Adevarata poveste a primilor fulgi de nea

Povestea primilor fulgi de nea

In vremuri indepartate traia un mare si puternic imparat a carui imparatie era de la o margine la alta a pamantului. An-Imparat era inzestrat cu puteri nemaivazute astfel ca toate animalele, plantele, vanturile, apele si soarele i se supuneau lui. El era intelept, bun, curajos, chibzuit si drept cu toata lumea astfel ca toti il respectau si iubeau indeplinindu-si slujbele cu sarg si credinta. 

Acest imparat puternic avea trei fiice frumoase, bune, destepte si pline de haruri ce isi ajutau tatal in treburile imparatiei astfel ca toti locuitorii ei sa fie multumiti. Prima dintre ele se preocupa mult de natura ce se trezea la viata. Facea crangurile verzi si ajuta pomii sa infloreasca aducand razele  caldute ale soarelui catre ele. Avea grija de pasarile cerului sa isi faca cuib si plantele oamenilor sa creasca vanjos prin curti si ogoare. Cea de-a doua fiica, vorbea cu soarele sa incalzeasca mai tare asa ca toate plantele sa dea roade bune, ingrijea de puii mici ai animalelor si pasarilor sa creasca frumosi si facea ca oamenii sa se bucure de cerul senin multe zile calde iar noptile umplea bolta cu stele ca sa lumineze frumusetile vazduhului si pamantului. Ultima dintre fiice termina treaba celei mijlocii si aducea ploaia buna la timp pentru recoltele oamenilor si racorea pamantul dupa arsita zilelor de dinainte dandu-le ragaz pasarilor, animalelor si plantelor sa se pregateasca de odihna. Apoi, toata lumea se retragea in case si animalele in barloguri pentru ca era o vreme de somn si odihna timp de cateva luni pentru a se trezi din nou, la semnalul primei surori.

Cand era destul de batrana, imparateasa dadu nastere spre marea surpriza a tuturor, unei fete. Aceasa devenii in scurt timp preferta tuturor, a imparatului si sotiei sale, a surorilor ei, a curtenilor, oamenilor si intrgului pamant caci era pe atat de frumoasa cat si de inteleapta, buna si blanda. Toti ii daruiau atentie si iubire. Fata pe nume Zapada, crestea inconjurata de uimirea celor din jur primind mereu multumiri pentru dreapta masura si bunatatea cu care judeca uneori diverse pricini alaturi de imparat. Anii trecura si  bucuria care o avea imparatul pentru nasterea fiicei sale mezine se tranforma  treptat intr-o povara, caci nu stia bietul de el ce sa ii daruiasca ca zestre, intrucat deja imparatia sa o dete celorlate trei fete inainte, ca ea sa vina pe lume. Se tot innegura imparatul si fata lui deveni tot mai trista. Mezina isi lua inima in dinti si il intreba intr-o zi care e pricina tristetii sale iar el ii raspunse:

-         Draga mea copila, ma doare ca nu am ce-ti darui, caci iata toata imparatia mea fu data deja surorilor tale sa o ingrijeasca. As vrea sa ai si tu o treaba importanta in imparatie care sa o faci singua si sa nu fie doar cu mine in sala tronului tot anul. Imi ajung cele doua surori ale tale ce stau cu mine sa ma ajute cand a treia dintre ele este ocupata cu natura toata.

-         Tata, nu te mai framanta atat. Mie imi ajunge sa stau cu dumneata si mama. Totusi am o dorinta. De ce nu mi-ai da mie timpul care ramane dupa sora mea, Toamna-dulce?

-         Draga tatei, dar ce sa faci tu cu acele timpuri? Ziua abia exista si noaptea e lunga. Toata lumea doarme...si nu pare nimic a mai putea fi facut. Pana si toate culorile le-am daruit deja surorilor tale, stii bine.

-         Oh, tata stiu deja ca sora mea cea mare Prima-Raza are cele mai vesele culori, ca Vara-calda are semnele soarelui si Roada-dulce le ia pe cele ale pamantului dar ai incredere ca pot folosi si eu cate putin din fiecare si voi face altfel acele luni ramase. Voi vorbi cu surorile mele si sunt sigura ca ma vor ajuta si ne vom intelege.

-         Prea bine fiica mea, du-te si vorbeste cu surorile tale. Astept sa imi spuneti hotararile voastre. Am incredere in intelepciunea ta de a face ceva diferit cu timpul ramas asa incat sa fie bine pentru toti.

Mezina hotari sa mearga sa vorbeasca cu fiecare din surorile ei, in parte. Porni pe drum catre palatul primei sale surori insotita de iapa ei draga: Neaua. Nu era prea departe de palatul tatalui ei asa ca ajunse repede. Pe drum privii spre cerul ce inconjura palatul surorii ei ce avea cativa norisori si un soare jucaus cu ei. Prima-Raza, o primii cu multa bucurie si o asculta cu inima deschisa. Iubind-o foarte mult, o lasa pe sora ei sa isi ia de la ea cateva lucruri: anumiti pomi sa ramana verzi si pe timpul ei, cateva animale sa nu doarma si sa cutreiere pamantul, vantul sa bata liber si chiar cateva plante sa incolteasca si chiar sa faca roada, atunci.

