul ce venea in  fiecare an din trecut si stii ca anul acesta nu a mai venit.

 

-         Adica, vrei sa ii ceri lui Mos Craciun  ca in loc de cadouri sa vina acasa la tine?

-         Nu, nu….Vreau sa-mi aduca ce vrea el, ca stie mai bine, dar sa mi-l dea el, in mana.

-         Da, si mie mi-a lipsit anul acesta. Veneau la noi si alti copii din vecini sa il intalneasca si ne povestea asa de frumos, ne dadea sa tragem ravase si ne intreba de vorba pe fiecare, nu doar cantece sau poezii ci ne intreba asa, pe fiecare, ce am mai facut anul ce a trecut.

-         Ai vazut ca stia din cartea lui mare tot ce facusem anul trecut? adauga Gabriela.

-         Da, insa cred ca acesta dorinta nu ti-o mai poate indeplini.

-         De ce? o intreba surioara foarte curioasa.

-         Mama mi-a spus ca a plecat din anul acesta foarte foarte departe, undeva de unde ne vede pe noi si toti copiii carora le-a dat daruri, dar nu va mai putea veni inapoi…din lipsa de timp…cred. Doar știi scrioarea care ne-a trimis-o in acest an si ce ne scria in ea?

-         Da, stiu. Am vazut-o. Mama mi-a mai zis ca merge la copiii mai mici ca noi, de acum, completa Gabriela pe un ton trist. Ce pacat ca am crescut! Poate mai venea pe la noi. Stii ca la inceput cand aveam 2 ani imi era frica de el si apoi m-am dus la el pe genunchi si ne-am imprietenit?

-         Da, raspunse Alexa pe un ton trist, impartasindu-i in secret durerea ca nu mai era asa de mica.

Alexandra trecu si aceste ganduri in reportajul sau dupa ce se juca cu sora ei…pret de cateva ceasuri, caci uita de timp din pricina jocului atractiv inventat de ele. In caietul sau galben mai trecu raspunsurile invatatoarei, al matusii ei, verilor si bineinteles al parintilor ei. Raspunsul tatalui ei a sunat cunoscut caci toata lumea din casa stia cat de preocupat era sa isi faca munca la tara, mai usoara: un super tractor. Dorinta mamei suna …ciudat : “un robot care sa gateasca, spele si sa faca curat” …daca Mosul are asa o inventie, mai adauga ea cu un ton glumet, dupa care o intreba daca acum, dupa acest an in care a cules raspunsuri de la toti cunoscutii se hotarase ce sa ceara Mosului in scrisoaree ce o sa o trimita.

-         Da, mama. Ceea ce-mi doresc de Craciun este ceva,un fel de…vraja. Vreau ca clipele petrecute impreuna sa fie asa de frumoase incat sa nu le uit niciodata. Iar pentru asta trebuie ceva ….magie si cum eu nu sunt o zana sa fac asta m-am gandit la un plan. Tu mi-ai zis ca noi, copiii uitam mult pana crestem mari, nu-i asa?

-         Da, asa este. Multe amintiri se vor pierde in ceata treptat cu trecerea anilor. Cum vrei sa opresti asta? Sunt foarte curioasa…

 

-         Voi face un jurnal al Craciunurilor noastre. Nu vor fi doar poze … ci voi povesti ceea ce am primit, ce colinde am cantat, cine ne-a vizitat, cine a stat cu noi in jurul bradului si ce am facut. Nu-i asa ca e super?

-         O, este o idee foarte frumoasa, dar nu-ti mai doresti anumite lucruri? intreba mama nedumerita.

-         O, imi mai doresc cate ceva…doar sunt inca copil, zise Alexa zambind, insa afara de carti nu stiu ce i-as putea cere Mosului decat sa ceea ce hotareste el ca e mai bun pentru mine. Cum sa nu stie el ce cadou e mai potrivit daca el este Regele jucariilor si jocurilor si stie ce multumeste si aduce bucurie fiecarui copil?

-         Desigur, scumpa mea. Asadar te-ai hotarat care este cel mai minunat cadou?

-         Da, amintirile mele cu voi. Amintirea Craciunurilor trecute cu bunica si a lui Mos Craciun… Lucrurile primite sunt mai putin importante caci nu mi le voi amintii prea bine pe cand imbratisarile si iubirea voastra…sigur ca da.

