Scrisoare aniversara pentru...fiica mea

Scrisoare pentru tine, fetita mea

La aniversarea de 10 ani

Ca mama doresc mult sa iti spun cateva lucruri foarte importante in viata, care sper sa ti le amintesti:

1. IUBIREA

In primul rand vreau sa stii si sa retii pentru toate momentele care vor urma ca TE IUBESC din toata fiinta mea si cu toata puterea mea cu o forta care este mai presus de mine si care nu se va opri niciodata, cat timp inima mea va bate in pieptul meu.

Cand te-ai nascut am trait cea mai intensa emotie si cea mai mare bucurie din toata viata mea. Nu stiam ca va fi asa. Imi venea sa rad, sa plang de fericire cand te priveam respirand langa mine in prima ta zi de viata. Atunci, ceva magic se intampla cu toate mamele, cred si cu mine, ca urmare.

Nimeni din lume nu va egala vreodata dragostea noastra: de mama, de tata. Nimeni nu te va iubi mai mult,mai intens si fara nici un interes decat parintii si mai presus de noi, decat doar Dumnezeu Creatorul, sa nu uiti asta niciodata.

Sa iti amintesti mereu aceste cuvinte atat atunci cand vei fi linistita urmandu-ti calea in viata asa cum te invatam noi, dar si mai ales atunci cand vei fi impotriva drumului propus de noi avand momente de revolta, de dorinta de a incerca singura alte directii sau cand vei fi suparata pe noi, dupa o neintlegere.

Nu vreau sa crezi ca iubirea mea va scadea atunci cand TU crezi ca nu te ridici la inaltimea asteptarilor noastre. Indiferent de note, performante sau comportament eu stiu ca tu esti doar oglinda noastra, atat cu partile noastre bune cat si cu defectele ce le avem. Asadar intelege ca respingandu-te pe tine nu am face altceva decat sa nu ne acceptam pe noi…ceea ce nu este posibil pentru ca atat eu cat si tatal tau suntem constienti de puterea si limitele noastre si ne placem asa cum suntem iar pentru ceea ce ne depaseste avem rabdare si intelegere…sentimente care le avem si cu tine, rodul iubirii noastre.

Asadar ne vom bucura pentru tine cand vei avea izbande si te vom sprijini cand vei avea necazuri. O vom face mereu pentru ca…te iubim!

2. Copilaria

Cand esti copil mic zilele ti se par lungi si timpul din belsug. Doar joaca este singurul interes. Dupa ce mergi incepi scoala, totusi incepi sa crezi ca nu mai detii asa de mult timp pentru jos si prieteni. Intre preocuparile tale incep sa apara si altele  cum ar fi cititul, lectiile, cantatul la un instrument, activitati sportive extrascolare, treburi usoare in casa. Treptat, in viata ta apar lucruri noi, care unele iti fac placere si altele le simti ca o datorie neplacuta, enervanta. Toate sunt necesare dezvoltarii tale ca om. Este firesc sa simti asta si nu inseamna sfarsitul copilariei tale, ci doar mersul firesc al vietii.

Nu trebuie sa renunti la ceea ce iti place pentru ca INCA esti un copil. Incearca sa-ti rezolvi la inceput cu atentie indatoriile mai grele ca si lectiile si apoi sa-ti rezervi in fiecare zi mult timp pentru ceea ce preferi sa faci: desenat, citit, joc cu prietenii si surioara ta si alte activitati distractive.

Bucuria copilariei trebuie sa o faci sa dureze cat mai mult. Ea este o perioada scurta si unica in viata care ar trebui sa fie frumoasa si de neuitat. Nu renunta la ea usor doar ca altii o fac. Ai curaj sa fii tu insati si nu o oarecare…din randul unei turme…Ei nu stiu la ce renunta cand se grabesc sa devina adulti. Tu sa stii ca ai in mana o comoara, care daca o pui la loc sigur o sa-ti ajunga toata viata si din bogatia ei ca sa-ti iei putere si …fericire prin amintirile ce le vei avea.

Asadar, bucura-te ca esti copil si joaca-te, viseaza, creeaza si fii fericita!