Foarte fericita, mezina pleca impreuna cu calul ei nemaipomenit mai departe la a doua sora a sa. Batu cale mai lunga caci ea statea mai departe si pe drumul ei privea cu bucurie spre cerul  frumos. Se minuna cate stele puteai vedea pe cerul de vara si cat de minunat straluceau, ca niste lampi atarnate de o mantie albastra. Vara-calda desi o intelese nu fu atat de darnica cu ea ca si prima sora. Ii spuse ca nu putea sa ii dea aproape nimic pentru ca toate stihiille cerului, soarele , animalele si plantele nu au ce face in timpul ei. Totusi ii dadu voie sa faca o sarbatoare care sa straluceasca mai mult decat toate serbarile oamenilor din timpul ei. Urma sa fie cea mare si frumoasa zi din tot anul in care sa fie daruite multe cadouri si pe care toti sa o astepte cu drag. De asemenea ea ii propuse sa dea oamenilor lucruri de facut si pe timpul ei, astfel ca sa aiba treburi mai usoare la venirea Primei-Raze. Pregatindu-se sa place Zapada o intreba:

-         Surioara draga, oare nu ar fi cu putiinta ca si in timpul meu, stelele sa straluceasca noaptea uneori?

-         Desigur, asta pot sa le poruncesc. Pana acum ele nu mergeau sa lumineze bolta pentru ca toti dormeau.

-         Iti multumesc mult surioara, zise mezina  fericita, pentru cel mai pretios dar, intrucat ea indragea mult Cerul.

Multumita de ceea ce ii daruise si o ajutase sora ei, Zapada se indrepta catre ultima ei sora, Roada-dulce. Zambetul ei ii cam pieri in drumul sau, caci cu cat se apropia de castelul surori ei cu atat cerul ei frumos isi ascunsese  chipul dupa norii grei. Zapada ce nu stia sa  ascunda ceea ce simtea, adica o mare admiratie fata de el, asa ca prinse a  canta:

-         Iesi din ascunzis,

Sa te vad pe furis

Cerul meu frumos

Cu chip luminos.

 Fata auzii cu emotie un glas din departari ce ii raspundea caci pesemne ca si Cerul o zarise demult pe fata imparatului si prinse drag de ea.

-         As venii cu drag

La tine in prag

De vrei sa primesti

Mire sa ma numesti.

Iapa fetei se sperie putin insa Zapada, nu se mira caci stia de la surorile ei despre locuitorii din Inalturi, caci ele vorbeau adesea cu Soarele si Luna, cu vanturile, norii si ploile. Ea isi continua drumul plina de emotie si bucurie spre ultima ei sora gandindu-se la printul ei, Cerul.

Roada Dulce fu extrem de bucuroasa sa o ajute si sa imparta cat mai multe cu sora ei mai mica lasand-o ca si Primavaratica sa ii mai fure cateodata chiar din timpul ei si pe deasupra ii darui putere asupra ploilor, vaturilor, norilor. Insa nu ii putu promite prea mult soare caci acesta asculta foarte putin de ea, fiind cu totul sub porunca sorei Vara-calda, pe care o iubea in taina de mult timp. Zapada se multumi cu cele primite si se gandi ca din pacate, timpul ei va fi unul rece in care unele animale vor dormi si doar unele vor ramane treze, cautand prin frig, de mancare. Poate ca oamenii vor ajuta animalele padurii. Ea se gandi ca timpul ei ar fi mai vesel cu ceva care sa inveseleasca pe copii si sa care sa acopere pamantul ocrotindul de frigul si ploile reci. Dar cu ce?

Se gandea la o mantie lunga, dar nu stia cum sa o faca adica, din ce fire ar fi putut sa o teasa ca sa fie indeajuns de mare pentru tot pamantul. Poate ca printul ei o va putea ajuta asa ca prinse a-i canta, cu glasul ei dulce, pe drumul ce il avea de strabatut pana la palatul imparatului tata.

-         Cu tine, da voiesc

      Sa ma nuntesc

Dar mult imi doresc

De ma vei ajuta

Si o mantie imi vei da

Sa fie nemaivazuta

De oameni necunoscuta

Si de o vor privii

Mii de stele vor fi.

Cerul, ramase fara grai in fata acestei cereri dar pentru ca o iubea nespus de tanara fata de imparat hortari sa incerce tot ce ii sta in putiinta sa ii faca pe plac asa ca prinse a ii raspunde din inaltimile sale necuprinse:

Draga mea mireasa

Viitoare imparateasa

Eu porunca o sa dau

Celor ce cu mine stau

Mantie sa-ti teasa

Frumoasa sa iasa

Sufla acuma vanturile

Straluceasca stelele

Sa vina si ploile

Din toate zarile

Unchiul  Ger va sufla tare

Lumina-va Luna mare

Bolta intreaga-ti mestereste

Dar de nunta-ti faureste.

Zapada, foarte fericita ajunse in fata tatalui ei si prinse a-i povesti despre calatoria ei la surorile sale. La cateva zile de la intoarcerea ei acasa pe cand imparatul isi privea cu fata luminta odrasla, fericit ca s-a gasit o cale pentru a nu fi lasata fara zestre, iata ca slujitorii anuntara un alai mare ce venea catre palat. Soli ai regelui Soare venea sa o peteasca pe mezina imparatului.

 Imparatul fu si mai bucuros sa afle ca fiica sa il iubea printul Cer, asa ca isi chema solii sa ii trimita prin impartie si le zise:

-         Iata, azi sunt de doua ori fericit. Sa anuntati e toti supusii mei. Mica Zapada si-a gasit ursitul si a impartit cu surorile ei in pace si intelegere comorile impartiei mele. Sa se dea de stire in toata imparatia ca va fi o nunta mare in prima zi a noului timp.