Mamei isi sterse pe furis o lacrima si se intoarse cu bratele larg deschise catre fiica sa. Ea o imbratisa pe fiica sa, cu multa dragoste ca intotdeauna si o saruta pe crestet. Alexandra o stranse tare. E asa de bine in bratele ei! 

'Cel mai vestit vânzător din lume' de Og Mandino - Principiile Uimitoare ale Succesului și Secretele Inspirației"

Descoperă Cartea Motivatională Care a Schimbat Viețile Milioanelor de Oameni

"Cel mai vestit vânzător din lume" scrisă de Og Mandino este mai mult decât o simplă carte de dezvoltare personală; este un ghid esențial pentru toți cei care aspiră la succes și inspirație. În această lucrare de capatai pentru toti care cauta constient sau nu solutii pentru a progresa in viata, autorul ne împărtășește un set de principii motivaționale profunde, menționând încă de la început principiul succesului că „Esecul nu mă va ajunge din urmă dacă hotărârea mea de a reuși va fi îndeajuns de puternică”.

 

Motivație și Inspirație pentru Toți

Deși publicată cu mai bine de cinci decenii în urmă, cartea lui Og Mandino rămâne relevantă și astăzi, adresându-se nu doar formatorilor sau speakerilor motivaționali, ci tuturor celor care doresc să descopere noi surse de inspirație pentru auto-motivare și să înțeleagă beneficiile schimbării. Indiferent de ce te ocupi, principiile acestei cărți pot să îți ilumineze calea spre reușită.

O Poveste Plină de Învățăminte

Povestea, desfășurată în vremuri biblice, îl urmărește pe Hafid, un comerciant de succes care a acumulat averi extraordinare. Întâlnirea sa cu figuri biblice precum apostolul Pavel și Sfânta Maria îi oferă perspectiva necesară asupra valorilor și principiilor care îndrumă o viață împlinită. Hafid dezvăluie cele 10 principii esențiale scrise pe pergamente de către mentorul său, Pathros. Acestea nu doar că oferă învățăminte valoroase, dar și sprijină mesajul motivațional al cărții.

Învățăminte Cheie pentru Succes

Printre cele mai importante principii se numără ideea de a învăța și a transmite cunoștințele mai departe, precum și convingerea că un obicei bun este cheia oricărei realizări. Og Mandino subliniază printre principiile sale: entuziasmul , evidențiind astfel importanța pasiunii și dedicării în tot ceea ce facem.

“Entuziasmul este cea mai mare bogatie din lume. Valoarea lui potentiala o depaseste pe cea a banilor, puterii si influentei…Entuziasmul pentru tot ce fac va deveni prin munca grea un obicei. Noi trebuie sa ne formam mai intai obiceiuri si apoi, fie ca sunt ele bune sau rele ne vor forma ele pe noi.”

Acțiunea este esențială pentru a obține rezultate, iar autorul reiterează că “Actiunea va reduce leul terorii la furnica sângelui rece”, oferind o direcție clară pentru cititorii care doresc să își transforme visurile în realitate. Metafora licuriciului, care își răspândește lumina doar atunci când zboară, servește drept un memento puternic despre importanța acțiunii proactive.

Concluzie: Aplicație în Viața de Zi cu Zi

Citind "Cel mai vestit vânzător din lume", vei descoperi cum aceste zece principii esențiale nu doar că te pot ghida spre o carieră de succes, dar se pot aplica cu ușurință și în viața ta personală. Această carte este o resursă de inspirație care te va ajuta să îți depășești limitele și să îți urmezi pasiunea.

În concluzie, dacă ești în căutarea unei cărți care să te motiveze, să îți redefinească perspectivele și să îți ofere instrumentele necesare pentru reușita schimbarii "Cel mai vestit vânzător din lume" este alegerea perfectă pentru tine. Nu rata ocazia de a îmbrățișa învățăturile profunde și atemporale ale lui Og Mandino! Lectura placuta!

Vremea copilariei, 2024

 

Cand cad frunzele

Cand cad frunzele,

 

Zara crescuse mult. Avea deja doi ani si sora ei aproape un an. Coamele lor crescusera si invatasera deja sa galopeze rapid dar si sa asculte ordinele de calarie. Se jucau inca adesea pe pajistea din fata fermei sub privirile blande si atente ale bunicilor lor ce le insoteau in acelasi camp. Parintii lor erau cel mai adesea plecati si doar mama lor Timeea era mai mult cu ele la ferma. O vedeau plimband copiii ce veneau sa invete acolo sa calareasca.