3. Cultura

La acesta varsta ai invatat sa citesti bine de tot. Esti tot mai entuziasmata sa citesti diverse carti. Ma bucura sa vad acest lucru. Asta inseamna ca tu muncesti deja in livada ta. Cand citesti o carte, prin ceea ce afli iti dezvolti cultura adica cunostintele tale despre lume. E ca si cum ai planta un copac si citind tu ii uzi radacinile si ii sapi pamantul ajutandu-l a creasca mai trainic si mai viguros. Cu cat inveti mai multe cu atat in livada ta vor fi mai multi pomi si cu atat  vei avea mai multe roade cand vei fii mare. Ceea ce este cel mai minunat lucru este ca NIMENI nu-ti va putea lua ceea ca tu sadesti acum in gradina ta. Asadar sa nu uiti draga mea fetita ca numai cultura te va putea ajuta in lumea oamenilor mari si nu doar sa supravietuiesti ci si sa intalnesti oameni valorosi si interesanti.

Fii asadar o fata desteapta si citeste mult.Va fii doar in folosul tau.

4. Credinta

Cele mai importante lucruri care trebuie sa le stii sunt :Credinta, nadejdea si dragostea. Prin credinta toate le vei putea infaptui. Ai mereu speranta in ajutorului celui de Sus si ai a vezi ca nu te va lasa niciodata chiar si atunci cand disperarea poate sa te opreasca sa mai crezi. Dragostea este mai presus de toate. Daca il iubesti din toata inima pe Dumnezeu atunci nu vei inceta sa crezi si sa speri in ajutorul Sau. Daca ai dragoste atunci vei avea bunatate pentru toti semenii tai dar si curaj sa infrunti orice piedica sau obstacol.

Asadar, draga mea fiica sa nu uiti ca te-ai nascut cu voia lui Dumnezeu, ca El te stie si te va ocrotii mereu din Ceruri cu mult mai mult decat cum te ocroteste si te sprijina tatal tau pe pamant. Sa nu uiti de asemenea ca  fost vrerea Sa sa te nasti intr-o credinta pe care sa o pretuiesti si cinstesti ca sa-ti fie bine pe pamant.

Credinta te va invata sa fi rabdatoare, o virtute care ii face fericiti pe cei are o au.Tot ea te va face si puternica.

Tine cont intodeauna de glasul constiintei, el te va invata calea cea dreapta si buna. Vei stii sa fii cumpatata si modesta cat si cand trebuie.

 5.Cadourile

Am lasat in final acest capitol pentru ca stiu deja cat de mult te-ai schimbat in ultima vreme in acest lucru . Cred ca te gandesti deja la ceea ce vreau sa iti scriu dar totusi voi scrie cateva idei:

-         E firesc sa-ti doresti un cadou in ocazii speciale : onomastica, Paste, Craciun. Darurile aduc bucurie mai ales cand este ceva deosebit, folositor, asteptat. Sentimentul acesta de bucurie este insa  trecator si careia daca nu ii rezisti te va atrage intr-o capcana, fiind apoi intr-o cautare permanenta de lucruri din ce in ce mai greu de procurat, care sa iti aduca din nou acest sentiment. Cand dorintele iti vor ramane neimplinite vei simtii doar neplacere si durere (frustrare). Asadar nu cadea in acesta capcana a reclamelor amagitoare si a lumii intregi. nu devenii sclava lucrurilor trecatoare si lipsite de importanta.

-         Esti inca mica si nu iti dai seama ca adevaratul cadou este faptul ca traiesti sanatoasa, ca ai o familie, ca ai cam tot ce ai nevoie. Mai tarziu cand vei mai creste nu-ti vei amintii ce cadouri ai primit de la parinti sau prieteni cu diferite ocazii…ci mai mult de atentia, dragostea si clipele frumoase petrecute cu ei. Vei dori sa derulezi inapoi timpul doar pentru a fii din nou cu ei si nu pentru placerea de a primii cadouri.

-         Cand primesti un dar nu incerca sa judeci pe cineva dupa marimea cadoului ce ti-l poate oferii pentru ca este gresit. Totusi cand ti-l ofera cineva este precis din toata inima si aceest lucru trebuie sa il pretuiesti si sa ii multumesti.

Acestea fiind spuse eu iti doresc din toata inima o copilarie senina, plina de bucurii si descoperiri interesante, ani frumosi si luminosi cu o inima curata plina de iubire si bunatate.

Nu uita sa fii tu insuti, indiferent de ce cred altii despre tine si sa zambesti cat mai mult!

Zi de zi, alaturi de tine, de 10 ani multumesc in continuu ca ai venit in viata mea, 
cu drag,
Mama ta.