-         Tata, pot sa adaug si eu ceva?

-         Desigur, imparatul o privea cu nedumerire caci dar avand multa incredere in intelepciunea fiicei sale ii permise a acesta sa spuna solilor ce avea de adaugat.

-         Imi doresc ca toti oamenii sa vina la nunta mea pentru ca voi avea pentru toti un dar frumos si nemaivazut.

Solii oprnira in toata imparatia sa duca oamenilor vestea nuntii si toti se bucurau si asteptau nerabdatori darul promis de printesa.

Trecura zilele repede si iata ca veni si timpul nuntii. Mireasa iesi in fata oamenilor care asteptau cu sufletul la gura. Aceasta le vorbi tuturor:

-         Mi-as dori ca noul timp al meu sa fie numit Iarna si celelalte timpuri care ar fi mai bine zis anotimpuri sa fie numite dupa vrerea surorilor mele. In timpul meu nu va mai dormi toata lumea, oamenii vor avea ce face si isi vor trai frumos viata caci nu va mai fi intuneric mereu chiar daca zilele vor fi mai scurte. Unii pomi vor ramane verzi si unele animale vor ramane sa cutreiere pamantul. Nu toate pasarile vor pleca in locuri mai calde, caci chiar de va fi frig ele isi vor gasii hrana singure sau cu ajutorul oamenilor. Pe voi va rog sa fiti milostivi si cu animalele din paduri. In anotimpul meu oamenii vor avea cea mai frumoasa Sarbatoare din timpul anului si acesta nu e unicul meu dar. Voi da pamantului cel mai special cadou care va bucura si minuna toata suflare. Eu imi voi avea castelul in cei mai inalti munti din Nordul imparatiei , acolo unde regatul printului meu Cerul se uneste cu Pamantul si voi veghea ca timpul meu sa fie asa cum trebuie astfel ca oamenii sa nu uite de el si sa ma astepte pregatiti mereu cu putina teama din cauza frigului dar si cu bucurie din cauza Sarbatorii mele pline de daruri.

-         Asa sa fie, declara imparatul impresionat si multumit si oamenii stigara urale de fericire pentru printesa lor iubita:

-         Traiasca Printesa Zapada!

Multimea toata sarbatorea insotirea celor doi tineri. Atunci, un mare alai cobori din vazduh spre pamant si au lasat sa cada spre pamat o mantie ceruta de Zapada ca si dar de nunta. Cu totii priveau la ea. Nu putea fi prinsa decat vazuta si sclipea la lumina Lunii in milioane de stele. Era o culoare stralucitoare nemaivazuta de toti: alb imaculat si se zice ca de atunci toate miresele si-au dorit o rochie din acea noua nuanta. Copii s-au bucurat jucandu-se cu ea si pamantul s-a linistit incalzit de mantia Zapezii, aflat acum la adapost de vanturile reci. Zapada-Iarna a fost foarte fericita ca a putut schimba anotimul acela si a darui tuturor cate ceva nou si bun. Ea a trait fericita aproape mereu de printul ei drag, Cer si mai imparateste si azi. Atunci cand isi aminteste de ziua nuntii ei, trimite tuturor oamenilor zapada ca un dar, ca sa se bucure, sa-si aminteasca si sa se gandeasca la frumusetea timpului ei.

Multumesc pentru atentia si rabdarea lecturii acestei povesti.

Daca v-a placut povestea o puteti trimite si prietenilor.

Zile cat mai placute de iarna!

Traieste in Vremea copilariei!

A 13 ani, C 11 ani

      

Suflete mari

 

 

 

Suflete mari

o poveste despre prietenie si empatie

  

-          Nu. Am spus, nu şi aşa rӑmane, rӑsuna înfundat glasul lui Luc în camera plina de monitoare, cabluri şi alte componente electronice. Ȋi intoarse spatele şi îşi continuӑ într-o linişte apӑsatoare lucrul la proiectul lui drag, un roboţel care sӑ stea de vorbӑ cu copiii şi sӑ le rӑspundӑ la întrebari din orice domeniu, ba chiar să joace diverse jocuri cu ei.

-          Haide, te rooog … încercӑ din nou Flori, surioara lui de 8 ani sӑ îl convingӑ. Ştia sӑ insiste foarte mult atunci cȃnd îşi dorea ceva şi acum era acel moment.

-          De ce nu mergi să ai grijӑ de animalele tale? Sunt ocupat acum. Adaugӑ el în timp ce se întindea dupa o lampӑ de lipit. Ştii bine cӑ mai am doar trei luni panӑ la expozitia tehnică unde sunt singurul reprezentant al claselor a 8-a. Nu vreau sӑ rȃdӑ de noi….

-          Bine, o sa plec dar i-am hranit deja pe Auricӑ şi Gina….aşa cӑ …Te rooooog! Te rog! Haide, doar ştii cӑ întodeauna cand participi mereu te alegi cu un premiu. Sunt sigurӑ ca doar cateva minute nu o sӑ dӑuneze proiectului tӑu. Dacӑ mai vine şi Sergiu sa te ajute sunt singurӑ cӑ o sӑ termini la timp.

-          Cine? Ah, el, Scȃnteiuţӑ! Sergiu cum îi spui tu este genial ca idei însӑ în partea practicӑ nu prea ştie multe. Eu fac totul. Apoi, el...ei bine, el invaţӑ de la mine la doar 9 ani ai lui...

-          Te rog, mult Luc.