Cateodata stapanii lor buni le luau si pe Zara si Roua sa ii plimbe pe copii ce veneau la ore de calarie alaturi de mama lor. Acestia erau asa de usori de dus si erau tare draguti cu ele! Le placeau mult sa ii plimbe vazand cat de tare se entuziasmau si cat de mult radeau. Adorau cel mai mult alintarile si atentiile de la ei cand se sfarsea ora de calarit sau de plimbare.

Azi era o zi de inceput de toamna. Pe pajiste era liniste. Era insorit si cald aproape ca intr-o zi de vara, dar era  totusi altfel…Pasarile isi incetara demult cantul si plecara spre zari mai calde si ciripiturile lor vesele ce le incantasera toata vara se stinsesera. Cateva frunze incepusera incet sa cada de pe ramuri in vreme ce altele timid se ingalbeneau de la la varfuri spre interior. Peste tot erau cazute ghinde, alune sau nuci. Oamenii stransesera deja totul de pe ogoare si din livezi, asa incat crengile pomilor ramasesera stinghere si oarecum fara rost.

Roua si Zara se indreptau tacute, intaia oara, singure spre pajiste. Stapanii nu il putusera dezlipi pe bunicul lor, de sotia lui. Aceasta era bolnava de cateva zile bune si zacea trista in boxa ei. Refuzase cu incapatanare sa mai manance ceva in ultimele doua zile dupa ce in ultima luna slabise tot mai mult si manca din ce in ce mai putin. Stapanii adusesera deja de vreo cinci ori medicul veterinar, un domn tanar si amabil cu parul castaniu scurt tuns si o pereche e ochelari pe nas, ce iubea foarte mult caii, dar de fapt toate animalele. Acesta ii facu tot ce ii statu in putiinta sa o ajute insa se pare ca varsta era un obstacol prea mare in calea vindecarii ei. Acest doctor era si in acea dimineata la ferma si dupa ce o vazu iar pe bunica, se intoarse cu o figura invinsa si usor stanjenita spre stapan privindu-l in ochi ii spuse lin:

-         Cred ca ar trebui sa va obisnuiti cu gandul…

-         Mda, mormai stapanul cailor cu mult regret si abia stapanindu-si tremurul vocii. Sa facem sa ii fie bine.

Cam atata auzisera Zara si sora ei pentru ca apoi cei doi se indepartara si oricat ciulisera urechile nu mai intelesesera ce spuneau. Oare cu ce gand trebuie sa ne obisnuim, se intrebau ele? Susoteau si fornaiau usor din nari mergand agale pe poteca binestiuta, spre pajistea fermei cand fura intrerupte de cainele Voicut care auzindu-le vorbind se baga si el in seama:

-         Buna feelor? Ham, ham. Mergeti pe camp? Vreti sa vin cu voi?

-         Buna, Vino daca vrei tu, cu noi, continua Roua.

-         V-ar place sa ne jucam?

Neprimind nici un raspuns el observa ca nici nu auzisera propunera lui. Oare ce era cu ele? Se hotari sa le intrebe:

-         Hei, de ce nu vorbiti cu mine, ham, ham…sunteti suparate pe mine?

-         Nu, o nu, raspunse Zara, doar ca ne gandeam la …

-         Bunica noastra, completa Roua. Suntem triste pentru ca ea sufera de o boala necunoscuta si nu ne mai poate insoti pe noi ca alta data pe camp. Era asa de bine cu bunicii…ne alintau, ne dadeau sa mancam ce gaseau mai bun, ne povesteau multe povesti si ne faceau tot felul de surprize. Acum e cam trist afara fara ei. Asta e!

-         Aha, zice Voicut. Intelg. Am sa va povestesc ceva care cred ca o sa va ajute oarecum.

-         Da? Bine, atunci hai zi-ne te rog.

-        -Chiar cand am venit la ferma, stapanii mai aveau o catelusa, Lara se numea. Imi amintesc bine de ea pentru ca a fost foarte atenta cu mine si m-a invatat tot ce trebuia sa stiu pentru a-i sluji bine pe stapani. Eu fiind foarte mic nu stiam ca ea este foarte batrana, desi ma miram de unde cunoastea atatea lucruri. Intr-o noapte de iarna geroasa si grea au venit trei lupi in cautare de hrana, la ferma noastra. Lara s-a luptat cu ei pana cand a iesit stapanaul noastru afara, dupa ce a auzit larma din curte. El a reusit sa ii alunge insa Lara, zacea intr-o balta de sange. A doua zi a venit medicul insa nu a mai reusit sa o salveze…biata de ea.