Povestea Ateneului Roman

 

 

  FAURITORII DE PALATE

Povesta Ateneului Roman 

  

Elena si Andrei il priveau cu teama si curiozitate pe uriasul catel auriu care le taia calea. Pe aleea micului parc el parea ca ii asteapta special chiar pe ei stand in pozitie de observare si uitandu-se tinta in directia lor. Pe masura ce se apropiau acesta se scula din pozitia de sezut si parea sa ii intampine cu cateva latraturi de salut miscandu-si voios coada.

-       Hei, catelul asta parca te cunoaste, spuse Elena uitandu-se cand la caine cand la colegul ei.

-       Vorbeste in numele tau…eu nu cunosc asa un catel. Deloc.Totusi, priveste ce prietenos este! Andrei il maingaie curajos pe crestet in timp ce se uita prin parc dupa stapanul lui dar nu vazu decat o fata ce asculta muzica la casti prea preocupata ca sa fie posesoarea lui si un grup de bunici cu copii galagiosi ce se deplasau spre locul de joaca.

Catelul continua sa se gudure pe langa ei. Observara ca nu avea nici o zgarda.

-       Cred ca este pierdut si ar trebui sa incercam sa il ajutam.

-       De acord, stai sa il sun pe tata sa vina sa ne ajute. Nu stiu daca o sa ne urmeze asa mult incat sa ajungem cu el...

In timp ce vorbeau catelul facea rotocoale de bucurie in jurul lor si incerca sa se joace cu ei latrand vesel. Deodata ii apuca Elenei rucsacul si fugi iute indepartandu-se ca un hot priceput.

-       Hei, stai….Hei!

Cei doi copii fugeau dupa caine nestiind ce altceva ar putea sa faca si cand acesta disparu dupa niste tufisuri ei il urmarira. Intre tufisuri era o pacla ciudata in care cainele sari si nu se mai vazu. Copiii privira cateva secunde mirati si apoi dupa ce se privira se aruncara dupa el. Odata ce pasira prin acel perete verde transparent se uitara inapoia lor si zidul ciudat era inca acolo, ascuns intre tufisuri dezvaluind in spate parcul mic in care fusesera. Elena cauta repede cu privirea  direct inainte cautand cainele insa tabloul din fata ei o lasa fara cuvinte. Il trase si pe Andrei:

-       Hei, priveste…aici nu mai pare Bucurestiul nostru ci se pare ca am traversat si timpul nu doar locul…

O lume complet diferita, veche si totusi cumva cunoscuta se infatisa la orizont. In fata ochilor lor faceau parada galagios un tablou intreg de : trasuri, doamne elegante si tarani carand pe umeri bocele cu verdeturi, femei sarace vanzand flori, strazi pavate cu pietre, tarabe cu tot felul de marfuri….

-       Wooow, ….dar oare cum? Parca ar fi un film... crezi cumva ca….Uite cainele, Elena! Daca trece de coltul strazii aceleia nu il mai putem gasi.

Copiii nu avura mult timp sa isi revina din soc si fugira uitandu-se tinta la locul unde disparu cainele. Ajunsi acolo ii astepta insa o surpriza. Cainele nu era pe strada ce serpuia inainte ci probabil ca intrase intr-o curte a carei poarta era semideschisa.. Elena apasa clanta si se intoarse catre Andrei ce statea nehotarat:

-       Haide, ce mai astepti? Sigur ca stapanul lui o sa imi dea inapoi rucsacul .

-       Bine, bine cum zici tu…

Nici nu pasira bine in curtea acelei case ce era un conac impozant ca iata un domn in varsta imbracat in straie de valet ii intimpina cu un salut:

-       Ziua buna stimabile domnisor si frumoasa duduita. Rogu-va iertati-mi indrazneala dar pot eu oare sa va ajut cu ceva?. Nadajduiesc ca domniile voastre s-au ratacit sau au venit cu o chestiune anume la acesta casa?

-       Buna-ziua, indrazni baiatul de 13 ani sa spuna timid. Noi, noi….cautam un caine mare auriu care se pare ca….

-       Cine, cainele nostru? Mare poznas mai e! Vreti sa va jucati cu el, nu-i asa?

Fata, care statu pana atunci tacuta il ciupi usor pe baiat si ii soptii in viteza ceva la ureche uitandu-se apoi cu subinteles la valetul de mica statura din fata lor, imbracat cu niste haine demne de muzeu. Ea il prinse pe baiat si trase il trase ferm de bratul liber.