-          Oh, eşti aşa de .... de….de

-          De cum? Ȋncapaţanatӑ? îl întrerupse ea cu o fetioşarӑ dulce, aşa cum facea mereu cȃnd voia ceva.

-          De convingătoare....spuse baiatul de 14 ani cu un mic suspin. Nu îi putea refuza mai nimic micuţei Florentina sau Flori cum o alintau toţi pentru cӑ şi ea era foarte inimoasӑ. Mereu îi ajuta pe toţi dar sarea în ajutor mai ales animalelor neajutorate.

-          Sӑ înţeleg ca vrei sa folosim robotul, CARE NU E GATA, ca sӑ ajuţi o fetitӑ din clasa ta sӑ treacӑ peste o suparare provocatӑ de un coleg?

-          Da, da….dar ai spus că funcţioneazӑ!Acum îmi spui că nu e gata? Vreau să o invit acasӑ la noi şi să îi arӑt animalele mele, pe Rica peştişorul minunat şi Gina, raţa sӑlbaticӑ ce am salvat-o astӑ varӑ  şi am îmbalnzit-o cu bunicul. O sa îi placӑ doar ştii cȃt de speciali sunt….se opri ca sӑ îi facӑ cu ochiul fratelui sau apoi făcu o pauzӑ cu subînţeles.

-          Nu sunt foarte sigur cӑ o sa meargӑ…încӑ, se facu că nu observӑ faţa poznaşa a surorii lui  şi se întoarse cu spatele. Nu de alta dar nu vroia sa îi cȃnte în struna cu ideea ei fixa ca animalele ei îi pot vorbi...vise de copil mic. Condiţia este sa îl convingi şi pe Scȃnteie, sa fie aici în fiecare zi sӑ mӑ mai ajute cu asambalrea robotului.

-          De acord! O sa îl chem de cate ori vrei tu…doar ştii ca suntem prieteni buni. Fӑcu o pirueta şi ieşi din camerӑ în fugӑ creeand un curent ce facu sa cadӑ cateva foi de pe o masӑ plina cu scheme şi fire.

-          Oh, fetele… spuse Luc lӑsȃndu-se pe genunchi ca sӑ adune lucrurile cӑzute. Mereu, la fel.

Se auzi un trȃntit uşor al uşei de la intrarea în casӑ. Bineinteles ca auzi glasul lui Flori în curte chemȃndu-l pe Ulise, labradorul lor bӑtrȃn. Nu pleca fara el. Credea ca o apӑrӑ dar cainele era atȃt de blȃnd încat nici la pisici nu sӑrea aşa ca nu se ştiea cine pe cine apӑrӑ.

-          ULISEEEE! ULISEEE! Hai cӑţel, hai sӑ mergem la plimbaaaaareeeee.

-          Ham, ham. Rӑspunse acesta imediat sobru dar totuşi voios.

Bӑtrȃnul înca era încȃntat de ideea unei plimbari pȃnӑ la ultima casӑ de pe strӑduţa lor, unde locuia Scȃnteiuţӑ, mă rog, Sergiu cum îi spunea Flori. Se ducea în fiecare zi la el de atȃt de multe ori încat Ulise o căuta pe iubita lui Flori, cand era la şcoalӑ crezand ca o gaseşte acolo. Venea singur acasӑ cu botul în pӑmant şi coada lasatӑ în jos, strecurȃndu-se printre gradinile vecinilor. O adora pe Flora, doar ea îi vorbea aşa de mult şi îl mȃngaia uitȃndu-se în ochii lui. Pӑrea că ea chiar îl înţelege.

 

In ziua aceea Scȃnteiutӑ, vecinul celor doi fraţi era în cӑmaruta lui Luc fӑcand probe cu roboţelul. Venise sӑ o cunoascӑ şi el pe colega singuraticӑ lui Flori. Se auzeau zgomotele fӑcute de ei. Fusese în fiecare zi şi Luc declarase fericit terminarea proiectului, cu o săptămȃnӑ înainte expoziţie.

In acelaşi timp în curtea casei, Flori era cu o fetiţӑ slăbuţӑ, creolӑ şi cu pӑrul lung şi negru cӑrei abia dacӑ i se auzea glasul. Flori îi prezentase deja pe Ulise şi Rozie pisica iar acum se îndreptau spre curtea unde o ţinea pe Gina, rauşca devenitӑ domesticӑ. Vocea ei se auzea ca un clopoţel, rӑsunȃnd încontinuu.

-          Ȋţi plac animalele mele? Nu-i aşa ca Rozie e frumoasӑ?

Fetiţa îşi îndreptӑ privirea spre pisicuţa roşcatӑ de care se indepartaserӑ şi care torsese cand îi atinse blana. Ȋi placuse de ea dar mai mult de cӑţel. Se hotӑrî sa îi spunӑ Florei.

-          Mi-ar plӑcea sӑ pot avea şi eu un caine ca al tӑu, spuse ea simplu. Pӑrinţii mei nu vor cӑţel la bloc. Spun ca o sӑ avem caine dacӑ ne vom muta la ţarӑ.

-          Iar mie mi-ar place sӑ am aşa note bune ca tine, adauga Flori fӑra sӑ stea pe gȃnduri. Toţi profesorii sunt încantaţi de tine.

-          Ei, lasă ca eşti şi tu printre cei mai buni din clasӑ..

-          Da, sunt cȃteodatӑ, dar nu ca tine, Crina. Tu eşti cea mai bunӑ!