Aici, Voicut facu o pauza in care isi muta privirea de la cele doua surori inspre dealuri, pentu a nu ii fi vazute lacrimile.

-          Si apoi? Intreba Roua nevrand parca sa accepte toata tragedia.

  In acea zi stapanii au fost foarte tristi. Am vazut-o pe fiica lor de cativa ani,     mangaindu-i trupul fara viata al Larei si plangand foarte tare. “Linisteste-te, i-a spus stapanul. Ea o sa fie mereu cu tine.” si apoi a adaugat ceva care mi s-a intiparit in inima:” Ea o sa traiasca mereu prin amintirile tale, despre ea” Apoi, stapanul a pus-o intr-o cutie si a mers in marginea campului, aproape de padure si a ingropat trupul ei.

-         Ce trist totusi si apoi? mai intreba Zara

-         Am vazut-o pe fiica lor cum ii ducea flori la mormant si o mai face cateodata chiar si acum, dupa atatia ani de la acel eveniment. Ba chiar am vazut-o odata ducandu-si prietenele la mormantul Larei.

-         Cred ca ii e inca dor de ea, completa Roua cu un suspin.

-         A insemnat mult pentru copila dar si pentru stapani. Odata am vazut ca stapanii au in casa un perete cu poze si am revazut-o acolo si pe Lara…mai adauga Voicut.

-         Asadar daca nu au uitat-o ea inca traieste…prin ceea ce le aminteste de ea.

-         Da, exact aici vroiam sa ajung. Cand pleaca dintre noi o persoana draga sa nu uitam tot ceea ce a trait cu ea, lucruri care ne-a invatat, daruri dosebite primite, intamplari frumoase, locurile prin care am trecut alaturi de ea. Doar asa, amintirea va face ca ea sa fie inca cu noi, chiar daca nu o mai vedem.

-         Chiar daca se muta sa traiasca in pajistile vesnic verzi…

-         Chiar si asa.

Urm o pauza lunga in care cei trei prieteni se oprira in mijlocul campului. Deodata Roua spuse:

-         Cred ca imi doresc ceva si sper sa mai am timp.

-         Ce? Ce anume? intreba sora ei, Roua.

-        Hai, repede inapoi. Iti spun pe drum.

 

Calutele galopara cat putura de repede inapoi spre curte si navalira in grajd direct la boxa buncii. Langa ea statea sora ei si mama lui Roua si Zara. Bunica statea cu corpul adunat si cu ochii inchisi pe paiele curate. Cand auzii glasul nepoatelor sale isi ridic capul, deschise ochii si le surase cu greutate:

-         Am venit sa te vedem. Ne era dor de tine. spuse simplu Roua.

-         Stii, bunico, azi am mers singure pe pajiste…si ne-am descurcat bine, completa Zara vrand sa o inveseleasca putin. Apoi ii povesti ce se mai intampla prin gradina. Bunica o asculta cu ochii inchisi, fara sa o priveasca.

-         Ma bucur…mult, vorbi cu greutate bunica. Sa nu uitati sa va iubiti mult, caci numai din iubire vine  bunatetea si curajul de care aveti nevoie in viata. 

-         Si noi te iubim, reusii sa spuna Zara stapanindu-si plansul in timp ce Roua cu capul in pamant deja se lupta cu lacrimi mari ce cadeau pe pamant.

Apoi bunica isi inchise ochii si mama lor le conduse afara, din boxa. Fetele nu se mai uitara inapoi si privira afara, in ograda la copacii ce isi scuturau frunzele. Cumva, acest peisaj rece si trist de toamna avea sa le fie mereu o amintire legata de ultima intrevedere cu bunica. Cumva atunci cand vor vedea frunzele care cad se vor gandi la cei dragi care pleaca dintre noi. Ce bine, insa, ca ne raman amintirile….Ce bine.

 

O poveste scrisa in memoria mamei mele, Ileana ce a ales sa plece din acesta lume in vreme de toamna.

TE IUBESC, mami dincolo de lumi!