-       Haide, haide Andrei. De ce nu ii spui ca mi-a luat rucsacul? Fata, mai inalta cu un cap decat baiatul incerca agitandu-si o mapa cu desene aflata in cealatata mana sa patruda in curte dupa caine. Baiatul se smulse din stransoare si aranjandu-si gulerul de la haina lui in carouri.

-       Domnule, cainele ne-a luat rucsacul…adica bagajul adauga repede vazand cautatura ciudata a valetului . Poate in joaca?

-       Oh, dragutii mosului. Sa stiti ca acela e un caine special… al acestui conac. Intati cu mine. Haideti. O sa gasim noi…rusul sau ce o fi, poate boceluta duduiei. Haideti sa il strigam: Patry! Patry! Vina la mosu’…

Cei trei pornira alene sa il caute inchizand usor poarta casei dupa ei. Cei doi copii erau prea curiosi si incantati de acesta aventura ca sa mai fie speriati. Pasira dupa valet in casa ce parea desprinsa din imaginile falnicelor conace boieresti de odinioara ale Bucurestiului.

In casa trudeau de zor doua slujnice imbracate in straie nationale.

-       Haide Nea Petrache ca nu ai zabovit prea mult la afara…intreaba conasul oaspete de dumneata.

-       Cine sunt acesti copii?

Taranca mai in varsta se priponi in fata lor scruntandu-le vesmintele de sus pana jos.

-       Ei, ei, Veto lasa copiii in pace. O sa mearga cu mine in gradina la conas si la caine. Se pare ca l-au intalnit pe Patry al nost’ si le-a cazut cu tronc de dansu.

Pertache ii trase prin holul lung spre o gradina frumoase cu trandafiri, si pomi bine ingrijiti ce se afla in spatele casei. Dintr-un foisor se auzeau glasuri invalmasite de barbati discutand aprins. Pe masura ce se apropiau se distingeau tot mai bine:

-       Trebuie sa semene cu un templu antic! Asa va spun ca va fi nemaipomenit.

-       Da de unde ce avem noi cu grecii? Ei cu istoria lor si noi cu a noastra si asa, ar trebui sa fie un simbol al romanilor dar sa aduca si ca o biserica de-a noastra…

-       Eu te contrazic cumetre insa plebea tarii ar trebui sa isi aduca aminte de marii oameni care au insemnat ceva pentru natinea romana…asadar niste statui falnice ar trebui sa o inconjoare. Le si vad tronand de jur imprejurul cladirii povestind istoria noastra zbucimata….

-       Stimati domni, stimati domni! Am fost chemati aici din ordin regesc sa il sfatuim pe tanarul nostru proiector de palate si noi ce facem? Noi ce facem domnilor? Ce facem noi?  Sporavoim fara sir de cateva ceasuri. Suntem in anul 1886, domnilor! Suntem in plina dezvoltare a iubitei noastre patrii si tarisoara noastra are nevoi….

Copii se departara incet ocolind printre copaci si tufisuri foisorul unde cei sase domni imbracati bine in straiele vremii continuau sa dezbata aceeasi tema. Glasurile lor se estompara tot mai mult si mai mult pe masura ce se indepartau. Ajusera intr-un ungher indepartat al gradinii unde langa un mic iaz cu o tasnitoare statea pe o banca un tanar domn tintind cu privirea tufele de trandafiri. Straiele lui erau fine. Avea o mica barba la moda atunci si o privire vivace. Statea  linistit si visator pana cand il zari valetul cu cei doi copii. Sculandu-se grabit il intampina cu bratele deschise si un larg zambet:

-       Monsieur Petre, oh je suis incantat acum. Ce bine drag slujitor si ami…Te asteptam cu dor si anxieux. Tu as promis une solution.

-       Bien sûr, mon monsieur. Ei sunt solution pour toi, spuse piticul prezentandu-i: Elena et Andree…intodeauna copiii se pricep sa descreteasca frunti. Ei au venit fermecati de Patry.

-       Dansul este Monsiur Albert Galleron cel care a venit tocmai din Franta sa proiecteze Ateneul Roman…Va las cu dansul. Stati aici oleaca cu monsiuer si eu caut cainele. Vin inapoi acusica ma duc in casa sa va aduc o bautura rece si niste serbet…caci pareti sunteti osteniti .