-          Mulţumesc, spuse fata încet şi întoarse privirea timid. O întreba repede pe Flori daca o sӑ intre acum în casӑ. Ȋi era un pic frig dar nu îndraznea sa spunӑ.

-          Mergem imediat. Vreau doar sӑ îţi arӑt ceva special şi o luӑ de manӑ arătȃndu-i cu degetul ţarcul Ginei. Raţa mӑcӑni grabitӑ venind bucuroasӑ sӑ le întampine..

Crina rӑmase pe loc dupa ce o zӑri si trӑgȃndu-şi mȃna din strȃnsoarea Florei înganӑ cu o voce tremurȃndӑ şi şoptitӑ…Rӑţuşca cea uratӑ. Faţa ei era crispatӑ şi tristӑ.

-          Cum?

-          Nimic, nimic…se grӑbi Crina sӑ zicӑ.

-          Te-am auzit. De ce ai spus asta? Gina mea e frumoasӑ…

-          Da, desigur .Da, dar eu nu sunt….sunt …urȃtӑ.

-          Cum poţi sa spui asa ceva? Uitӑ-te la tine. Nu e adevӑrat.

-          Aşa mi-a spus Raul, cȃnd a stat cu mine în bancӑ. Mi-a spus ca sunt o vrӑjitoare cu nasul meu mare şi de asta am aşa note bune…zise ea cu tristeţe. Apoi m-a tot strigat răţuşca urȃtӑ.

-          Crina, doar ştii cӑ  Raul este un băiat care spune lucruri urȃte. Nu ar trebui sӑ îl bagi în seamӑ. Aporopo de poveste, raţuşca cea urȃtӑ devine o lebădӑ frumoasӑ…nu ar trebui sӑ uiţi asta.

-          Aşa mi-a spus şi mama cand i-am povestit! Crina oftӑ.

-          Hei, am o idee! Hai sa mergem la Robot. El are rӑspunsuri la toate întrebarile. Sigur o sa ai ceva de aflat.

Flori o conduse pe Crina pȃnӑ în camera fratelui ei. Luc plecase ca sӑ nu îi încurce. Acolo se jucarӑ o vreme. Scȃnteiuţӑ care le aratӑ cum funcţioneaza robotul. El avusese ideea de a construi aşa o maşinărie. Era bӑiatul cu idei fantastice şi un camarad minunat. La un moment dat el o trase pe Flori afară din camerӑ.

-          Ai spus că o laşi singura cu robotul …

-          Da, poate o va ajuta.

-          Dacӑ nu v-a gӑsi rӑspunsuri atunci cred ca trebuie sӑ mergem mai departe….sӑ îl prezentӑm pe Ricӑ.

-          Te referi aaa... la adevӑrul despre peştişor, nu ? Va crede oare?

-          Da, normal. Ştii ce poate el sa facӑ iar prietena ta pare sӑ fie tare de treabӑ.

-          Chiar este. De asta am insistat la Luc sӑ ne lase cu Robo.

Dupӑ cateva minute Crina ieşi din camerӑ şi îi intreba politicos dacӑ aveau sa se mai joace împreunӑ în camera cu roboţelul. Fata ei schiţa un zambet politicos. Nu pӑrea entuziasmatӑ sӑ continue. Cei doi prieteni se priviră cu subînţeles. Scȃnteiuţӑ o privi în ochi şi îi spuse pe un ton serios

-          Hai, Crina. E timpul sa ţi-l prezentam pe Ricӑ, cel mai special peştişor. Sigur o sa îţi placӑ. Flori mi-a spus cӑ iubeşti şi tu foarte mult animalele.

-          Aşa este. Ȋmi doresc tare mult sӑ pot avea şi eu unul…chiar şi un porc de Guineea.

-          Atunci, sӑ mergem, adaugӑ Flori.

 Fata se lasӑ trasӑ de cei doi înspre o camera ce avea o uşa roz. Imediat ce intrarӑ, Flori şi Scȃnteiuţӑ începurӑ sa îi vorbeascӑ în şoaptӑ cӑci aveau sa îi spunӑ un mare secret. Ȋnchiserӑ uşa încet dupӑ ei.

 

Aşa aflӑ Crina cum peştişorul fusese adus în cioc de un pelican vӑr cu Gina, ca mulţumire pentru ca o salvaserӑ de la moarte. Peştişorul trӑia într-un lac foarte ascuns oamenilor, unde mai erau alţi caţiva zeci ca el...şi nu era doar o poveste, ci era chiar realitatea. El chiar îndeplinea dorinţe....dar doar cele ce le considera bune.

-          CUM???? De unde ştiţi toate astea? întrebӑ Crina cu glas tare

-          Ssst…mai încet. Ȋl înţelege pe Scȃnteiuţa…şi pe mine. Pe cei care cred în el şi îi vorbesc serios uitȃndu-se în ochii lui.

-          Cum? Ei haideţi. ...fata era neîncrezătoare. Credea că rȃd de ea….aşa cum mai faceau şi alţii la şcoală.

-          Vrei sӑ îţi arӑtăm?

-          Da.

Scȃnteiuţӑ rosti solemn uitȃndu-se fix la el

-          Te rog sӑ te dai de patru ori peste cap.

Peştişorul îndeplini exact cerinţa într-o tăcere de cȃteva secunde. Crina era uimitӑ dar reuşi sa şopteascӑ

-          Chiar îndeplineste dorinţe? Credeţi că aş putea sa îl rog şi eu ceva? Singură…

-          Desigur. Ne găseşti afarӑ la Gina. O sa vezi cat este de specialӑ şi ea.

-          Chiar? In ce fel? Nu. Nu cred ca poate exista ceva mai minunat decȃt acest mic peştişor.

-          O sӑ vezi…dupӑ ce o să o cunoşti mai bine….Scȃnteiuţӑ îi facu cu ochiul.

 

Dupӑ cȃteva minute Crina ieşi surȃzătoare din casӑ. Se îndreptӑ spre Scȃnteiuţӑ şi Flori care stăteau cu răţuşca şi Ulise. Faţa ei era luminoasӑ şi mulţumitӑ. Nu avusese demult aşa o dupa-amiazӑ minunatӑ.

-          Pot sa te întreb ce i-ai cerut peştişorului? întrebӑ Scȃnteiuţӑ

-          Oricum ne va spune el…scapӑ repede Flori

-          Cum? Poate să şi vorbeascӑ?

-          Da, asta urma sӑ îţi spunem...

Copleşitӑ bunatatea celor doi prieteni şi vrȃnd să le mulţumeascӑ pentru tot, Crina se gȃndi sa le spunӑ despre dorinţa ei care nu era deloc specialӑ, dupӑ ea

-          Ca Raul să aibӑ parte de mai multӑ iubire. Numai un copil nefericit poate sӑ rӑneasca pe ceilalţi.

-          Ce?N-ai cerut ceva pentru  tine…

-          Peştişorul mi-a clipit cu un ochi şi a dat de trei ori din aripioare, aşa cum mi-aţi spus voi. Asta înseamna ca îmi va îndeplini dorinţa, continuӑ ea liniştit

-          Da…dar…cum? Tocmai pentru Raul care s-a purtat aşa de urȃt cu tine?

-          Eu l-am iertat şi sper să fie bine. Nu aveam nevoie de nimic pentru mine…doar de prieteni cӑci eram cam singură dar acum cred că vă am pe voi, nu-i aşa?

Cei doi o luarӑ de mȃnӑ şi se îmbraţisarӑ gӑlagios. Luc le privea joaca, de pe geam binevoitor. Se simţea ca avea şi el un merit pentru acea îmbrăţişare, doar le cedase roboţelul pentru joacӑ.

-          Desigur, hai cu noi sa îţi povestim misterele Ginei şi ale peştelui vorbitor.

-          Ştii, ideea este că nimeni nu ne crede iar multe din ideile mele fantastice vin chiar de la ei, mai adaugă Scȃnteiuţӑ şi îi facu din nou cu ochiul. Crina şi Flori rȃserӑ.

 Copiii se îndepărtarӑ voioşi. Ulise îi urma dȃnd din coadӑ. Norii erau pe cer şi primavara întarzia sӑ aparӑ, afarӑ pӑrea deodatӑ mai cald şi mai placut .

 

 

 Urmariti-ne si pe Facebook: vremeacopilariei

   A14, C 11

 

 

 

 

 

O poveste cu meteoriti

 

 

Da, stiu. Te gandesti ca o sa citesti o poveste plicticoasa sau banala despre cum a aparut un meteorit si cum a fost vazut. Un subiect cam epuizat ai zice tu, o aparitie banala in atmosfera dupa ce a fost anuntat de catre oamenii de stiinta ce nu pierd cerul din ochi, marimea lui, eventualul crater care l-a lasat pe pamant in locul aterizarii. Si, da. Poate te gandesti ca o sa vreau sa te surprind cu un meteorit urias care nu va putea fi oprit sa cutremure sau sa desfiinteze planeta. Ei, nici chiar asa. Cred ca acest subiect a fost deja folosit de studiourile de film americane. Cutremure si alte distrugeri nu sunt chiar genul meu. Asadar, poti sa iti iei o pauza de citit. S-ar putea sa fi surprins.Sa incep prin a ma prezenta.

 

Eu sunt Daciana si traiesc intr-un oras resedinta dintr-un judet mai putin important. Locuiesc cu familia la etajul 3 al unui bloc gri, obisnuit dintr-o multime de blocuri invecinate. Sunt o eleva in clasa a 6-a la o scoala normala, o cladire cu patru etaje, multe clase cu multi copii, coridoare lungi si cam intunecoase din cauza economiilor de curent dar pline de glasuri si prieteni in pauze. Asadar, totul absolut normal in viata mea. Acum am sa continui cu ….povestea.

 

In acea zi imi amintesc ca am iesit in pauza mare hotarata sa ma desfat cu bucata de pizza pe care mama mi-o puse in pachetel. Dupa ce am mancat, destul de repede ce e drept, spre surprinderea mea am avut timp sa ma joc cu colegele mele si timpul parea sa nu se mai termine. Ce bine! La un moment dat pe usa de la scoala a iesit profesoara de biologie, cu care aveam noi ora urmatoare alaturi de alti profesori agitati si care se purtau neobisnuit. Fiecare a inceput sa isi strige copiii in clasa. Ajunsa in clasa am auzit:

-          Copii, azi a avut loc o defectiune credem ca din cauza unei pene de curent asa incat toate sistemele informatice au cazut si nu a mai pornit nici clopotelul.

-          Asta inseamna ca nu o sa mai vedem filmul despre celule? Intreba o fata

-          Nu. O sa avem o lectie obisnuita, raspunse profa.

-          Ohhhh, se auzi un oftat de dezamagire din clasa care astepta sa ia o pauza pierzandu-si ochii pe ecran si eventual pe telefoanele proprii tinute pe sub banca.