Nici nu se indeparta prea mult Petrache ca si incepura sa vorbeasca cu tanarul domn ce se dovedi foarte prietenos si vesel. Pareau sa se cunoasca de o viata. Elena incepu sa ii vorbeasca despre pasiunea ei de a desena intr-o limba amestecata franceza si romana. Fura asa de recunoscatori pentru orele ce parusera plictisitoare la scoala dar erau asa de folositoare acum… Tanarul le arata schitele care incepuse sa le faca pentru marele edificiu ce se pregatea sa fie construit. In timp ce le arata desenele fata lui incepu sa tradeze neliniste si ramase pe ganduri. In timp ce vorbeau auzira un latrat ce parea cunoscut. Patry aparu cu o mutrisoara jucausa ducand inca rucsacul Elenei. Il aduse la picioare si se posta langa stapanul lui ce il mangaie absent pe crestet. Nici nu observa povara ce o avusese in gura.

Elena dupa un timp in care ii facu cu ochiul lui Andrei il impunse pe tanarul arhitect vrand sa ii dea putina atentie si ii inmana sfioasa un desen din mapa ce o carase neincetat in mana. Desenele ei calatorira perfect intre doua lumi indepartate si dupa atatia ani. Fata lui se lumina deodata si ochii i se facura mari. Tinandu-l in maini sari in sus de pe banca si ii imbratisa pe copii. Tocmai atunci valetul Petrache aparu cu doua pahare si o tava cu bunatati pe care copii o insfacara.

-       Pierre je suit tre tre tre heureux. Am reusit…cu copiii.

-       Stiam ca asa va fi, Monsiur Albert. Petrache le zambi copiilor. Intodeauana copii aduc zambete…

Tanarul se apuca grabit sa refaca un desen si din cateva miscari de creion cat timp copii mancau fericiti si povesteau cu valetul langa iazul cu tasnitoare, el termina plin de fericire.

-       Je nu stiu cum multumesc la vous? Cred ca…

-       Ei isi vor aminti de mata si de aceasta vizita aici, incerca sa il linisteasca Petrache.

-       Mare pacat ca o petit lucru mai este acum. Nu destul leu aur pentru palat.

Petrache se intoarse si el mahnit catre copii. El le povesti cum donatia initiala care o facuse un mare boier nu era indeajus pentru a fauri mandretea de palat cu scari de marmora, picturi maiestre pe pereti si toate statuile ce urmau sa impodobeasca parcul din fata ei.

- Avem doar 200 000 de lei aur si capodopera va trece de  500 000 ….

 Dupa ce ramasera o clipa fara cuvinte gandindu-se profund Elena incepu sa se intrebe cu voce tare:

-       De ce nu mai doneaza nimeni? Oare nu mai sunt oameni cu avere in tara? Intreba plina de compasiune Elena.

-       Oamenii sunt saraci si nimeni nici macar regele insusi nu ar avea atatia bani cat ar trebui.

-       Eu am o idee, ce ar fi daca ar contribui toti oamenii din tara?sari Andrei

-       Cum sa se intample asa o minune? intreba Patri

-       Cum? Cum? e tare simplu. Noi o facem de cate ori trebui sa strangem bani pentru un proiect special la scoala. Cu o tombola.

-       Cum adica?

-       Adica, fiecare om cumpara un bilet pe o suma de bani si are sansa sa castige un premiu mare. Se dau atatea bilelte incat sa acopere suma care trebui si un premiu. Asta e o idee geniala, Andrei!

-       Am si un mesaj de trecut in ziare care sa atrag oamenii: “Dati un leu pentru Ateneu!”

-       Sunt tare nazdravani copiii, nu-i asa? Valetul cauta aprobarea din priviri a tanarului arhitect. V-a trimis Dumnezeu aici..

Cainele se ridica si latra fericit de parca isi revendica locul in acesta poveste.

Albert ii privea putin confuz nereusind sa patrunda tot intelesul discutiei dar pricepu ca era ceva de bine si aplauda incantat. Le stranse mana copiilor cu emotie, le multumi cu gratie si un ton serios apoi se scuza si se  indeparta spre foisorul unde erau ceilalti domni.

Mos Petrache se intoarse catre copii:

-       Cred ca sunteti mandrii de meritele voastre, nu-i asa? Acum ar fi timpul sa va intoarceti la drumul vostru.