-          Sa mergem in laborator spuse profa suparata si cu chipul prea preocupat ca sa dea replica colegilor mei.

Nu va mai povestesc ca am avut o lectie neasteptat de faina, cu diapozitive, cu mulaje pe care trebuia sa le studiem, cu un joc intre noi pe grupuri, in care fiecare era o parte din corp. Asa ne-am distrat destul de bine ca nu mai vroiam sa se termine ora. Acesta a fost doar inceputul caci la mai toate orele au avut loc schimbari. La ora de geografie proful a venit cu o harta uriasa si uzata de perete cum nu vazusem niciodata iar la romana am citit impreuna, pe rand dintr-o carte pe care sper sa o mai pot gasi sa o descarc pe tableta mea ca sa o citesc.

Copiii au plecat tare voiosi din scoala sau asa mi se paruse mie?

Acasa ma astepta bunica care cand nu facea prajituri statea in balansoarul ei si tricota. Astazi parea foarte agitata, doar statea cu telefonul in poala si il privea. Cum am intrat in casa ma si ruga:

-          Suna, Ana (asa imi spunea ea pentru ca nu ii placea tot numele meu) la curierul ala ca trebuia sa vina cu atele mele!

-          Da matale de ce ma pui pe mine? Doar ai telefonul dumitale...

-          Nu merge telefonul meu. Asta e! Cred ca am apasat ceva gresit si..

-          Stai sa vad!

-          Aoleu, nu mai ai nimic pe el…ce ai facut? Ma pregateam sa o mustru si sa ma dau mare cu ce stiam sa fac la telefon cand ea ma intrerupse cu o privire blajina.

-          NU stiu scumpa mea, raspunse bunica rusinata si descumpanita, dar ajuta-ma acum.

-          O sa folosesc telefonul meu, raspunsei eu mandra ca puteam sa ajut ca o fata superman sau cam asa ceva si am renuntat instant la reprosuri.

Cand am deschis telefonul meu ce il aveam inchis caci altfel nu avem voie cu el la scoala am avut un soc. Nici al meu nu avea nimic pe el...parca atunci il cumparasem. Parea sa nu fie al meu doar carcasa cu floricele il trada.

-          Hăăă, oare ce, cum…atat am putut articula

Apoi au venit toate ciudatenile intr-un fel de carusel straniu si imposibil , calculatorul si laptopul pareau cuprinsi de aceeasi boala, caci le-am deschis in incercarea de a lua numarul curierului de pe site. Am cautat telefonul operatorului de curierat si….nu exista asa cum nu era nici un curier….Dupa ce am cautat alte firme mi-am dat seama ca primeam zero raspunsuri. Am incercat adrese de web-uri cunoscute de mine si am remarcat ca disparusera si ele.  M-am ciupit. Parea ca intr-un film din zona crepusculara a lui Ray Bradbury. Nu puteam decat sa cred ca e o defectiune in familie generata poate si de pana de curent dar poate si de vreun virus? Dar chiar toate? Deodata….Nu puteam sa sun pe nimeni fiindca nu aveam numarele de telefon. Il stiam pe dinafara doar pe al mamei asa ca am sunat-o sa ii spun poznasenia.

-          Mama, alo, sunt Daciana si vreau sa iti sp...

-          Bine ca m-ai sunat, draga. Eu nu iti stiam sigur numarul de telefon si cum nu mai am nimic in  agenda…

-          Cum!???? Si tu ai patit asta, mami?

-          Da, si nu doar eu.

-          Ce tot spui acolo?

-          Deschide televizorul si o sa afli. Stai linistita. O SA FIE BINE, da?. Trebuie sa inchid caci e dezastru aici, la banca.

-          Aaaaaaaaa, mama?? Nu eram sigura de ce auzisem.

Nu stiu cum am ajuns la televizor caci bunica desi batrana parea dintr-o data mai sprintena ca mine si deja ii daduse drumul. Pe toate canalele era aceeasi transmisie si echipa. Toti incurajau oamenii sa nu intre in panica caci totul va reintra in normal in cel mai scurt timp, ca politia facea cercetari, bla, bla, bla. Aratau in direct si pompierii, transmisii de la spitale si de la statiile meteo…abia la acestia din urma am inceput sa inteleg.

Se parea ca o furtuna neobisnuita de meteoriti fusesera vazuti in emisfera sudica. Oamenii de acolo au raportat primii stergerea datelor si se parea ca valul se propaga incet dar sigur pe toata planeta fara sa poata fi oprit. Parea mai degraba un complot inteligent impotriva Pamantului decat trecerea unui meteorit.

Lumea de pe planeta era socata. Zilele urmatoare confuzia era peste tot. Oamenii parca se trezeau dintr-o transa intr-o alta lume pe care acum parca o descopereau. Cel mai putin afectati erau copiii pana in 5 ani a caror viata era cel mai putin afectata.

Nu stiu daca poti intelege cum este sa nu mai existe deodata nimic pe internet: nu Google, nu Facebook, nu Disney plus sau Netflix….NIMIC, NIMIC, NIMIC. Guvernele au declarat stare de alerta maxima si fiecare si-a mobilizat armate de specialistii sa rezolve cat mai repede problemele. Se transmitea mereu la stiri progresele facute la diverse institutii, firme, talk shou-uri cu specialisti si daca la inceput ii ascultam apoi ne-am plictisit in scurt timp de discutiile lungi fara rezultate. Toti au luat o vacanta…pentru cat timp? Nu se stia,inca. Cert este ca noua taaaare ne-a mai placut sa luam o pauza neasteptata.

La inceput parintii nostri parca erau teleportati din alta lume. Se plimbau fara rost prin casa si daca la inceput mai deschideau televizorul stand ca paralizati si privind ecranul negru, apoi cu trecerea zilelor il inchideu din ce in ce mai repede. Mama dupa ce a facut ordine( placerea ei suprema si obsesiva)absolut peste tot, mai nou robotea non sop in bucatarie scotand cele mai neasteptate feluri de mancare dintr-un caiet de retete al strabunicii. Tata, ei bine, nu a mai rezitat mult sa citeasca dintr-o carte, doua in fotoliu preferat aruncand priviri pline de durere si suspinuri telefonului mort asa ca ne-a luat pe noi, pe mine si sora mea si a inceput sa inventeze tooot felul de jocuri. Bunica deja ne tricotase tuturor din noile ate, cate un jerseu si caciuli, chiar daca aveam o tona in dulap, ca sa fie….Pana la urma ne-am dus la tara, unde ne-am distrat pe camp alaturi de caprele si iezii bunicii mele si ne-am apucat sa ne facem o casuta in copac la care visam demult. Acolo am avut surpriza sa ne intalnim cu multi oraseni care nu calcau prin zona …cu anii. Ne adunam seara pe veranda, ne jucam cu te miri cine, ca mi-am facut atatia prieteni cum nu am avut toata viata si parintii isi faceau planuri sa puna bazele unei ferme de magarite. Parea ca am o alta familie, o alta viata intr-un alt timp, pe alta lume.Telefoanele fusesera puse la punct si pareau ca dispar. Chiar si sora mea nu ma mai stresa sa ma joc toata ziua cu papusile si cu ea penru ca acum era inconjurata de prietenele ei. Cateodata ma mai chemau si pe mine sa le tin companie, ca acum cand aud cum ma striga:

-          Daciana, Daci, Daci….aaaana

-          Hai scumpo, hai scumpa lui bunica…

Da oare de ce se auzea si bunica in corul fetitelor mici? Vocile deveneu tot mai persistente. De ce nu ma lasau sa ma bucur de plimbarea aceea in munti cu tata. Ce vroiau sa imi arate sau de ce ma tot chemau?

-          Daciana, hai sa vezi ceva super fain, ma chema tata si imi arata o vale superba. Vocile fetitelor nu se mai auzeau aproape deloc.

-          Wooow , tati ce minunat. Ma uitam fascinata la peisajul spre care isi indrepta tata privirea.

-          Cred ca are si ecou, imi zise tata si isi duse mainile la gura facand un O-oooo,u-uuu foarte sonor.

-          Aaaaaa-naaaaaa…Daaaaa-aaaaaa…..Daaaaciiii….annnna

-          Tata…cred ca imi striga numele fara vocea lui…ce ciudat. Si ma uitai la tata dar el plecase de langa mine si in locul lui erau trei capete mici, zambarete

-          Ha?

-          Haide, Daci...te chemam de ceva vreme. Chiar vrei sa te scoli asa de tarziu azi, chiar daca e sambata sa dormi toata dupa masa.

-          Scumpa lui Buni, hai draguta sa te joci si tu.....vazui si capul bunicii strecurandu-se sa ma priveasca.

Eram in pat, in pijamale. Ma frec la ochi? Unde e valea minunata? Unde e tata? O zbughesc in sufrageria din apartamentul nostru minuscul de bloc, manata de temeri sumbre. Hoarda de fetite imbracate in printese ma urmareste aproape. Il vad stand cu ochii la telefonul mobil. Ma ia cu ameteala. Oare ce se intamplase? Incerc sa ma lamuresc  cu o intrebare care sa nu ma faca sa par mai ciudata de cat ma simt?

- Tata, ce faci???

El isi scoase ochelarii, ma privi fix din fotoliul lui preferat si cu o fata serioasa si imi spuse

- Pai nu vezi? Am treaba. Apoi deja nu se mai uita la mine si isi redirectina ochii spre ecran.

- Cum? De ce? Ma gandeam in sinea mea la meteorit si la stergerea datelor….la vacanta….dar nu spusei o vorba.

Pentru ca nu plecasem din sufragerie si stateam planatata ca o ciuperca imensa si stinghera in centru ei, tata imi raspunse simplu

-          Il sun pe varul meu Cristi ca sa mergem la targ cu camionul lui, dupa magarite…

Sora mea imi strecura o bagheta in mainile mele. Nu stiu daca din acesta cauza sau pur si simplu ma simteam deodata plina de MAGIE.

-          Yuuuuhuuuu!

-          Yuuuuuhuuuu, yuuuhuuu,yuuuuhuuuu! se auzi un cor dupa mine.

Trebuie sa plec si sa inchei aici. Voi stinge lumina acum ca e tarziu si cine stie, poate o sa mai scriu in caietul asta cu coperti inflorate ce l-am primit de ziua mea de la o prietena. Ea mi-a spus ca ar putea fi un jurnal minunat, sau o agenda. Eu am inceput abia acum sa scriu in el.

 

 

 Daca v-a placut povestea puteti sa o impartasiti prietenilor. Imi doresc ca povestile mele sa ajunga la toti copiii si in special la cei care nu au prea multe carti. Multumesc.

Ganduri senine in vremea copilariei!

A 14 ani si C 11 ani