-       Oh, da….Asa este. Am petrecut ore minunate in acest loc. Ce pacat insa ca trebuie sa ne intoarcem…zise Elena.

-       Andrei, Elena o departire nu inseamna si un sfarsit. De abia ati cunoscut pe unul dintre fauritorii de palate si alte minuni. Eu cred ca va mai asteapta si alte aventuri. Cat sunteti inca copii totul e posibil, nu? Valetul le facu cu ochiul. Patry latra voios si se gudura intre picioarele lor.

-       Chiar asa! Minunat! exclama Andrei

-       Grozav!Abia astept si eu. Oare, o sa ne mai revedem?

-       Aveti rabdare. Toate vor venii la timpul lor.

Petrache ii insoti pana la ciudata frunzisul involburat impreuna cu Patry, care de data asta era foarte ascultator si nu pasi dupe ei in lumea in care acestia se intorceau. Valetul nu fu mirat deloc de acel loc, probabil ca il stia.

 

Cand ajunsera pe aceeasi alee fata cu castile pe urechi se indeparta foarte putin de locul unde o vazura prima data. Ceasul din parc arata un minut peste timpul de dinaintea intamplarii...parca nu se schimbase nimic.

- Wooow….mi se pare mie sau am visat?

- Haide Andrei, intrziem la atelierul de desen! Elena ii zambi si ii arata intr-o mana un servetel cusut de pe tava ce le-o adusese valetul cu apa si serbet.…

- Ce mult mi-a placut de Patry….as vrea si eu asa un caine.

Cui nu i-ar place?

 

 

 

Cateva informatii despre Ateneul roman pe care copii pot sa le cunoasca.

 

Ateneul s-a născut din inițiativa unui grup de intelectuali: Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian, V. A. Urechia, care si-au propus să dăruiască Bucureştiului o sală încăpătoare, destinată manifestărilor muzicale de înaltă ţinută artistică, fiind ajutați si de generozitatea publicului (binecunoscutul „Dați un leu pentru Ateneu!”) Împlinirea acestui gând s-a putut realiza din punct de vedere financiar în momentul în care omul de cultură Scarlat Rosetti a donat pentru construirea Ateneului suma de 200 de mii de lei-aur;proiectul a început să prindă contur la 26 octombrie 1886, când, în prezența Regelui Carol I și a membrilor fondatori ai societății, s-a pus piatra de temelie a Ateneului Român.

 

Autorul proiectului este arhitectul francez Albert Galéron. La stabilirea concepției tehnico-funcționale și estetice a acestei construcții splendide, un aport semnificativ revine unor personalități ale arhitecturii și ingineriei românești. Cladirea a fost ridicată în mai puțin de 16 luni, grație unei serioase pregătiri tehnice și organizatorice a specialiștilor nostri: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino.

 

Circular, dominat de o mare cupolă, cu fațada principală în stil neoclasic, Ateneul are aspectul unui templu ionic, cu șase coloane. Împrejurul marii cupole a edificiului se pot vedea, săpate în zid, numele unor învățați cunoscuți. Printre ele, cel al lui Miron Costin, Gheorghe Șincai, Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu.

 

Fresca circulară, din sala de concerte, îi aparţine pictorului Costin Petrescu (1872-1954) din Piteşti. Realizată între 1933-1939, aceasta este lată de 3 metri şi lungă de 75 de metri. Fresca este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României.

Cupola centrală, acoperită cu zinc, se termină cu un coronament ornamental care amintește de o capodoperă a arhitecturii grecești –denumit și „felinarul lui Demostene”, simbolizând premiul ce se acorda învingătorilor eleni din luptele poetice, de oratorie și artistice. Rotonda Ateneului român, amintind de interioarele bisericilor antice

 

Lucrările au fost executate într-un ritm foarte alert, astfel că, la 10 noiembrie 1887, erau terminate lucrările de zidărie, acoperiș, tencuieli, închideri laterale, tâmplărie ferestre, geamuri, lucrări ce se ridicau la valoarea de 513.797, 52 de lei

 

Ȋn sala mare a Ateneului s-a întrunit la 29 decembrie 1919, cea dintâi Cameră a Deputaţilor a României Mari, care a ratificat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, moment istoric care avusese loc la 1 Decembrie 1918.

 

După o serie de transformări, clădirea Ateneului Român a adăpostit expoziţii, un cinematograf şi o bibliotecă, pentru ca după 1958 să devină sediul Filarmonicii de Stat ”George Enescu”.

Paturica vaduvei

                                     Paturica vaduvei

Traia odata, demult intr-un satuc mic de oameni simpli, harnici si curati o femeie sarmana si tare credincioasa. Era vaduva de multi ani, barbatul ei se prapadise pe cand copilele lor erau tare mici. Muncea biata femeie de dimineata pana seara pe camp si abia daca reusea sa aiba ce le pune pe masa feteor ei. Cele mai multe nopti statea pana tarziu si tesea la un gherghef vechi mostenit de la bunica ei : facea paturi din lana ce o lua de la cele doua oite care le mai avea. Mergea apoi cu ele la targ si cu un cos sau doua impletite de fetele sale. Acolo le vindea pe cativa banuti care ii foloseau cu mare chibzuiala  pe cele trebuincioase vietii.

Se hraneau de cele mai multe ori de pe urma oilor dar acum laptele lor secase si ulcelele in care tinea lapte si branza se golise asa ca trebui sa se duca la targ sa vanda ceva, caci nu mai aveau ce manca.

Intr-o dimineata de iarna, pe cand inca era intuneric afara se pregati femeia cu doua paturici frumoase si un cos de nuiele sa plece la targ. Nu-si lua ca merinde de drum decat cateva nuci, un mar si o ulcica cu apa lasand restul de mancare ce il avea, copiilor ca sa nu rabde de foame. Fetele stiau de cu seara ca urmau sa stea singure pana venea mama lor inapoi asa ca cea mare, Anisoara se trezii devreme si ii zise:

-         Mergi cu bine, mamuca draga. Eu o sa am grija de casuta noastra, sa tin focul aprins in soba si sa le hranesc pe cele doua oite. O sa am grija si de mezina noastra sa ii dau sa manance niste mamaliga si niste branza ce o mai avem.

-         Bine, scumpa mamei. Ai grija de oitele noastre ca trebuie sa aiba in curand mielusei.

-         Stiu mama. O sa fim cu ochii pe ele.

Fetele erau tare vrednice, cuminti si harnice. Cea mica mergea cu oitele la pascut pe timpul verii si cea mare isi ajuta mama la treburile casei. Amandoua impleteau cosuri cand aveau vreme cu mainile lor firave. Isi iubeau tare mult mamuca si nu ar fi iesit din vorba ei vreodata.

Femeia ii facu cu mana in timp ce se indeparta incet de casa. Avea inima linistita chiar daca avusese  o viata grea si ramasese singura fara sprijin. Asta fusese voia Celui de Sus. Era voioasa ca le avea pe ele, fetele ei dragi. Avea credinta ca Dumnezeu nu o lasa niciodata si o va ajuta mereu. Cu aceste ganduri porni femeia agale dar hotarata pe poteca ce ducea spre targ insa calea era lunga, pret de cateva ore. Daca gasea pe cineva cu caruta sa o ia si pe ea, ar fi mers mai repede dar frigul de afara ii facuse pe multi sa stea in case si sa nu se porneasca pe asa o vreme potrivnica.

Femeia mergea cu nasul in bundita ei de oi, veche si tocita inainta cu greu in vantul geros care batea. Fulgii mici ii intrau in ochi si cu greu vedea cararea. Merse pret de peste patru ceasuri si ea crezu ca se apropia de marginile orasului unde se tinea targul. Pe drumul ei trecu pe langa niste case mici, pe care le nu stia dar continua sa mearga inainte. Dintr-o sura veche unde stateau animale razbi pana la urechile ei un planset de copil foarte mic. Femeii nu-i veni sa creada urechilor, asa ca se opri ca sa fie sigura de ceea ce aude. Plansetul se auzii din nou, chiar dinspre acel loc.

“ Dumnezeul meu, oare cum o fi  un copil sa asa de mic, pe acesta vreme, tocmai in mijlocul animalelor? Ar trebui sa merg sa vad despre ce este vorba”

Inima de mama a femeii ii dadu curaj sa paseasca in ograda acelor oameni, fara sa se teama de cainii ce venira sa o intampine. Cainii erau mari, ciobanesti dar nu ii facura nimic si o lasara sa treaca, de parca ii intelesesra ingrijorarea. Ba mai mult ei o luara in fata ei parca vrand sa o conduca intr-acolo.

In usa surii mai erau trei ciobanasi ce priveau linistiti si uimiti inspre inauntru. Femeia se ridica pe varfuri ca sa priveasca si ea inauntru. Acolo, in mijlocul animalelor statea o tanara frumoasa, imbracata modest cu un prunc nou nascut la piept. Nu parea sa ii fie frig caci animalele o inconjurara si facura ca un zid in jurul ei. Afla de la ciobani ca era o familie de straini ce treceau prin partea locului si nu gasira loc unde sa innopteze in drumul lor spre casa parinteasca, asa ca acceptasera acel loc fara sa banuiasca ca fiul se va naste in acea noapte.

Barbatul tinerei femei plecase dupa vreascuri, sa faca un foc.

 

Femeia noastra ii detera lacrimile gandindu-se la nevoia mare in care se gasea tanara mama. Nu era nimeni sa o ajute. Fara sa mai sta prea mult pe ganduri isi facu loc si se duse la ea. Puse langa ea cosuletul care il avea pentru targ si ii intinse cele doua paturi pentru copilas. Apoi, desfacu sacul cu merinde si puse pe un stergar: ulciorul cu apa limpede, marul si nucile.

Tanara o privii cu multa bunatate si ii spuse cu un glas bland:

-         Multumesc. Dumnezeu te va rasplati pentru darul tau.

-         Dumnezeu sa te aiba in paza sa, adauga si vaduva gandind ca are mare nevoie de ajutor, mult mai mult decat ea insasi.

Femeia cu toate ca isi dadu tot avutul ei simtii  asa o mare bucurie si usurare ca niciodata. Se indeparta incet neputand sa-si ia ochii de la pruncul cu fata luminoasa si tanara sa mama cu ochii ca cerul senin de vara.

Dupa ce mai statu un pic acolo, pleca multumita inapoi spre casa cu gandul ca Dumnezeu se va ingrijii si de ele, ca de toate datile cum a facutin ultimii ani sa nu moara de frig sau de foame, caci acum nu mai avea de unde sa ia banutii necesari pentru vreascuri de foc si hrana. Apoi, toate ceasurile in care merse pe poteca spre casa ei, vaduva nu se gandii decat la acea tanara familie. Pur si simplu nu-si putea lua gandul de la ei. Ce prunc minunat si ce mama tanara frumoasa si smerita….

In prag, iesira fetele ei dragi de cum o auzira ca deschise poarta la casa. Erau tare vesele. Femeia se gandii cum sa le spuna ca nu avea nici un banut dar ele nu o lasara sa zica un cuvant :

-         Bine ai venit mamica draga, zise Anisoara. Sa vezi ca cat ai fost dumneata plecata s-au intamplat multe lucruri aici.

-         Ce s-a intamplat? facu vaduva o fata ingrijorata.

-         A venit o femeie tanara, frumoasa, mama, cu privirea ca cerul senin de vara.

-         Avea si un prunc in brate, zise repede mezina.

-         Nu a stat mult, ca era grabita. A cerut doar o cana cu apa si a plecat.

Femeia era tare inmarmurita. Astepta cu interes ca fetele sa ii mai spuna ceva caci nu mai intelegea mare lucru si nu indraznea sa intrebe.

-         Dupa ce a plecat, noi ne-am dus in coliba oilor sa vedem ce fac ele.

-         Avem nu doi, nici trei ci patru mielusei, mama, zise iar mezina si o multime de banuti.

-         Banuti? Cum? Nu inteleg…facu vaduva.

-         Da, mama, intarii fata cea mare. In coliba, am gasit ulcelele in care adunam noi laptele oilor, pline de banuti. Vino sa vezi!

Femeia le urma plin de nedumerire si emotie pe cele doua odrasle ale sale. Intradevar, langa oite erau ulcelele lor…pline cu monede. “Mare este Dumnezeu” se gandii femeia. Cu siguranta, isi spuse ea, femeia aceea era o sfanta si pruncul ei asisderea, nu degeaba ziceau pastorii ce ii priveau ca au fost condusi de o stea la ei, ca sa le arate locul pentru a i se inchina. Vaduva fu multumita pe deplin de acel dar neasteptat datorita caruia nu mai aveau de ce sa isi faca griji pentru restul zilelor ce vor urma dar mai cu seama dadu slava lui Dumnezeu pentru ca a putut trai o asemenea minune care a  povestit-o si fetelor. Aceasta este o istorie care se povsteste mereu de atunci si pana in zilele noastre.